În zadar am rătăcit pe crestele de nea
urcând voioasă ca o nălucă
prin universul plin de stele,
îndrăgostită de nespusa entitate,
sperând că prind în mâna, steaua mea!

Visam să fie ea făclia care arde
pe cerul înnorat al vieții mele !
s-o văd cum strălucește
mereu în preajma mea!

Să uit ce-am indurat..
și să nu mai fiu pe lume o pribeagă.
s-o strâng la piept
și-n deznădejdea mea
să-mi împrumute duhul înțelept.
Ea... să-mi arate calea
și să mă-nțeleagă.

Cu brațele zvâcnite
prin bolta de furtuni,
în zadar am rătăcit...
Au trecut multe primăveri
"Steaua mea”, a pierit !

O Sfinte Înger! și eram curată...
cu-ntruchiparea unui vis,
când i-am cerut îmbrățișarea.
Acum când am aflat,
că e căzută din înalturi,
deși cunoștea Taina,

Steaua mea… s-a stins!...
- Rămasă sunt - și crudă-i întristarea!