treceau pe deasupra chiar peste
popoare
prea prinși cu ale lor ca să mă vadă
să înțeleagă cât de mult mă doare
această nepăsare ca de mascaradă
această în ce mă privește eroare


când au început să treacă pe-alături
ca un fel de oștire dotată cu mături
ca și rostogolindu-se
și ca și fofilându-se
evident spre nu se știa unde
ca înspre niște ținte presupus imunde
cu același aer comun
cam nedemn
ca de piatră ori ca și de lemn
prea preocupat ca să nu fie absent
prea straniu să nu crezi că e puțin dement
mi-am zis că...totuși
sunt pe-aproape
pământu-ncepe a ieși din ape

abia când privindu-i de sus
de undeva deasupra-le transpus
i-am urmărit ducându-se orbește
ca și hipnotizați de-un mare ochi de pește
mergând buluc la întâmplare
înspre aceeași veșnică eroare
trecând trecând
ca într-un gând
ca și cum n-ar putea
ca și cum nu ar vrea
să mă vadă
atunci
cu niște sentimente ca și de zăpadă
mi-a venit să renunț
să m-arunc
într-o gaură neagră ca-ntr-un puț
să m-ascund într-o căpățână de struț
într-un plânset de prunc
să o sfârșesc în propria mea nadă
s-ajung...

de unde-unde?-minte revolută
mă mai întreb și-acum cu disperare
în rotunjimea asta absolută
care ne-nchide ca-ntr-un ou
de pasăre neouătoare