Să-ți mărturisesc…
Zamora mi-a îngenunchiat sufletul,
l-a cuprins într-o îmbrățișare ciudată a buzelor
de-ai fi zis că e sărutare,
iar eu m-am lăsat degustat îndelung,
agățat în năvodul gurii ei și,
pe când urla dorința în mine,
asemenea unei cascade m-a izbit și m-a alungat,
însă nu așa cum verși conținutul unui anotimp
în afara timpului bolovănos…
buzele au tremurat plutind deasupra ecoului,
pulsând prin vene gânduri străine mie,
până în adâncul sentimentelor
amestecate cu jumătăți de ființare
amintirea Zamorei mi-a tocit auzul,
devenit un simplu timpan al înstrăinării
gravat direct pe scutul din inima mea,
de mine apărându-mă,
devenirii mele adaugat drept piatră arsă
acoperită de carne...
eram tot o carne vie
și doar cotul cuvântului mai îndrăznea
să se sprijine disperat de marginea tunelului
pe unde soarele pătrundea lunecând în suflet.

3 mai 2012