CAPITOLUL I



De patru nopți, neamurile negre așezate în oazele dintre marele deșert și valea rodnică a fluviului Hapi își pierduseră liniștea. Sunetul îngrijorat al tobelor de la miazăzi arăta că nici celelalte neamuri nu mai trăiau ca odinioară. Dacă numeri patru nopți îndărăt și te gândești la viața lor dinainte, e drept, adevărata liniște tot n-o vei găsi. La miazănoapte sunt așezați statornic sau mai ales umblă de la o pășune la alta niște oameni înalți, cu trupul mai alb, și cu arcuri care trimit săgeata departe. Cu oamenii aceia neamurile negre, de la poalele munților de piatră, și cele de la miazănoapte schimbau nu o dată răni și săgeți. Unii mureau, însă viața mergea înainte. Dacă te îndrepți spre valea fluviului Hapi, până să ajungi la apele nesfârșite de la capătul lumii, afli câteva țări cu oameni roșii, care au multe arme iuți, de aramă călită; acolo au fost duși în robie mulți oameni negri sau albi de la apus. Iar dincolo de Valea Pământului Negru, mai către miazăzi, trăiesc alte câteva neamuri care, deși tot negre, nu seamănă cu cele de dincoace de vale. Mai departe de acele ținuturi nu mai este nimic; cel puțin nici un om n-a ajuns vreodată la marginile lor. Departe, spre răsărit, sunt apele din care iese în fiecare dimineață soarele, numit de unele neamuri apusene zeul Mavu. În fiecare zi, el se aprinde de bucurie când trece peste lume. Spre apus, unde bătrânii spun că ar fi alte ape în care intră Mavu în orice seară, n-a îndrăznit să se ducă nimeni. Unii socot că și acolo, pe pământul uscat, ar trăi niște oameni care se înfășoară în largi pături de pânză albă. Dar cine ar putea crede astfel de scorniri, când se știe că în depărtatul apus nu e nimic, decât dealuri de nisip pe care le mută vântul. De acolo nu vin niciodată nici vești, nici oameni, nici sunete de tobe: vine numai vântul uscat, rău și mincinos și chinuitor, al morții. Dacă te strecori prin una din trecătorile munților de piatră de la miazăzi, dincolo de peșteri ajungi în văi cu oaze și chiar cu păduri; mai departe, sunt oameni pe care nimeni nu i-a văzut, sunt țări necunoscute în care nimeni n-a fost, apoi este un țărm și după el, așa se spune, capătul lumii. Trecerea peste munți sau chiar printre munți e însă grea: îți trebuie curaj și bunăvoința duhurilor pietrei și pădurii. În orice clipă te poate răpune duhul Dodo.
Oamenii neamului daza și mai ales oamenii teda, care vorbesc graiuri asemănătoare și despre care se spun în datinile vechi lucruri foarte ciudate, cum că ar fi venit demult la poalele acestor munți de undeva de la răsărit, din țara Pământului Negru, își cunosc munții atât de bine încât nu o dată s-au ascuns în peșterile lor alungându-și dușmanii cu bolovani de piatră prăvăliți de sus. De aceea neamul kanuri i-a numit tibbu, adică oameni de piatră. Oamenii tibbu au picioare iuți și vânjoase și nimeni nu poate alerga mai repede ca ei după vânat sau vrăjmași. Sunt și viteji și cei mai harnici în aceste locuri. Neamul daza, ramură de miazănoapte a neamurilor tibbu, stă în oaze și nu și le părăsește ca să se ascundă în munți decât numai când în fața dușmanilor prea numeroși nu și le mai poate apăra.
Totuși, nici neamurile din jur, cu armele lor chiar mai bune, nici vântul deșertului, nici Dodo sau alte duhuri rele, nici șerpii, leii, hienele, panterele sau elefanții nu au putere asupra acestor oameni cât timp soarele își străbate drumul prin cer. Fața lui fierbinte și rotundă nici un zeu nu se încumetă a i-o răci sau a i-o acoperi cu nori. Norii trec sub el foarte rar, în câțiva ani o dată. Noaptea, oamenii se feresc de drumuri. Satele lor au garduri care le apără de fiare, iar duhurile nu pot intra în colibele oamenilor, de frica talismanelor de la gât. Noaptea se aude în apropiere răgetul leului, noaptea urlă șacalii, dar nimănui nu-i e frică. Cerul, noaptea, e totdeauna întunecat, aceleași stele albastre sau albe, câteva verzui și una roșie îl acoperă tremurând sau stând liniștite, uneori e lună, alteori nu și altceva nimic.
Dar iată că de patru nopți, sus, deasupra zării de la miazăzi, stătea nemișcată o stea mare și rotundă cu capetele alungite în ascuțiș de săgeată, ca un ochi luminos. Era ochiul cuiva, însă nu al lui Mavu, căci dacă Mavu ar fi început să-i privească și noaptea, cum s-ar mai fi putut trezi în zori ca să treacă mândru și aprins peste cer?
Aici, în această oază mare a unei ramuri din neamul daza, în cuprinsul satului de la miazăzi, vrăjitorii dansară în fiecare noapte din cele patru dansul rugăciunii în raza rece a ochiului străin. Ochiul rămase nemișcat și deschis. Singurul mijloc de îmbunare nu mai putea fi deci decât alegerea celei mai frumoase fecioare din sat care să se ducă goală prin noapte, spre a înduioșa privirea rece a zeului străin, de nu cu frumusețea trupului ei tânăr, măcar cu lacrimile ei. Așa hotărâră, în a patra noapte, cei doi înțelepți din sat.
Ntombi era fata cea mai frumoasă. Acum se spăla în lumina lunii și câteva fete îi ungeau părul cu grăsime și i-l împleteau în șuvițe. În acest timp, tobele băteau neîntrerupt. Când Ntombi fu gata de plecare, cei doi înțelepți făcură semn spre tobe să tacă. Unul dintre ei, bătrânul Tankoko, se depărtă de oameni și vorbi mult timp cu ochiul străin. Apoi celălalt, vrăjitorul Tela, o luă pe fată de mână și o aduse în locul deschis din mijlocul satului. La un semn al lui, tobele începură să bată din nou, iar Ntombi jucă dansul despărțirii. După aceea plecă singură spre miazăzi, pipăind prin beznă pământul cu tălpile. Ochiul străin o privi răutăcios, mai rece decât luna, iar în apropiere răsună răgetul unui leu. Fata vru să se oprească, însă tobele bătură mai tare și ea începu să cânte, mergând mai departe. Pe urmă se contopi cu întunericul.
Până să răsară lumina mai era mult, dar nimeni afară de copii nu se putu culca. Oamenii aprinseră focul și nu mai dansară. Ședeau în jurul focului, tăcuți. Cineva zise (fața nu i se vedea, dar după glas era tânărul arcaș iscusit Mai-Baka, cel mai voinic și mai îndrăzneț din tot satul):
— Oamenii spun că sunt multe neamuri, negre, roșii și chiar albe. De ce ochiul zeului s-a deschis numai spre noi? Tăcu, răsuflă adânc și se apropie de foc. Noaptea era rece. Își întinse mâinile spre foc. Era el, Mai-Baka. Se uită la cer și vorbi iar: Îl va îmbuna oare Ntombi? Dacă nu-l va îmbuna, o va trimite înapoi, sau o va ucide?...
Nu-i răspunse nimeni. Totuși, Tankoko zise:
— Numai de nu s-ar mânia mai tare pentru că i-am trimis o fată neagră... Dar de unde să-i trimitem fată roșie?
— De ce să se mânie că i-am trimis o fată neagră? Tu ai văzut fete roșii? Spune-ne, Tankoko, pot fi ele mai frumoase decât ale noastre?
— Am văzut, zise Tankoko. Le-am văzut în tinerețea mea, când am fost rob în țara Pământului Negru. Acolo sunt fete roșii, toți stăpânii au pielea roșie, iar fetele negre sunt numai roabe.
— Și sunt mai frumoase? zise o femeie tânără care se numea Dogbe.
