agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-03-09
|
Ea a murit pe cine-am iubit
e-adevărat că nu i-am spus niciodată. Atunci eram doar prieteni. Trăia cu un alt bărbat, tatăl legitim al celor trei copii. Avea doar douăzeci și doi de ani și cei trei copii ca florile pale ale sărăciei. Unul dintre ei încă era sugar seara bunica le făcea baie în ligheanul cu dungi de zebră ce-și pierduse smalțul. Da ei erau florile pale ale sărăciei din umbra uzinelor vecine. Au fost multe lacrimi și tristeți din cauza lipsei de pâine. Dar îndurau zilele zbuciumate și nopțile lungi de parcă s-ar fi născut pe eșafod cu semnul martirilor pe frunte. Umblam așa printre ei apoi eu am rămas singurul bărbat în casă celălalt parcă s-ar fi făcut fum niciodată nu l-am mai văzut. 1910 iarnă grea promisiuni slabe și o ușă ce n-am putut-o închide. Zestrea femeii - trei copii trei fire de floare bune de milă și simțeam deja că mi se încovoaie spatele sub greutatea grijilor. Poet tânăr fiind totul mi se părea mult mai grav vedeam totul mai negru ca în realitate doar trupu-mi trăia printre ei. Acest trup nu era al unui campion mondial ci al meu trupul unui poet tânăr ce deseori era părăsit de suflet. Căminul meu nu era pe aceste meleaguri trăiam aproape nevăzut pe serpentinele altor munți în valul altor ape sub alte stele între alte extreme. Nu mă preocupau criticii severi nici biroul fiscal doctorii încrezuți vaietele babelor. Eram acel domn fără bani care se hrănește din propria-i carne. Ideea mea fixă era măsurarea infinitului și m-am mulțumit cu nimicul. Eram ca și credincioșii care bat la poarta raiului uitând de zdrențe și de răni. Nu beam alcool și semănam cu alcoolicii umblam cu ochii închiși fără să mă abat de la drumul cel drept. Știam deja că mi-am aruncat ancora pe fundul mării iată deci barca pe care am construit-o din luminile viselor mele nu-i poate dăuna nimic căci eu însumi sunt marea cu cerul deasupra unde eu sunt și Calea Lactee presărată cu praf argintiu. Îmi era frică de moarte și trăiam în mai mare siguranță decât oricare muritor alături de mine cu femeia care pentru mine părăsise cei trei copii. Nimeni nu putea fi mai fericit decât noi spuneam sincer și cu intimitate și totuși dacă ne sărutam o tristețe vinovată ne strângea de gât. Dar asta nu mai putea schimba jocul cântarului. I-am spus: ești a mea ea mi-a spus: ești al meu. Recita fericită poeziile mele fără gesturi și grimasă prefăcută așa cum s-au născut în adânc cum s-au împlinit la lumina zilei și am văzut-o pe scenă în Sfântul Anton - minunea lui Maeterlinck. Oh Doamne Doamne cum trece vremea deasupra noastră ce ușor se-nvârt roțile dezlănțuite ale destinului nostru... Pe scenă sub focul privirilor spectatorilor ea - sărmană slujnică - spăla podeaua cu o cârpă murdară când îi apăru înaintea ochilor Sfântu' Anton cu un crin alb în mână în gloria-i de-argint ardeau becuri mici și slujnica zăludă îl privea cu gura căscată cu mâinile încleștate cu bujorii ofiliți ai virginității pe chip ca cineva care crede în minune și se umilește adânc înainte-i. O vedeam și o iubeam mult atunci s-a născut poezia în care sub draperiile nopții o evocam pe mama ”cine plângea înaintea covetei uriașe și în aburii grei câteodată apăreau îngerii. În cămășile curate aduceau smochine curmale cireșe și cu mânuțele grăsuțe netezeau firele de păr din ochii spălătoresei.” Mama și soția porniseră prin același tunel spre poarta zorilor eu mergeam înaintea lor cu felinarul aprins în timp ce-mi lăcrămau ochii și cântam despre un viitor mai frumos. Credeam că pot schimba lumea cu vorbă bună și cu dezmierdare duioasă. Înfulecam poezii cu poftă nemăsurată și nășteam poezii cu dureri materne. În plasa viziunilor goneam caii apocalipsului înotam de-a latul