noi nu mai avem de mult
aceleași mâini,
ne uităm mult mai rar
unul către ochii celuilalt,
de parcă nu am locui
în aceeași cameră cu pereți albi
pe care umbrele se plimbă degajat
în fiecare dimineață,
ne ferim, culmea, de aceleași sunete,
devenim, periodic, mult mai distanți,
de vânt sau față de zilele
în care nici nu ne vorbim,
călătorim unul prin amintirea celuilalt,
siguri pe noi, dar cu o timiditate în mișcări
care face ca timpul prezent să doară,
noi nu mai avean de mult
aceleași mâini,
ne căutăm în așteptarea fiecărei zile,
fără să știm
când nehotărârea o să ne dea sensurile înapoi.