— Nu.
Cântecul tinerei Ntombi răzbătea până la ei.
— Sunt și oameni albi? întrebă Dogbe.
— Oamenii spun că ar fi, răspunse Tankoko. Eu n-am văzut. Poate că sunt.
— Cum pot să fie albi? Omul nu poate să fie alb! zise altcineva.
— Poate! se auzi glasul unui bătrân de lângă foc. Eu am văzut. Am văzut chiar și oameni galbeni.
— I-ai văzut chiar tu, Agbongbotile? se miră Mai-Baka.
Alții nu se mirară, căci Agbongbotile era cel mai bătrân om din oază, mai bătrân decât el fiind numai baobabul, care avea o mie de ani. În astfel de viață putuse vedea, fără îndoială, multe.
— I-am văzut, zise Agbongbotile.
— De ce oamenii nu sunt numai negri? întrebă Dogbe. Agbongbotile tăcu, zâmbind.
— De ce-l întrebați pe el? se răsti vrăjitorul Tela. Nimeni nu știe.
— Ba eu știu, îi răspunse bătrânul.
— Atunci spune-ne! îl rugă Mai-Baka.
Lui Agbongbotile îi plăcea să fie rugat să spună lucruri pe care ceilalți nu le știau.
— Ascultați, zise el. Când toți oamenii de pe pământ erau un singur neam și trăiau cu toții într-o peșteră, stăpânul și părintele lor era cel dintâi om din lume, numit Love. Viața lor era bună și fericită. Dar odată s-au certat și s-au luat la bătaie. Din greșeală, l-au ucis pe fiul lui Love. Stăpânul și părintele neamului află. Și atunci îi alungă mânios din peștera în care au trăit așa de bine. Oamenii ieșiră din peșteră și se împrăștiară pe pământ. Soarele era sus. Razele lui cădeau drept în jos și erau arzătoare. Ele arseră pielea oamenilor, a unora mai tare, a altora mai puțin. Arsura i-a făcut pe unii aproape negri, ca noi, pe alții negri de tot. Unii au asudat și s-au fiert: aceia s-au făcut roșii. Pe alții soarele i-a fript ușor, și pielea lor s-a făcut ca arama. Dar unii au găsit umbră și peșteri și acolo soarele nu i-a mai ajuns. Au rămas albi cum erau în peștera lui Love...
Povestea lui Agbongbotile n-a izbutit să-i liniștească pe oameni. După ce el tăcu, ceilalți se gândiră iarăși la ochiul din cer. Cântecul fetei se mai auzea de departe, slab. Un răget de leu sparse văzduhul. Și deodată cântecul se opri. Câteva clipe ascultară toți cu luare aminte. Apoi un țipăt scurt de fată ajunse până la ei. Oamenii încremeniră. Mai-Baka sări în picioare, punând mâna pe arc. Tankoko însă îl opri.
Toți oamenii își îndreptară cu nădejde privirile spre ochiul străin din cer. Așteptau nerăbdători. Dogbe murmură:
— Poate că zeul s-a prefăcut în leu și vrea să...
— Taci! se răsti la ea Tatrakpo, bărbatul ei și căpetenia satului.
Ochiul din cer stătea însă tot deschis și nemișcat. Trecu câtva timp. Mai-Baka se retrăsese de lângă foc și stătea în picioare, sprijinit de arc, în beznă. Ajunsese Ntombi la țintă, sau... Ochiul se uita rece din cer. Pierise fata fără rost? Cine putea ști!
Iată însă că în liniștea nopții cântecul fetei începu să răsune din nou. Apoi iarăși încetă. Ochiul zeului străin privea fără să clipească.
Tela se sculă de lângă foc. Îndreptându-se spre coliba lui, le strigă celorlalți să se culce.
Oamenii erau triști. Fiecare se duse în coliba sa, culcându-se apoi pe împletiturile de ierburi și acoperindu-și trupul cu pânza groasă. În scurt timp, cei mai mulți adormiră. Se auzea prin noapte numai răsuflarea grea a vitelor din țarcul înalt și uneori urletele depărtate de șacali.
Dimineața era încă destul de departe, când tot satul fu trezit de strigătul omului de strajă. Începură să iasă din colibe, înfrigurați, și întâia lor privire se îndreptă spre cer. Ochiul zeului nu se închisese. În sat părea să fie liniște. Dar îndată fiecare putu asculta, cu auzul încordat, un sunet de tobe străine. Tobele băteau departe, parcă undeva spre apus. Oamenii se îngrijorară, apoi începură să se adune toți bărbații în fața colibei mari a lui Tatrakpo. Cei patru sfetnici ai căpeteniei satului își luară tobele și începură să bată într-un anume chip.
Mai-Baka îl căută din ochi pe Agbongbotile și se apropie de el. Bătrânul cunoștea limba tobelor.
— Ce veste ne trimite? întrebă arcașul.
— Vin străinii după robi.
— Ce fel de străini?
— Stai, să ascult... spuse bătrânul. Vin de la apus, cu pielea roșie, de la apus... Cum de la apus?
— N-ai înțeles poate tu! spuse mirat arcașul. Agbongbotile era foarte speriat.
— Am înțeles bine: vin de la apus. Dar nu înțeleg de unde de la apus? La apus nu sunt oameni, dincolo de oaza noastră. Totuși tobele se aud dinspre apus. Și oamenii roșii trăiesc pe Pământul Negru, la răsărit.
Așadar, zeul își arăta mânia. Ochiul lui din cer privea tot atât de rece și rău. Ntombi plecase. Urlau șacalii...
Tatrakpo îl chemă la sine pe Mai-Baka și-i porunci să numere arcașii.


CAPITOLUL II



Aproape de țărmul apusean al Þării Nisipurilor, aerul era încă răcorit de boarea mării. Dar în față, spre răsărit, se întindeau nisipurile uscate în care se putea coace oul, ca în spuză.
Soldatul Iahuben se săturase și de călătoria pe mare, de zilele petrecute pe drum de la țărmul țării fierbinți până aici și mai ales de gândul că are de străbătut tot deșertul acestui uriaș ținut cu oameni negri, cu fiare primejdioase, cu nisip încins și vânt și cu apă mai puțină decât oriunde. Meseria lui era asta: să ucidă și să apere. Nu pe sine să se apere sau dușmani ai săi să ucidă. Nici n-avea dușmani. N-avea timp să-și mai aibă dușmanii lui, când avea regele destui. Întâia oară când a fost dus să cucerească orașe străine, l-a încălzit și lupta, l-au desfătat și orașele. Atunci a văzut orașe frumoase și necunoscute, care nu erau ca ale țării lui, chiar dacă erau mai mici. Orașele acelea străine în care a intrat aveau mult aur și argint, aveau cărnuri dulci și poame răcoritoare, aveau printre sclave dansatoare mlădioase și cântărețe gingașe și multe alte lucruri și făpturi care se aflau și în țara lui. Dar în orașele străine toate acestea se puteau prăda. Totuși nu-l încânta numai prădăciunea. Oamenii erau pretutindeni alții și, după desfătările din scurtele sale răgazuri, lui Iahuben îi plăcea să se amestece în mulțime, să învețe cât de cât graiul localnic și să asculte poveștile străine, să întrebe despre obiceiuri și datini. Totdeauna pleca din ținuturile jefuite cu părerea de rău de a fi aflat prea puțin. Dar meseria sa era să ucidă și să apere, iar datoria lui față de sine și de copiii lăsați departe acasă, peste mări, era să prade tot ce se putea prăda după ce stăpânii, căpeteniile și sutașii luau lamura prăzii. Soldatul nevolnic ce se încânta peste măsură de nurii femeilor străine sau de priveliștea locului străin, fără să prade, rămânea flămând și sărac: și aducându-și la foame copiii și femeia, era arătat de toți ai lui cu degetul și luat în râs ca un nătărău. Când după luptă sutașul încuviința prădăciunile, cine nu se grăbea rămânea sărac și batjocorit.
