clopotele răsună fără noimă și noi la fel Tristan Tzara Omul aproximativ

am crescut lângă mine un pește ușor ca aerul
cu niște țigle în loc de solzi
cu lese în loc de ochi
visez des printre icrele lui de aur ne înțelegem bine
are în el turnuri și piețe largi
ca în sibiu

la naștere mi s-a promis o coroniță pentru genunchi
când voi intra în mlaștină mândru și tandru ca un toreador
dar eu am renunțat la toate onorurile pentru că îmi sfâșiau hainele parfumate
orașul gemea de pustiu
prin geamurile blocurilor se zbăteau brațe dezgolite ca niște flăcări
părinții făceau de pază la soneria familiei
căutau ochi în ape cu o nuielușă de alun

de atunci noaptea
când soarele se deghizează în lună
și stelele par niște bomboane skittles pentru copilul înecat în sângele meu
după ce săruturile noastre se odihnesc într-o muzicuță
din perdele picură visele în care se face că nu dorm
ci stau în cameră așteptând întins ca o păpușă de cârpă silueta neagră
care m-a tras inițial de păr afară din oase
-emite frică spre mine ca un post de radio emisiunile la aparate-
atunci mă trezesc leoarcă incapabil să mă mișc să țip
cu jivine mișunând prin pat care mă trezesc cu adevărat din vis
în aglomerația unor fire de praf

întreaga lume încape într-un vis mic cât o nucă unde doar șoapta ei se repetă
șoapta îmbrăcată cu un tricou lejer prin care i se presimt sânii
prin lătraturile scărilor pustii
ale zidurilor umede ale orașului gol

câteodată
iubita cotește brusc strada pe o bicicletă
și eu mă trezesc în cameră țipând în urma ei