Dimineață când m-am trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit în oglindă. Aveam un ochi albastru iar celălalt aproape negru. Cu o seară înainte făcusem pe Mihai Viteazu și încasasem câțiva pumni ca machiaj de la unii ca ăia.
Când s-au aprins luminile pe stradă a apărut regizorul străzii, puțin creol la față cu epoleți pe umeri.
Pe stradă nu mai era nimeni. Am început să ne jucăm făcând schimb de vorbe.
Acum stau în fața oglinzii și încerc să îmi îndrept perciunii cu foarfeca. Din greșeală mi-am ciupit urechea stângă. Este deosebit de dureros și suport fără să crâcnesc. Mă uit în oglindă și când îmi văd machiajul la ochi îmi vine să lăcrimez ca la Bugs Bunny.
Urechea mă doare din cauza ciupiturii și îmi virusează imaginația. Cu zâmbete perfide apar pe lângă mine câteva cadavre de hârtie.
Presimt că toată ziua voi avea mișcările lente.
Cadavrele de hârtie mă salută cu câte o plecăciune adâncă.
Unora le cade pălăria de hârtie de pe cap și o ridic.
Niciun cadavru de hârtie nu are șira spinării, probabil că au avut un accident și au rămas cu bâlbâiala.
Toată imaginația mă ajută să intru în contact verbal cu cadavrele de hârtie până la pierderea totală a noțiunii de timp.
Continui să îmi exersez imaginația în fața oglinzii încastrată în peretele de pe hol.
Nu am probleme cu textul în colaborarea mea cu cadavrele de hârtie, dar am probleme cu gestul și mimica.