Pe Iahuben nu-l încânta însă niciodată numai prada. Drumuri plăcute au fost cele pe marea lungă și albastră căreia i se zicea de către unii Marea dintre Pământuri, din care se putea trece într-o mare cu apele de culoarea vinului, ce scălda țărmul unei insule lungi locuită de un popor iute și harnic, cu pielea albă și cu mintea înclinată spre negoț. Acolo era obiceiul de a se clădi palate largi cu multe odăi în care te puteai lesne rătăci. În marea cea albastră, din miazăziua ei, intrau, prin câteva guri desfăcute în unghi, apele unui râu nemaipomenit, Hapi, socotit zeu, căci numai el hrănea tot poporul roșu care umplea țărișoarele împrăștiate în lungul râului, în ținutul cu pământ negru numit Ta Kemet. Acolo îi plăcuse lui Iahuben cel mai mult, mai ales că oamenii locului vorbeau o limbă foarte asemănătoare cu a sa. Erau puțin mai scunzi decât cei din poporul lui Iahuben, care avea pielea trandafirie, aproape roșie. Aici nu erau palate prea mari, însă erau case bune cu bogății, era vin și bere, cântăreți pe ulițe, oameni blajini și femei îmbietoare cu ochii lungi și mijlocul subțire.
Și de astă dată se vorbea că se duc tot într-acolo, dar aveau să străbată întâi toată țara uscată a oamenilor negri, ca să ia dintre aceștia robi. Þara lui Iahuben era cea mai mare țară a lumii și cea mai puternică din toate. Nici una nu avea atâția robi, totuși regelui țării i se păreau mereu prea puțini și-și trimitea într-una armatele să-i aducă alții. Þara aceasta era o insulă uriașă, din dreptul strâmtorii pe care o face la apus Marea dintre Pământuri. Unii o numeau Þara Apelor, alții Atlantida.
La marginea acestui deșert, în pragul căruia soldații atlanți trimiși să aducă robi stăteau acum, Iahuben mai fusese. Dar în inima deșertului înfricoșător avea să intre întâia oară.
Armatei i se dăduse un răgaz de două zile, pentru odihnă. Fiecare făcea ce putea. Unii dormeau, alții se plimbau, ori depănau amintiri. Alte desfătări nu aveau la îndemână. Iahuben se plimba acum printre corturi. I se păru destul de nefiresc să vadă mereu printre căpitani și sfetnici pe un rob negru, al cărui cort era întins chiar lângă cortul din mijlocul taberei al marii căpetenii a armatei. Strălucitul și viteazul Puarem, marea căpetenie, stătea uneori de vorbă cu sclavul. Adesea Iahuben îl vedea pe sclav intrând și în cortul înaltului sfetnic regesc Tefnaht, care era preotul marelui Zeu al Puterii. Sclavul avea o înfățișare liniștită de om înțelept și bun. Totuși, câți robi cinstiți și înțelepți văzuse, fără să fie socotiți de stăpâni ca un fel de sfetnici! Iar acest rob niciodată nu căra în spinarea lui poveri și drumul până aici îl făcuse nu pe jos, ca soldații, ci călare pe un taur.
Era în oastea lor un sutaș cumsecade, singurul care nu bătea pe soldați și cu care se putea sta de vorbă.
Întâlnindu-se cu el lângă un cort, Iahuben îl rugă să-i spună cine era acel sclav ciudat.
— Cum, n-ai auzit de robul Auta? se miră sutașul. Ãsta-i robul Marelui Preot și se află în mai mare cinste decât un căpitan.
Iahuben îl privi nedumerit.
— Cum așa? Păi nu e rob?
— Rob este el, dar se zice că numai Marele Preot îl întrece în cunoașterea tainelor lumii. Și știe toate limbile pământului.
— Pentru ce l-au adus?
— Numai el știe să descurce drumul prin asemenea pustietăți.
Iahuben mulțumi sutașului și se apropie, cât îi era îngăduit, de corturile stăpânilor. Când avea prilej, îl urmărea pe sclav cu luare aminte. Stătu așa multă vreme. Înfățișarea sclavului îi plăcea.
Dar începu să se lase noaptea și soldații intrau să se culce în corturi. Iahuben mai șezu o bucată de vreme pe-afară, și abia mai târziu intră în cortul său. Își scoase merinde din sac și mâncă încet. Apoi se întinse pe iarba uscată și, gândindu-se puțin la copiii săi pe care nu-i văzuse de atâta timp, adormi. Somnul era trebuincios: în zori aveau să pornească și să meargă sub arșița soarelui cumplit din această țară blestemată, unde razele cad drepte ca firul cu plumb al zidarilor.
Nu apucă să doarmă însă mult, căci i se înfipse în urechi, ca o săgeată otrăvită, țipătul trâmbiței de aramă. Soldatul sări numaidecât în picioare. Se frecă la ochi și ieși din cort uitându-se uimit afară: era beznă. Sau visase? Dar toți soldații alergau pe câmp adunându-se în șiruri. Alergă și el să-și caute locul. Sutașii treceau în fugă pe lângă corturi, trezind cu varga pe cei care mai dormeau.
Corturile și poverile fură strânse în grabă și încărcate pe robi și pe tauri. În jurul armatei stăteau robi cu facle aprinse în mână. Patru robi aduceau pe umeri scaunul cu umbrar și spetează înaltă, făcut din lemn negru și încheiat cu colțare de aramă și argint, al lui Puarem. Alți patru aduceau scaunul sclipind de aurărie al preotului Tefnaht. Tabăra era acum desfăcută. Preotul ședea liniștit în scaunul său de pe umerii robilor și se gândea. Sau poate dormea. Celălalt scaun era gol.
Armata stătea în șiruri strânse, așteptând plecarea. Fiecare soldat avea arme sclipitoare de aramă (arcuri sau lănci); în luciul scuturilor rotunde jucau văpăile din facle. În fața oastei, stăteau două sute de robi cu poveri. Alte poveri erau încărcate în coada armatei, pe câteva sute de tauri, mânați de alți robi. Erau și câteva sute de asini cu samare grele.
La lumina faclelor, armata atlantă aștepta. Puarem se sui în scaunul său ca să vorbească de acolo soldaților. Nu vorbi mult. Puarem nu vorbea niciodată mult. Spuse numai atât:
— Fiul iubit al Zeului Mării, zeul, stăpânul, regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, ne-a poruncit să străbatem deșertul aducând țării sclavi. Zeul și regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, v-a poruncit până acum să mergeți la lumina dăruită de marele Zeu al Soarelui. Þara aceasta e fierbinte. De aceea, căutând sclavi și aur, zeii nu vor să fiți istoviți, soldați! Faclele vor lumina drumul nostru în fiecare noapte, iar ziua veți dormi. La capătul drumului vă așteaptă prăzi bogate și lauda slăvitului nostru stăpân, fie el veșnic viu, sănătos și puternic.
Apoi armata porni. În frunte, între scaunele lui Puarem și Tefnaht, mergea călare pe un taur pestriț sclavul Auta.
Soldatul Iahuben nu era dintre cei mai înalți. Mergea în rândul întâi. Zărindu-l pe ciudatul sclav, se uita numai la el, din când în când mirându-se că nu-și îndrepta deloc ochii nici spre viteazul Puarem, nici spre strălucitorul Tefnaht. Și, mirat, se uita mai departe la sclavul de pe taurul pestriț.
Noaptea era rece ca toate nopțile din deșert, totuși soldații mergeau greu. Încă de la plecarea din Atlantida nu mai dormise nimeni dintre ei o noapte întreagă. Ochii voiau să se lipească și oboseala era foarte greu de învins. Totuși ai lui Iahuben priveau tot timpul deschiși, poate îmbiați și de înfățișarea plăcută a acelui sclav care, ori de câte ori se întorcea spre stăpâni, își arăta în lumina faclei ochii adânci și calzi. Era un bărbat zvelt și poate numai cu câțiva ani mai în vârstă decât Iahuben. Pielea lui neagră strălucea, dinții erau albi, părul des și ușor încrețit mărginea o frunte bogată, nasul puternic umbrea buzele destul de subțiri, ca arcul destins. Mâinile lui păreau vânjoase, umerii lui erau buni de urnit stânci. Și aproape tot timpul, cu capul ușor dat pe spate, se uita la cer.
