orașul își suportă încă o dată coșmarul
de unde răzbate ca un geamăt prelung
urletul motoarelor crucificate în ascuns
doar pentru faptul că nu pot să se erijeze
în a fi garanțiile absolutului


se aud grijile
migrând prin pereți prin aer
ca o invizibilă turmă
înspre ziua de mâine
de peste tot privesc lucind
privirile celor ce nu mai sunt
ca niște beculețe de control
ca un memento cu adresă incertă
ca o simbolică strajă
ori numai curioase

liniștea îmbrățișează șleampăt felinarele
proptește zidurile doarme printre tomberoane
ca un barbone cu mai multe trupuri
ca un bețiv definitiv rătăcit în propriul morb
care nu se mai are nici măcar pe sine

pe-alocuri în penumbră pe la colțuri umbre
cei care vând iluzii vise
noctambulilor care nu mai cred în somn
care s-au dezis de-acum
de o identitate oricum aproximativă

totul atârnă între întuneric și lumină
ca pe tăișul sabiei unui arhanghel
care nu s-a putut decide încă
unde anume-i de ales

isteric ca de nicăieri
țipătul sirenei salvării
ca o manifestare a unui creer bolnav
care explodează
fuga aceasta de moarte
ori în întâmpinarea ei
ceva ce oricum înspăimântă
săgeata aceasta care trece prin pieptul scofâlcit ofticos
al bătrânului soldat care este orașul
stârnind până și mulțimile din cimitire
alungând indeciziile de tot felul
vedeniile
reinstaurează certitudinile
desigur bolnave
ale unei zile ostenite
care tocmai dă să nască
pregătindu-se să se înșire apoi cuminte
de fapt fără altă șansă
pe aceeași ață