Sunt invitată
la nunta furnicilor.

Nu te duce – îmi spune Vocea
de acolo
nu se-ntoarce nimeni
furnicile au inventat un concept
nou l-au numit
dragoste
cu el seduc oamenii.

Dar sunt curioasă - am râs
și de altfel furnicile
sunt atât de mici.

Am plecat.
Drumul
se-ntinde în lumina dimineții galbene
tălpile mele zboară mai repede ca pasărea gândului
văd spicele se unduiesc pe cocoașe de vânt
privesc de sus macii
încercă să mă păcălească în somn.

Am ajuns.
Ce sus e soarele
mă ascund în aburul spicelor înalte
mă înec în roua rotundă
duc în spate daruri semințe de mac.

Am ajuns.
Furnicile mă iau între ele
și acum pot să iubesc.

....

Ce poezie frumoasă – zice Mica –
Iau cartea
Dau paginile
Toate albe
Albe
La sfârșit
Două furnici
Una lângă alta
Strivite de coperta groasă.