Soldații se țineau destul de vioi, dar Iahuben nici nu băgă în seamă drumul sau oboseala, înviorat de vraja cu care-i ispitea sclavul privirea.
Stelele nu dădeau lumină. Cu sau fără ele, cerul era tot negru. Lumină palidă răsfrângeau numai torțele purtate de robi. Dar nu lipsa de lumină era piedică pe drum. Deșertul n-avea nici mlaștini sau bolovani și pietre ascuțite, nici mărăcini. Peste tot era nisip, numai nisip. Iahuben știa că în această țară pustie nu se găsea de multe ori nici apă, de aceea un număr mare de tauri și alt număr de asini purtau pe spinările lor butoaie mici unse cu rășină și burdufuri de piele, pline cu apă.
Soldații cântau. Apoi unii nu mai cântară, începură să istorisească în șoaptă, pentru scurtarea timpului de mers, felurite pățanii și întâmplări. Iar în cele din urmă, nimeni nu mai cântă și nu mai vorbi. Acum tăceau toți. Era frig. Numai mersul măsurat îi mai împiedica să tremure în țara asta blestemată unde ziua îi sleia arșița și noaptea îi înțepenea frigul. Unii ațipeau în mers și picioarele lor, deprinse cu drumul, îi duceau singure. Acum, ațipea din când în când și Iahuben. Toropeala aceasta fugară îl mai încălzea. Trezit din ea, îi era mai frig. De la o vreme nu-l mai putu ține treaz nimic, nici noaptea înstelată, nici deprinderea de ostaș, nici statura dreaptă pe taurul pestriț a lui Auta, nici chiar mersul. Picioarele soldaților au totdeauna această însușire minunată de a ști să meargă și singure chiar când stăpânul lor e obosit și când somnul cu neputință de alungat toarnă în pleoape dulcea amorțeală caldă și grea. Când izbutea rareori să-și dezlipească pleoapele fierbinți, Iahuben se uita cu jind la Puarem și la Tefnaht care dormeau odihnitor în largile lor scaune căptușite cu piei de leopard, și chiar la sclavul de pe taur care cel puțin ședea. Iahuben se uita la aceștia o clipă, apoi genele iar i se încurcau și picioarele mergeau mai departe singure. De n-ar fi fost arcul și scutul, săgețile, sabia și securea, coiful și sacul de drum și trupul său, picioarele lui ar fi mers ușor de tot. Dar de la o vreme genunchii tineri începură să tremure și istovitul soldat făcea ca și toți ceilalți sforțări să se țină treaz, știind că de acum încolo în întâia clipă de toropeală picioarele se vor îndoi din genunchi și trupul va cădea în nisip, zăngănind din arme, și acolo va adormi ca leșul unui mort.
După socoteala timpului, nu mai era însă mult până în zori. Merseră astfel până când soarele lumină tot deșertul. Razele dimineții înviorară armata, dar curând aerul începu să se înfierbânte. Atunci Puarem porunci oprirea, și așezarea taberei începu numaidecât. Mâncară toți, dar apa li se dădu cu măsură. Și fiecare ar fi vrut mai degrabă să nu mănânce decât să nu bea. Apoi, la adăpostul corturilor groase, se culcară în sfârșit toți, chiar și robii.
În vreme ce se culca, Iahuben zări prin deschizătura cortului niște sclavi care înjghebau în pripă un umbrar pentru Puarem și Tefnaht. Trezindu-se după vreo două ceasuri de somn adânc, soldatul ieși să privească puțin deșertul. Ochii lui îl găsiră lângă un dâmb de nisip pe Auta. Sclavul se uita în depărtare. Umbrarul de curând înjghebat adăpostea bine pe Tefnaht și Puarem, care stăteau de vorbă. Cortul în care dormise soldatul era foarte aproape de umbrar. Abia acum Iahuben privi cu mai multă luare aminte spre marea căpetenie a oastei. Nu era mult de când tânărul soldat pusese repede scutul în fața unei lănci îndreptată de un dușman din țara Retenu spre pieptul lui Puarem. Căpetenia îi spusese atunci așa: „Iahuben, n-am să te uit”. Oare îl uitase?
Iahuben mai privi un răstimp, apoi se întoarse spre cort ca să-și urmeze somnul. Dar se auzi strigat. Se întoarse: un slujitor de lângă Puarem îi făcea semn să se apropie. Iahuben se uită cu mirare. Îi era somn. Când să-i pară bine că se trezise ca să-l mai poată vedea o dată pe Auta, îi păru rău că a fost văzut de Puarem. Apoi se învioră deodată. Puarem nu-l uitase. Cine știe ce voia Puarem!
Soldatul Iahuben ajunse în fața celor doi bărbați de seamă.
— Tu ești, Iahuben? întrebă marea căpetenie a armatei.
Deși încă înciudat de pierderea somnului la care jinduise atâta, Iahuben își simți pieptul umflându-se de mândrie că stăpânul său, căpetenia întregii armate atlante, îl striga pe nume, cunoscându-i-l ca și atunci, în țara Retenu. Îl privi pe Puarem drept în ochi și-i răspunse că e într-adevăr Iahuben. Comandantul adăugă:
— M-am gândit să te chem, dar ai venit singur.
Soldatul nu pricepu. Mintea lui, chiar când nu era obosită ca acum de nesomn și de mers, nu era în stare să înțeleagă gândurile celor mari, spuse totdeauna în mai multe cuvinte decât trebuia, sau în mai puține, și niciodată în atâtea de câte era nevoie. Se gândi bine și văzu că nu venise nechemat. Ieșise din cort să se uite la sclavul Auta... Ba nu, nu la sclavul Auta: la priveliștea deșertului, și pe Auta îl zărise din întâmplare. Numai zărindu-l pe Auta și privind deșertul a putut fi văzut de Puarem... Dar dacă ieșise din cort anume pentru că se gândise Puarem să-l cheme?... Cine putea ști?
Stând nemișcat la câțiva pași de Puarem, soldatul aștepta să i se spună de ce a fost chemat. Ar fi vrut să-și întoarcă privirea spre dâmbul de nisip, ca să vadă ce face acum sclavul, dar nu îndrăznea. Somnul îi trecuse și nu se mai gândea la nimic: se uita la Puarem.
— Nu știu de la cine a pornit gândul aducerii sclavului. Mie nu-mi place deloc sclavul acesta. Vă purtați cu el mai gingaș decât cu oamenii. (Zicând acestea, Puarem scrise în nisip niște semne stranii cu varga pe care o ținea în mână.) Fără sclavul Auta și fără taurul lui pestriț nu ajungeam în Ta Kemet?
Preotul Tefnaht îl privi parcă vrând să râdă, parcă stăpânindu-se de a nu se încrunta. Tăcerea preotului nu-i plăcu lui Puarem. Aflându-se mult mai des pe drumuri și în războaie decât în palatele regelui și ale marilor dregători, poate uitase, poate nici nu cunoștea toate subțirimile lor. Acum simți că greșise ceva. Era cuceritorul slăvit al atâtor neamuri străine, dar nu era nici dregător, nici mare preot. Oricând putea fi ridicat altul în locul său. Se uită întrebător în ochii lui Tefnaht.
Iar preotul îi făcu semn spre soldatul chemat, care aștepta. Totuși, zise:
— Prea înțeleptul și sfântul nostru stăpân s-a lipsit de robul lui ca să ne ajute. Robul Auta cunoaște cerul și noaptea și ziua și știe limbile care sunt vorbite de viitorii noștri robi. El știe deprinderile lor și locurile unde au sate. Pe cine ai fi vrut să luăm călăuză, dacă Marele Preot ne-a dat pe robul lui, care este cel mai potrivit?
