când am ajuns în orașul plin de catarge
nu mai știu dacă era totul pierdut
țâșneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau amenințător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori

mă gândeam că aș putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrânețe pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume

din difuzoarele postului de radio local
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară
și mie mi se părea corect

cu toții erau plecați să vâneze velele luate de vânt
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii

țin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-și revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge