I

A plesnit lumina din obuze
Și a crăpat fulger în mâna noastră
Ca mâna Dumnezeului în cinci degete s-a despicat
Ajungem din urmă cetele și le culcăm

Stâlcim stârvurile lepădate în zăpadă
Deschidem întunericului înecat fereastră
Prin văile ce-au supt dușmanii ca ventuze
I-au ucis până în depărtarea lor cea mai albastră.

Gerul: oasele fărâmă, carnea mănâncă
Noi lăsăm inima să plângă.

De ce alunecăm de-a lungul muntelui spintecat?
Zbierând și-a descătușat furtuna, leii,
În pădure-frântă
Nu ajunge miezul inimii vântul cel întunecat
Și așteptăm din țimbale rărite
Limpede și simplu glăsuire sfântă
Pe dealuri leproase în văgăună
E ca ochiul craniului
Ne-am adăpostit noi spaima de furtună
Și pornise unul să vorbească fără șir
Acolo.

Am cules vorbele lui - câte
Îmi pătrund ca vârcolaci seninătățile lunare
Să-ți fac mărgele cu dinți de rechini
Ce joacă vârtejuri de vise urâte.
Ochiul de rugină mâncat, foc îndreaptă
Noi intrăm în gura depărtării
Și sub șirul dinților de fort, ceilalți
Așteaptă.

E atât de întuneric, că numai vorbele-s lumină.


II

Sub funinginea bradului dezlegat,
Se vaietă cântecul dezertorului.
Ce rău făcu fluier începând să plângă.
Spuma gerului închegat face crengi de sare;
Oasele fărâmă carnea mănâncă.

„Cu pumnii strânși, cu gât întins, ajung ademenirea nopții mute;
Ghețar de oțel plângând în nemișcări de constelații,
Săbiile sufletului ascute.

A îngălbenit lumina ca-ntr-o lalea,
În așternuturi smuls, au norii întunericul albastru
Prin care fug, mușcat de șerpii ploii,
Să ajungă-n depărtarea luminată lumina mea.

Sub adâncimi de întristare,
Ca tunetul sub bolți asfixiat,
Sunt călător cu sufletul întunecat,
Întunecat.

Aici e aspru dorul de casă;
Dar și tu, vezi cum a-nflorit, cuminte,
În scutece stelare de argint
Pruncul cărților sfinte.

Numai mie noaptea nu-i frumoasă.
Cântecul robit se-ncheagă jalnic pe tot regimentul,
Cum rup liliecii bucăți de noapte din chilie.
Numai mie noaptea nu-i frumoasă,
Numai mie.

Privește: trupul meu în țărână și în suflet se desface,
Că mi-e dor de tine cu furtună și cu răcnet de sirene
Mai sus de norii de care s-au zdrobit obuzele îndârjite.

Dacă tot se războiesc popoarele,
Ce mai atârnă luna atât de roșie
Pecete dumnezeiască la cartea de pace?

Rup granate vinete bucăți de cer încleștate în scuturi,
Mușcă gheața norilor și se prăvălesc table de oțel în brumă
Pomii se mlădie cum corabia de funii
Smulg lilieci petale albe de pe romanița lunii.
Vântul îi azvârle și-i sfâșie.
Numai mie noaptea nu-i frumoasă,
Numai mie.”

Cântecul oprit gând: gerul oasele fărâmă carnea mănâncă
Lasă inima să plângă

1914