ai zice că în lumea asta nimeni nu mișcă. ușile sunt grele și scârțâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o față întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. și dacă încerci să intri, e riscul tău. unii îi spun fatalitate. sunt mulți cei care penetrează cu forța. găsesc oameni cu zâmbet de parcă ar fi bine îmbrăcați și oameni care se încruntă ca și cum ar fi goi. nimeni nu se dă la o parte când îți faci apariția. în loc să-ți întindă o mână, proptesc un picior. cazi în același întuneric de antracit. cu un țipăt lung cât un tren comunist. ți se pare că la un capăt cineva flutură un fanion. de o culoare, oricare. una care dă impresia de neastâmpăr. și toți aceia, ciorchini înlăuntru, pe scări, deasupra, pretutindeni, mergând spre nicăieri, își agită palmele.
deodată, mii de ochi de antracit, de trupuri de antracit, de șepci de antracit, de cuvinte de antracit mă văd, sar, se aruncă spre mine, se zbiară, mă șuieră, mă îmbrâncesc, mă lovesc, mă calcă în picioare, mă sparg ca pe o vitrină, mă violează ca pe o conservă și sângele antracit curge din mine așa cum ar trebui să curgă iubirea. lumea este de antracit. străzile, copacii, mașinile, oamenii, aerul și tot ce mai poate avea contur.
am inima de antracit. nu simt nimic. doar scârțâitul ușilor masive. și o tăcere violentă.
desfigurată.

(30 nov. 2011)