— Totuși Marele Preot l-a cam răsfățat. S-ar putea aici să uite că e numai rob! zise Puarem nemulțumit.
Tefnaht zâmbi:
— Dacă uită, nimeni nu ne împiedică să ne aducem aminte că, dacă viața lui este supusă poruncii noastre, și moartea lui o putem purta oricând în vârful cuțitului care se odihnește pe șoldul nostru.
Ascultând aceste cuvinte și mirându-se că e lăsat să fie martorul rostirii lor, Iahuben căută să le priceapă. Dar simți că-l cuprinde amețeala.
Cerul era senin, însă nu albastru ca în Atlantida: părea ușor umbrit sau murdar. Și arșița, chiar la umbra cortului alb și gros, era din ce în ce mai istovitoare.
Fără să-și întoarcă fața spre soldat, Puarem îi porunci:
— Iahuben, ai să te duci cu robul Auta spre răsărit. Să porniți îndată. Luați trei tauri: doi pentru voi, unul pentru merinde și cort. Tu să-ți iei arc, lance, scut, cât mai multe săgeți. Ia și cuțit de aramă călită, bine ascuțit. Sclavul n-are arme. Tu îl păzești și te aperi. El cunoaște drumul. În ceasurile de amiază, vă odihniți; seara, noaptea și dimineața, mergeți. În fiecare noapte aprindeți câte un foc, acolo de unde-l mai putem zări noi. Să aprindeți copaci, flacăra lor se vede mai bine. Dacă nu vedem foc, noi stăm. Vă urmăm numai dacă ne arătați prin flacără că drumul e bine ales. Și să nu uiți că zeii ți-au dăruit tinerețe și putere ca să-i bucuri prin curajul tău, nu ca să le stârnești mânia cu vreo nesăbuință. Ai înțeles, Iahuben? Am nădejde în tine!
Poruncile militare și orice alte cuvinte pentru soldați Puarem le spunea limpede. Cu ele era deprins Iahuben de mult. Se închină adânc în fața căpeteniei și spuse cu glas tare și dârz:
— Am înțeles, stăpâne. Voi fi bucuria zeilor și sluga supusă a marelui nostru stăpân, fie el veșnic viu, sănătos și puternic!
După ce spuse din nou toate cuvintele poruncii lui Puarem, vădind că a înțeles-o și o va ține minte, Iahuben fu lăsat să plece.
— Cheamă-i pe sclav aici! adăugă Tefnaht fără să-l privească, și Iahuben plecă.
Îngândurat și obosit, dar simțind că îl trezea tot mai mult bucuria alegerii sale dintre toți ceilalți soldați și nădăjduind că poate, dacă vor fi binevoitori Zeul Apelor și Zeul Războiului, va ajunge sutaș înaintea multora, Iahuben se duse să-l caute pe sclav.


CAPITOLUL III



Au mers două nopți. Au stat în cort, istoviți și sfâșiați de sete, două zile. Inimile lor erau de aramă. Dar picioarele și mâinile lor erau de plumb.
La mijlocul fiecărei nopți au făcut câte un foc. În cea dintâi noapte, au găsit după câteva ceasuri de mers un copac și l-au aprins. Apoi, înainte de a porni iarăși la drum, Auta a încărcat pe spinările celor trei tauri legături de vreascuri, ceea ce a stârnit mirarea soldatului. Sclavul i-a spus:
— Þinutul spre care mergem e oază. S-ar putea să nu ajungem la timp și poate că noaptea ne apucă în întinderea de nisip, unde nu găsim arbori. Sau poate că vom ajunge la căderea nopții în oază și nu vom putea sau nu vom voi să ardem nici unul din copacii care dau oamenilor negri hrană și umbră.
Soldatul nu știa ce să răspundă. Tăcu.
Iar în noaptea a doua, mergând tot prin pustietatea de nisipuri, Iahuben înțelese că sclavul nu era prost. Vreascurile lor, ațâțate bine pe coama unei măguri de nisip, făcură flacără aproape cât și un copac.
— N-or să se rătăcească? întrebă totuși Iahuben încălzindu-se la foc.
— Se vede de departe, răspunse sclavul. La nevoie, mai este cu ei și robul Uzinculumi, care a fost corăbier. Cunoaște stelele... Þi-e somn, Iahuben?
Iahuben nu-și dădu seama dacă se cuvenea sau nu să se supere când un rob negru îl întreabă părintește de somn, ca pe un copil. Și tocmai pe el, soldatul pe care l-a ales din câteva mii atât de înțeleptul Puarem. Pe de altă parte, sclavul acesta avea ochii așa de blajini, încât lui Iahuben i se păru că sunt ai unui frate.
Merseră mult prin noapte. Auta privea într-una numai cerul din față, ferindu-se să abată pasul taurilor de la drumul ales. Cu toate că plin de arme și răni vechi și cu amintirea tixită de laudele căpitanilor, soldatul Iahuben de la o vreme, începu să se simtă mult mai sigur alături de robul neînarmat decât sub toate armele sale. Într-o zi descoperi în sine neîntârziata nevoie să-i mărturisească aceasta, în vreun fel totuși în care mândria să nu fie rănită. Socoti că e mai bună calea ocolită a unei întrebări:
— Cum umbli tu prin pustietăți, ziua și noaptea, și nu te rătăcești? Noaptea umbli după stele, am văzut, ca și corăbierii. Dar ziua? Ziua nu-i nimic de văzut, numai nisip...
Auta râse ușor:
— Ziua se vede umbra soarelui. Iahuben îl privi țintă și clătină din cap.
— Mulți vorbesc de tine, dar te cunoaște oare cineva? Pari foarte tăinuit. M-am gândit uneori chiar că mi se pare ciudat să te știu rob! Strălucitorul Tefnaht zicea că știi multe limbi și cunoști multe popoare. Acum călăuzești oastea. Și ești rob... Cine vrea te poate biciui.
— Și tu? zise Auta cu un surâs slab zărit chiar la lumina faclei.
Iahuben își plecă ochii.
— Nu... nu știu. Dar pesemne că așa au vrut zeii!
— Zeii nu, Iahuben! murmură sclavul și acum nu mai zâmbi.
— Cine? întrebă Iahuben, dar sclavul tăcu.
Iahuben se obișnuise cu tăcerea lui. Posac nu era acest rob, nici prost; dimpotrivă, i se părea uneori foarte înțelept. De multe ori zâmbea. Dar tăcerea părea să fie în firea lui. Sau era un zăvor? Și de ce nu-i răspunsese la întrebare? Iar îl socotea poate copil... Drumul lung cere multe cuvinte și sclavul le dăruia greu.
— Ești din ținuturile astea spre care ne ducem? îl întrebă Iahuben pe sclav. Ești poate tulburat că vii în țara ta...
Sclavul zâmbi fără să spună nimic. Iahuben se simți ațâțat.
— Spune-mi despre tine! zise el. Nu tace atâta, vorbește măcar ceva, să scurtăm drumul.
— Drumul oricum e foarte lung, răspunse Auta. Nu sunt de aici. Mama m-a născut cu o zi înainte de moartea ei, lângă pădurile umede unde trăiesc piticii, la miazăzi. Asta-i tot ce știu despre mine. Restul îl știi și tu.
— Cum, e adevărat că sunt pitici?
— Da.
— I-ai văzut? Sunt așa de răi și urâți cum spun oamenii?
— Răi, nu. Urâți, poate!
Tăcu iar un timp până când Iahuben își aduse aminte că îi mai pusese o întrebare. Care putea fi restul ce îl știa el despre sclav? Nu știa nimic. Unii spuneau despre el că n-a fost totdeauna sclav. Multă lume vorbea în tabără, când stătuse tabăra la marginea deșertului, că acest sclav era foarte înțelept și că știa tot ce se poate ști despre lume și oameni. Dar nimeni nu știa cum a ajuns rob și cum a învățat tot ce a învățat.
— Tu nu te-ai născut rob, nu este așa? întrebă Iahuben.