cursului timpului mă pierdusem în spațiu apoi m-am regăsit iarăși în brațele soției mele. Auzeam plânsul depărtat al celor trei copii și mergeam mergeam cu gust amar în gură chinuiți de fierbințeala sângelui. Simțisem asta și eu cândva eram copil care plângea după mamă și iată acum trebuie să ridic singur steagul urii și al iubirii. N-am avut păcate neiertabile. Dar știam pentru tot ce-am făcut și ce n-am făcut trebuie să ard în propriul meu foc. Dormi dormi puiul meu cânta mama deasupra leagănului meu. Flacăra însângerată a lumânării lumina pereții pe care se legănau umbre negre îmi țineau ochii deschiși și se târau către inimă. Aș fi vrut să fug și cenușa împrăștiindu-se închise toate drumurile înaintea mea. Așa a fost copilăria mea și acum trei copii părăsiți plângeau după noi. Iar noi tot mergeam mergeam. Ne-am întâlnit cu războaie și cu revoluții gândeam că un monstru neîmpăcabil trăiește undeva după ceafa galbenă și cu dinții ghimpați unghiile negre ne chinuie încontinuu. Devenirăm chinuiți și pângăriți ca personajele din romanele lui Dostoievski. Soția mea era Sonia gata oricând de jertfă care mă urma pe drumul spre iad sperând că odată va apărea soarele Și oamenii își vor scoate pălăriile înaintea noastră. Mare-i lumea dar nu ne putem ascunde fără urmă. Ne-am plătit datoriile de ieri azi ne rugăm pentru alte împrumuturi și ca boii am tras fără vreun folos jugul în nisipul fierbinte sau ne-am pierdut într-un codru ne temeam de liniștea adâncă și de forfota invizibilă de sâsâitul de șarpe. Ne-am încurcat în mlaștina promisiunilor dar pornim iar continuăm ce n-am mai vrut să continuăm și ce altceva am putea face ne îmbrățisăm în amețeala speranțelor de mai bine. Țesem orbi firele unei tragedii promise și ne arătăm mulțumiți. Câte nopți am vegheat rușinându-ne de noi înșine de câte ori am întors privirea de la oamenii care treceau pe stradă. Un fel de vierme ne rodea inima sau poate un înger nevăzut ne gonea cu sabie nevăzută prin întunecimi în spațiul ireal. Și de câte ori am stat cu brațele încrucișate ca într-o cameră de bocit. Am trimis suspine spre peisajul unde se nasc zorile împreună cu zgomotele uzinelor și clopotelor. În noi era nemăsurată dorința de viață și conștiina morții. Dacă știa mama ce se va alege de mine așa te rog să mă rupi de sânii secați aruncă-mă pe fundul fântânii. Nu o dată m-am gândit și la tata de care m-am rupt cum fructul viermos se rupe de pom. Mea culpa o mea culpa. Mă joc cu jucăriile mele informe ca cineva care lucrează la renovarea catedralei. Dar deja știu că gonesc doar umbra mea căutând adâncul nimicului mă scârbesc la vederea chipului propriu în oglinda râului. Ce cumplită ar fi singurătatea dacă femeia n-ar mărșălui alături de mine. Recunoștință nemărginită și laudă dragostei sale. Era ca o binefacere ca mirosul unei grădini pline cu flori ca mâna aceea neadevărată care m-a ajutat spre vis câteodată ca și cadoul pe care nu l-am cerut niciodată și m-a făcut fericit când l-am primit. Doream totul și-mi dăduse totul. Apoi a pornit spre drumul lung singuratic. Cine știe acum pe unde umblă pribegind pe drumuri blestemate sau poate la poarta Paradisului așteaptă intrarea liberă sau stă pe cel mai înalt vârf de munte și cântă pe vocea aceea soprană dragă sau poate nu mai există nicăieri cu-adevărat își pierduse greutatea devenise transparentă ca aerul și numai balada teribilă o ține minte. ........................... ”A mea a fost și mă purta pe piept ca un trandafir ea însăși fiind un fir de trandafir. Cine înțelege tristețea uriașă culegea flori pe câmp într-o seară de vară apoi plânse și devenise sinucigașă.” E noaptea de Crăciun. Bat clopotele. Kassák Lajos Traducere de P. Tóth Irén |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate