de fiecare dată îți revii-
din necesitate
ca să țâșnești într-un alt salt
fără de alegere mortal-
chiar dacă nu odată travestit
în personajul acela burlesc
care știe de fapt
cum se vor sfârși lucrurile
care tocmai de aceea se joacă
atâta vreme cât nu se poate opune altfel
acelui pântece care îl conține
la modul despotic absolut
fără să-i dea șansa
să se nască vreodată cu adevărat
pentru totdeauna

și astfel nu se poate întâmpla decât cel mult
câteodată
să trăiești iluzia vincibilității propriului sine
a unei purificări la fel de gratuite
oricum niciodată de-ajuns
într-un război fără sfârșit
care nu poate să ducă decât tot acolo

în bolte avansezi - să spunem
în arcuiri frânte - cu adevărat
desenând arhitecturi gotice mincinoase
pentru niște priviri întoarse
care văd numai înspre în jos
înspre afundul oglinzii
care poate că nici nu există
care oricum nu contează
atâta vreme cât nimic
nu are o accepțiune mulțumitoare
cât totul seamănă
cu o lirică fără conținut

și asta în numele unui dumnezeu
care se personifică-
dacă se poate spune-
în aceste eșecuri fără alegere
dincolo de care
nu are loc să mai existe
nimic altceva în afara
acelui alt univers-
paralel
pe care nu-l putem numi

P.S.
când nimeni nu promite nimic
cum s-ar putea chema totuși
cei care incorigibil
trag nădejde