De astă dată Auta râse, tot fără să-i răspundă. Iahuben se simți jignit. Râdea oare de el? Cum îndrăznise să râdă?
— Râzi? spuse soldatul înțepat. De mine râzi?...
Sclavul răsuflă greu, ca într-un oftat.
— Nu de tine... Nimeni nu se naște rob.
Soldatul se gândi un răstimp. Da, poate că așa era. El însuși a fost rob o vreme scurtă în țara Retenu, unde s-a rătăcit de armată până l-au găsit tovarășii lui și l-au scăpat. Totuși, aceea a fost o întâmplare nefericită. Uneori sunt robi și regii străini. Iahuben era însă atlant, nu negru. Robii cei mulți sunt negri, ei sunt robii cei adevărați. Și copiii lor... Păru că se luminează. Acest sclav sau nu era chiar atât de înțelept cum i-a mers faima, sau îl mințea.
— Cum nu se nasc robi? zise soldatul. Dar copiii roabelor născuți în robie...
— Se nasc oameni. Robia îi face robi îndată după ce au venit pe lume.
— Tu când ai ajuns în robie?
— Mai târziu. M-au crescut niște străini. Au fost pentru mine mamă și tată. Tot negri. M-au învățat să trag cu arcul. După aceea am învățat graiul tobelor și câteva graiuri ale neamurilor vecine.
Tăcu. Iahuben tocmai acum era mai nerăbdător. Zise aprins:
— Povestește mai departe. Spune-mi tot ce a urmat.
— Nimic deosebit. Am fost sfetnicul căpeteniei satului. Apoi am ajuns rob în Ta Kemet. De acolo, în Atlantida.
— Așa de repede?
— Nu repede. Pe rând.
— Și în Ta Kemet ai stat mult? La cine ai fost rob acolo?
— M-a luat din sat un căpitan de oaste rome. Am învățat limba lor. Apoi m-a vândut unui preot rome în schimbul unui cuțit de aramă cu mâner de argint.
— Și?
— Preotul m-a învățat să scriu, să citesc și să cunosc stelele.
— Și după aceea?
— După aceea nimic deosebit: am fost luat rob, împreună cu stăpânul meu, de atlanți. Stăpânul a smuls sabia unui soldat și s-a străpuns cu ea și eu am nimerit întâmplător printre robii de pe Piscul Sfânt. Mai târziu, Marele Preot m-a luat la el. Asta-i tot.
— În Ta Kemet ți-a plăcut?
Sclavul zâmbi.
— Crezi că robului îi place robia?
Iahuben îl privi surprins. Apoi îl întrebă iarăși:
— Cum este țara aceea Ta Kemet toată? Eu asta te-am întrebat: dacă ți-a plăcut țara. N-o știu decât la miazănoapte, dar am auzit că e foarte lungă, cât ține Hapi. E adevărat?
— Da. Dar nu e o singură țară, sunt mai multe care se războiesc între ele. Ta Kemet se cheamă tot ținutul prin care curge râul Hapi.
— N-ai băgat de seamă cât de mult seamănă limba lor cu a noastră? De ce?
— Cred că voi sunteți de același neam cu ei.
— Dar pentru ce țările lor se războiesc între ele? Și Atlantida e alcătuită din zece țări, dar e ca o singură țară. Are un singur stăpân...
— Tocmai de aceea. Voi ascultați toți de un singur rege.
— Fie el veșnic viu, sănătos și puternic! adăugă soldatul, văzând că sclavul nu mai zice nimic. Apoi i se păru ciudat că acest sclav nu rostește urarea de care nimeni în Atlantida nu e scutit. Îl întrebă:
— Tu de ce nu spui așa?
Sclavul zâmbi:
— Ai spus tu și pentru mine.
Iahuben îl privi lung. Lumina faclei nu-i lumina îndeajuns ochii. Ce se putea ascunde în ei? Dispreț sau batjocură? Sclavul nu știa că acest soldat este înarmat și îl poate ucide dacă se răzvrătește?
— Tu nu te-ai gândit că e primejdios pentru tine să nu rostești urarea? Dacă te ucid? zise Iahuben. Glasul îi tremura ușor.
Fără a-și întoarce capul spre el, sclavul zise liniștit:
— Ce aș pierde? Nu eu aș avea de pierdut.
Iahuben se gândi la felul de a se purta al acestui rob ciudat.
— Atunci de ce... (glasul începu să-i tremure ceva mai tare)... de ce... (și soldatul se încordă, rostind repede) n-ai făcut și tu ca fostul tău stăpân care s-a străpuns cu sabia?
— Ce aș fi câștigat? răspunse liniștit sclavul.
— Cum?... Ai fi fost liber. Auta oftă.
— Moartea nu e nimic. În viață se petrec totuși multe lucruri pe care aș vrea să le cunosc.
Iahuben nu prea înțelegea bine ce spune Auta, însă îi dădu dreptate. Moartea știa și el nu e bună de nimic.
Sclavul zicea că în viață se petrec multe. Știa și Iahuben asta. Și lui îi plăcea să afle. Păcat numai că acest sclav, care știa atâtea, îi răspundea cu atâta zgârcenie la întrebări. Și drumul era atât de lung și atâtea prilejuri se pierdeau. Ce făcea sclavul când nu vorbea? Iahuben se gândi că poate cugeta la neamurile spre care se îndreptau amândoi. La urma urmei însă nici el, Iahuben, nu era de obicei așa de vorbăreț. Se părea că drumul lung și singurătatea deșertului îi schimbau firea.
— Am văzut în Ta Kemet și în Atlantida oameni înalți cu păr galben și ochi albaștri, își aduse aminte Iahuben. Cum le spune?
— Mașauașa, zise Auta, mirat de întrebarea neașteptată.
— Dar cei spre care ne ducem acum?
— Rome.
— Nu neamurile rome din Ta Kemet. Oamenii negri spre care ne ducem...
— Ei își zic în mai multe feluri: daza, teda, alții îi numesc tibbu. În Ta Kemet li se spune temhu...
— Dar celor din neamul tău?
— În Ta Kemet li se zice tehenu. Ai să auzi însă și de neamurile nehsi, unde am crescut.
Iahuben încercă să-i deslușească fața. Sclavul acesta începu să-i placă din nou.
— Se spune că tu știi toate limbile pământului, începu soldatul, dar deodată răgetul unui leu străbătu pustiul. Taurii se opriră. Iahuben simți că i se încordează toți mușchii trupului. Zise repede: Dacă vine leul spre noi, îți dau ție arcul și eu iau sulița.
— Nu vine! spuse Auta, îndemnându-și taurul.
— De unde știi?
— Acolo este o oază și sunt izvoare. Se duce la adăpat.
Iahuben se liniști.
— Oameni sunt în oază?
— Poate că nu sunt. Oaza e foarte mică.
Iahuben era încântat de felul cum cunoștea acest sclav deșertul. Ce s-ar fi făcut fără el?
— Cum le știi acestea? Tot după stele?
Cerul era înstelat și fără lună. Îl priviră amândoi, nu numai în față. Ochii lor trecură de la o zare la alta, și deodată, ajungând cu privirea deasupra zării de miazăzi, care era în dreapta lor, sclavul scoase un strigăt de surprindere. Iahuben tresări și se uită și el speriat într-acolo. Nevăzând nimic deosebit, întrebă:
— De ce ai strigat? Nu văd nimic...
Dar sclavul tăcu privind spre miazăzi. Iahuben nu-l mai întrebă a doua oară. Totuși era îngrijorat. Urmări privirea sclavului. Cunoștea stelele prea puțin, totuși în cele din urmă băgă de seamă că acolo unde se uita sclavul era o stea lunguiață, mai mare decât toate. Îl trecură fiori. Nu-și mai luă ochii de la stea.
