I. Vindecarea luminii

Sălbatică lumină mult dorită,
Obârșia o ai în vârf de stele,
Și-n coama de cometă ne’mblânzită,
Cu care zboară dorurile mele.

Degeaba înăuntru e văpaie,
Zadarnic pun cărbune peste foc,
Întunecată e pe veci a mea odaie –
N-ai loc în mărginire, și n-am loc.

Aș vrea să pot cuprinde universul
Și să mă contopesc cu-a ta lucire,
Aș vrea să-nvăț a doua oară mersul
Și să trăiesc doar pentru o trăire.

Dar când deschid ferestrele odăii
Vrând să ascult de-al razei tale glas,
Să amuțesc refrenele văpăii,
Măsor eternitatea într-un ceas.

Însă nu-i de ajuns o mângâiere
Și numai un alint dumnezeiesc
Să îmi transform văpaia în tăcere
Și să mă scald în raza ce-o iubesc.



II. Chemarea

Te chem pe tine să-mi fi primă doamnă,
Și lasă-mă să-ți fiu eu primul domn,
Chiar dacă toată lumea ne condamnă
Ne vom iubi, iubito, și în somn.

Visa-te-voi frumoasă și senină
Pe bolta unui răsărit de mai,
Ca un izvor de munte ce-și suspină
Nestăpânit căderea-n evantai.

Și voi privi la tine către stele,
Și te voi adora nemărginit,
Iar cerul ți-l voi desena pe piele
Când buzele-ți vor fi al meu zenit.

Noi ne vom contopi apoi în ceață
Și vom fi unul până la apus,
Când universul va cerși iar viață
Și când nimic nu va mai fi nespus.



III. Penitența

Luat-am zborul către infinit
O clipă prea devreme pentru tine,
Căci n-ai ajuns să fii al meu zenit,
Și-aștept acum un semn ce nu mai vine.

Având pe piele tot cerul înstelat,
Frumoasă ești, iubito,-n depărtare!
Tu jos, iar eu pe boltă suspendat,
Îți cânt acum zadarnica chemare.

Frumoasă ești vibrând eternitate,
Tu singură între-atâția muritori,
Frumoasă ești și plină de dreptate,
Căci lumea-i mare, plină e de sori.

Eu îți sunt soare cum îmi ești tu lună,
Și nu ne este dat să ne-ntâlnim
Nici să vedem amurgul împreună,
S-apunem, și în zori să răsări