nu mai e ca atunci pe Copou
zborul acela cu aripi deschise
ca-ntr-un tablou cu iarna
unei cavalcade mândre
pe coamele lor ningea dezmățață zăpada apoi
noaptea nevăstuici împleteau cu dichis fericire
și-n priviri mari și sfinte
mânji fără de teamă întindeau bot de lapte

acum ninge altfel

mânați de mâini străine
caii mei
nu-și mai știu drumul
și-n frâie groase-și poartă galopul
când tăcerea le este povara cea mai grea
iar câinii îi latră din șanțuri

strâns ținută-n frâie acum mândria voastră
cum o mai pot scrie