Mergeau amândoi ca și până acum, călări pe taurii lor, însă parcă o vrajă ciudată din steaua necunoscută le sorbea privirea. Auta nu mai vorbea. Nici Iahuben. Fără îndoială că sclavul strigase văzând steaua. Altceva nu era. Abia după câteva ceasuri de mers, sugrumat de tăcere și de îngrijorare, Iahuben se hotărî să întrerupă muțenia amândurora. Era atât de straniu și plin de taine acest sclav... Nu era mult de când soldatul se bucura că știe totul despre el și acuma tovarășul său de drum, pe care nu-l speria nici deșertul, nici răgetul leului, nici moartea, amuțise pe neașteptate și părea speriat. Și pentru o stea, tocmai el care se spune că le cunoaște pe toate!
— Spune-mi, Auta, ce fel de stea e aceea? murmură soldatul, nemaiputând răbda nici tăcerea, nici taina.
Și sclavul răspunse cu glas parcă istovit:
— Nu știu, Iahuben. N-am văzut niciodată astfel de stele.
— Nu cumva e un zeu?
Sclavul tresări. Deschise gura să rostească ceva, dar rămase mut. Și așa merseră mai departe, până la sfârșitul nopții.
Ziua, firește, noua stea nu se mai văzu. Își mânară taurii în liniște alte câteva ceasuri, până când căldura începu să se prefacă în văpăi. Oaza dorită încă nu se zărea. Greșise sclavul sau nici nu cunoștea deșertul, cum i se păruse lui Iahuben? În ajun soldatul văzuse de câteva ori lângă zarea din față o oază, care apoi dispăruse, topită poate în nisip.
Apa din burdufuri era clocită și puțea. Taurii o beau fără poftă. Au băut-o în silă și cei doi drumeți. N-ar fi băut-o, dar trebuia s-o bea. Hrana le făcea scârbă. Mâncau curmale, care erau totdeauna așa de gustoase, iar acum li se păreau fără gust. Iahuben știa din auzite că unele neamuri de păstori străbat întruna deșertul. Unde se opresc, de unde iau umbră și apă? În drumul atât de lung, ei doi nu întâlniseră nici un om. Când arșița nu se mai putu îndura, își desfăcură cortul și se culcară la adăpostul lui. Ațipeau și numaidecât se trezeau înăbușiți. Aerul se scurgea în flăcări din soare, peste nisip și pietre. Se auzeau zgomotele amiezii acestui deșert ucigător: în arșiță, crăpau pocnind pietrele.
Iahuben se vânzolea pe nisipul din cort.
— Douăsprezece zile am mers cu toții de la țărm. De trei zile suntem pe drum noi doi. Oare cât ne-a mai rămas de mers, Auta?
Dar sclavul nu-l auzi. Altădată Iahuben s-ar fi mâniat. Acum, nu era în stare. Arșița seacă îl muiase de tot și își dădea seama că nu poate fi trufie muțenia și lipsa de luare aminte a acestui sclav care mereu părea a se gândi la ceva. Totuși, Iahuben mai întrebă o dată. Atunci sclavul murmură:
— Cine știe ce poate fi.
Soldatul tresări:
— Cum ai spus?
— Steaua aceea.
Și Auta iarăși tăcu.
Iahuben uitase de stea și îi păru rău că-și aduce acum aminte. La spatele cortului, unde era puțină umbră, auzi un horcăit. Ascultă atent. Îi era greu să se scoale și să se ducă să vadă ce e, dar fiindcă sclavul nu mai auzea acuma nimic, se sculă și se duse. La umbra scurtă din dosul cortului murea un taur. Soldatul intră în cort. Spuse cu limba greoaie:
— Drumul are să fie mai anevoios: moare taurul tău.
Taurul muri într-adevăr și cu toate că aveau să se încarce și mai mult, îi jupuiră pielea; cine știe la ce putea folosi! Carnea nu era bună de mâncat. Niciodată, nici flămânzi în cea mai cumplită clipă de istovire, n-ar fi mâncat stârv. Asta făceau hienele, oamenii nu.
Încercară din nou să adoarmă. Dar în ziua aceea arșița era mai mare ca oricând. Totuși, Auta părea liniștit. Somnul nu-i venea mai degrabă din pricina gândurilor decât a căldurii. Soldatul însă nu mai trecuse vreodată prin asemenea încercare. Cunoștea numai marginile blânde ale Þării Nisipurilor; în inima deșertului n-a mai fost. Și acum mergea de atâtea zile și toate zilele erau la fel, numai cu mări de nisip și cu valuri de nisip, a cărui fierbințeală era ca a cuptorului de ars oale, și cu un drum nesfârșit pe care nu-l vedea nimeni pe pământ și numai sclavul negru Auta îl vedea în cer. Nopțile erau reci, și păturile cărate pe tauri ziua păreau batjocură vrednică de lepădat în nisip, iar noaptea se dovedeau neîndestulătoare. Cei doi drumeți întâlneau arar câte o oază măruntă, cu câte un izvor sau o fântână părăsită în care apa s-a sfârșit de mult. De mers mai aveau. Și mergeau iarăși printre nălucile oazelor verzi și ale orașelor mărețe care jucau pe zări fără să se afle aievea, iarăși bând apa bâhlită din burdufuri și respirând aerul amestecat cu nisip și cu focul topit al soarelui. Și cu tăcere.
Oricât de puțin s-ar fi descurcat în secretele deșertului, de la o vreme Iahuben începu să se mire că nu întâlnesc oameni și că se opresc numai în oaze aproape sterpe și părăsite. Știa de la alții că în pustietatea acestei țări sunt și oameni, și ierburi, și fântâni, mai rare decât în alte țări, dar că sunt. Neputând dormi decât puțin, se gândea mult. Și, gândindu-se astfel la toate, i se înfipse în minte ca un spin întrebarea: unde îl ducea Auta?
Dar, iată, i se păru că aude deodată pe cineva cântând. De fapt nu o voce de om, ci parcă niște flaute, dar cu alt sunet. I se năzărea oare, ca și oazele ridicate din nisip pe zare? Totuși, acum auzea deslușit fermecătoarea melodie simplă, ca din flautele de aramă subțire, alcătuindu-se undeva aproape sau departe, din sunete înalte și puține. Cântecul părea legănat și vesel. Apoi părea trist. Iahuben se uită la Auta care stătea lungit, cu ochii închiși. Poate că dormea. Iahuben ieși din cort ca să asculte cântecul și să ghicească de unde venea. Era încredințat că se apropiaseră de o oază mai mare și ar fi vrut să biruiască depărtarea pentru a ajunge acolo mai curând. De ce stătea Auta așa de liniștit tocmai acum? Învins de oboseală nu putea fi, de vreme ce Iahuben nu era învins de oboseală. Câteva măguri de nisip stăteau adormite în nemișcarea lor. Cei doi tauri rămași vii se ascunseseră printre ele, pesemne căutând umbră mai bună decât umbra firavă din spatele cortului. Nicăieri zările nu arătau nimic. Unde era oaza, de unde venea cântecul acesta când vesel, când trist?
Atunci ieși din cort și Auta. Privi zarea și își întrebă tovarășul de drum:
— Ai auzit?
— Da, zise Iahuben. Cine cântă?
Sclavul părea îngândurat:
— Cântă nisipurile. Cântă pustiul...
— Cum cântă pustiul? Nu înțeleg.
— Nisipul cântă. Cheamă vântul. Cu el vine uneori moartea.
— Moartea?... Care nisip?
Iahuben se uită bine la sclav, să-l vadă de nu aiurează. Dar Auta întinse liniștit mâna spre zare.
— Nu vezi? zise el.
Iahuben se uită cu mai multă luare aminte. Până atunci senină, zarea se acoperise de ceață. Dar de unde ceață în deșertul uscat?
— Nu vezi? mai zise o dată sclavul și-i arătă soldatului măgurile de nisip, adineauri nemișcate, ale căror vârfuri acum fumegau, ca munții înalți din Atlantida. De pe vârfurile măgurilor de nisip se ridica fumul tremurător, până când aceste măguri, irosite de vântul care creștea, se mutară de pe pământ în cer. Norii de nisip întunecară soarele.
— Hai în cort! spuse Auta cu gura plină de nisip. Scoase dintr-o legătură un smoc de câlți și-l dădu soldatului:
— Pune-ți câlții în urechi și acoperă-te cu pătura. Culcă-te cu fața în jos și învelește-ți capul.
