Aș fugi cu tine, departe de lume, de lumea de ieri,
De lumea de mâine, în curtea păzită, -n grădina-nsorită
Pe cai vom fugi, vom trece de gărzi și de gratii,
În sanctuarul de chiparoși și de cearcăne,

Vedea-vom cum timpul, din scorburi pândește
Să ne răpească cărbunii-aprinși din clește
Sacrale pamflete-n pericol de incendiu
Sunt aici ferite de căderi nervoase,

Pe măgură se-nalță palatul singuratic,
Plăsmuit din doruri, speranțe infantile,lacrimi crenelate,
Din suferințe, ce vor fi fost uitate,
De-ndată ce porțile deschise ne vor fi primit

Vestigiile profane, nimic mai mult decât-un grăunte
De suflet rătăcit, împotmolit în rouă, pe petale,
Rămân doar un fragment dintr-un funest destin,
Pe făgașul unui vis de libertăți ce-a fost oftat dintr-un mut suspin,

Între început și sfârșit fuga e inutilă, ridicolă, fiind o neliniște
Contrapunctată, fără șanse de reușită, de succes,
Născută din presupuneri eronate, pe baza unor naivități de copii,
Trebuie, să înveți a muri odată - să ieși din basm

Cu mîinile netăiate, apt pentru împăcare cu sine însuși,
Unde începi să construiești cu aceste două mâini
O întăritură de susținere a sufletului veșnic vulnerabil,
Incapabil de un definitv palpabil:

Atunci vom putea construi noul celest sanctuar,
Îl vom plăsmui din cel mai puternic material de construcție,
Vom fi pregătiți pentru toate furtunile,
Vom fi mai tari decât viața, vom fi... fără griji!