Ce liniște seacă și prea dezarmantă!-
De parcă toată lumea din mine a fugit.
Îmi simt, vădit, prezența acut recalcitrantă
Îmi anulez reproșul atât de cuvenit.

Se-așteaptă declarații, detalieri, reacții
Mă tot lovesc de critici la fiecare pas.
Ce rost găsesc în niște absurde explicații
Și-mi judecă purtarea sau tremurul din glas?

Mă-nvălui în tăcere; surâd cu indulgență
Verdictului pe care cu toții mi l-au dat
Și îmi reprim durerea încă efervescentă
De dragul unui ultim cinism nevinovat.

Cât aș vorbi la propriu! Dar nu se mai cuvine.
Te caut printre rânduri, dar nu te mai găsesc.
Furtuni de sentimente se întețesc în mine
Mă-nec în mări de lacrimi...și totuși mai trăiesc.

Mă sfâșii în neștire și mă destramă doruri
Captivă de un viciu ce nu pot să-l răsfrâng;
Ești o necesitate lipsită de ecouri
Ești zâmbet și lumină, ești rană și ești plâns.

Ne-am încadrat în roluri care ne depășesc.
Din empirismul nostru uite ce-a rezultat:
Dezastrul enigmatic- ești doar comun și șters
Condescendența mută și-un calcul eronat.

Paradoxal fac parte din alt cotidian
-O frescă relevantă de spații ideale-
Îmi vindec transcendența pe alt meridian
Insinuând contururi de note muzicale.

Ce dezolant că totuși te-am definit aparte!...
Reintră în mulțimea de care mă-nspăimânt
Rămâi doar falsul rege în mediocritate...
Iubite, ține minte, nu tu ci eu renunț!

Compun retrospectiva; mă detașez de toate.
Cataloghez trăirea o dramă de idei.
Credeam că ești...că suntem...păcat că nu se poate...
Dorisem absolutul, dorisei doar plăceri.