Intrară repede și se trântiră la pământ în cortul clătinat, pe care-l ținură cu trupurile lor, culcându-se peste colțurile pânzei și așa nărăvită să se smulgă de sub ei.
Vântul amestecat cu nisip pătrundea peste tot. Abia mai puteau să respire. Vântul de flacără și nisip era răsuflarea morții, care le lovea cu cruzime pielea și nările, intrându-le aspră în plămâni și stomac.
De câteva ori Iahuben crezu că moare. Dar nu muri. După vreo trei ceasuri de vânt sălbatic, cerul se lumină în câteva clipe și plămânii se încărcară de aer aproape curat. Soldatului i se păru că trecuse un an, dar acum se mira că e neașteptat de sănătos și chiar vioi, după atâta timp. Avea din nou chef de vorbă.
— Spune-mi, Auta, de ce a cântat nisipul? Cine a cântat în el? Un zeu, poate...
— Nu.
— Sau steaua de azi noapte?
— A cântat vântul, nimeni altcineva.
— Vântul e zeu! spuse Iahuben.
Dar sclavul ridică din umeri în tăcere, apoi se culcă și adormi repede. Lui Iahuben îi fu la început ciudă că n-are cu cine să stea de vorbă, dar peste puține minute somnul îl amorți și pe el. Trupurile lor istovite aveau nevoie de odihnă.


CAPITOLUL IV



În zilele celelalte avură noroc să nu-i lovească simunul decât o dată. Nu era încă vremea când furia vântului se descleștează toată ca să răscolească deșertul fără întrerupere câte cincizeci de zile. Acum Auta tăcea întruna. Neavând încotro, începu să tacă și Iahuben. Călătoria lor ajunsese istovitoare.
Soldatul avea sufletul liniștit. Cele din urmă temeri ale sale, stârnite de muțenia sclavului și de lipsa oamenilor în deșert, se topiseră de mult nu atât datorită inimii bune a lui Auta, vădindu-se până și în faptul că adesea nu primise să-și bea toată partea de apă numai ca să-i lase soldatului nedeprins cu setea, cât mai ales datorită înțelepciunii și liniștii acestui sclav neasemănător cu nimeni.
Din neîncredere și teamă, în sufletul soldatului se deosebi cu vremea o undă de prietenie pentru tovarășul de drum, iar mai târziu Iahuben începu să și-l simtă fără voie frate. De aici, după încercările drumului, nu i-a mai fost greu să ajungă la o încredere aproape oarbă în sclav. O singură nedumerire îl mai abătea uneori de la aceasta: soldatul își punea întrebarea fără răspuns de ce se ferea sclavul de orice așezare omenească. Iahuben nu se îndoia că oameni sunt în ținuturile prin care se duceau ei doi spre răsărit. I-o spusese și Auta. Drumul lor cotea uneori, dar soldatul învățase să se ia și el după anumite stele, îndeosebi după Steaua Păstorului, și nu scăpa din vedere că se îndreaptă mereu numai spre răsărit, așa cum poruncise Puarem. Deci nu s-au rătăcit. Atunci unde erau oazele cu oameni negri?
într-o dimineață, mergând ca de obicei prin nisipuri, Iahuben putu zări nu numai deșertul gol din jur, ci și altceva, departe, în zarea de la miazăzi. Se uită mai bine și văzu că erau niște munți goi de piatră care se zugrăveau pe zare strălucind în lumina timpurie a dimineții.
Acolo unde s-au oprit când s-a revărsat căldura erau câteva tufe necunoscute și ierburi aproape uscate, iar printre ele un izvor de apă abia izbutind să se prelingă prin nisip. Dar apa era bună. Iahuben văzu după ochii sclavului că nici el nu bănuise izvorul. Asta nu-i plăcu. Va să zică mai erau lucruri neștiute chiar și de Auta în aceste ținuturi blestemate!
Își întinseră cortul și se culcară. Din nou umbra neîncrederii îl acoperi. Știa că merg spre răsărit, dar dacă abătându-se din drumul drept mergeau tot spre răsărit, însă către vreo altă țară? Cine putea ști! Până să adoarmă, Iahuben se gândi la oazele despre care-i tot vorbise sclavul pe drum și iarăși începu să-l chinuie taina ocolurilor făcute. Adormi cu acest gând și tot cu el se trezi.
Mâncară tăcuți. Mestecând, Auta privea munții din zare, care-și schimbau acum culoarea în văzduhul vioriu al înserării. După ce se sătură și bău cu plăcere din apa proaspătă a izvorului, Iahuben se sculă vrând să strângă cortul. Dacă la început lăsa această îndeletnicire numai în seama lui Auta, care era sclav, mai târziu, fie de urât, fie din prietenie pentru tovarășul de drum, ceva mai vârstnic, Iahuben nu mai făcu deosebire între îndatoriri. Atlantida cu legile ei era departe și aici nu treceau prin nisipuri decât doi drumeți. Însă acum, punând mâna pe cort să-l desfacă, soldatul se opri, răscolit de veșnica întrebare la care sclavul nu i-a dat niciodată răspuns. Munții de la miazăzi nu se vedeau; deasupra lor atârna numai steaua ciudată. Se făcuse întuneric. Auta reteza tufele și smulgea ierburile uscate, adunându-le pentru foc. Dacă cumva, își zise Iahuben, sclavul avea de gând să-l ducă în peșterile de piatră din acei munți și să-l dea pe mâna cine știe cui? Se mustră singur aducându-și aminte câte vorbe nesăbuite îi spusese sclavului. Dacă sclavul își pusese în gând să-l ucidă și să-i ia armele? Însă tot el își dădu seama că, dacă ar fi urmărit să-l omoare, putea s-o facă oricând până acum.
Iahuben se aplecă să scoată țărușii cortului și iar se opri. Mai bine să-l întrebe pe sclav de-a dreptul de ce a ocolit atâta drumul, iar dacă nu-i va răspunde, să-l amenințe cu sulița, până va căpăta răspuns. Dar tocmai în clipa aceea Auta, care izbutise să aprindă focul, se apropie de el și, văzându-l cu mâna pe cort, îi spuse blând:
— Nu-l desface, Iahuben. În noaptea asta stăm. De aici încolo nu mai mergem singuri: așteptăm armata.
Iahuben îl privi aproape uimit. Atunci sclavul adăugă:
— Tefnaht n-a vrut să ia robi din neamurile care-și schimbă locul. Atlantida vrea robi mai îndemânatici la muncă decât păstorii. Aproape de munții pe care i-ai văzut sunt și niște oaze cu oameni tocmai pe gustul Atlantidei. Am bănuit că ți s-a părut ciudat de ce nu ne întâlnim cu alte neamuri. Iată de ce: mi-a poruncit Puarem să le ocolesc.
— Și dacă ne întâlneam cu neamurile de păstori, ce se întâmpla?
— Nu știu, răspunse Auta. Știu numai că aceste neamuri nu sunt blajine ca păstorii voștri atlanți. Și deșertul, este al lor.
Se așezară să mănânce. Somn nu le era. Auta însă nu se atinse de mâncare. Arăta îngrijorat. Fața lui părea mai aspră. În ochi se zăreau totuși două luminițe triste. Lui Iahuben începu să-i pară rău de bănuielile sale. Nu era om ticălos robul acesta, își spuse rușinat. Auta părea că se gândește la lucruri depărtate. Iahuben nu mai vru să-l tulbure și, mestecând alene curmale dulci, se gândea și el la felurite lucruri. Altceva nu avea de făcut. Nu era ca altădată, când drumurile sale nu se scurgeau în singurătate și când trebuia sau să-și încordeze auzul ca să nu scape comenzile căpitanilor, sau silit de iureșul obștesc să stea cu ochii încordați ca să vadă primejdia ori prada. În celelalte drumuri rareori își lăsase gândurile să-i umble în voie. Numai drumul acesta blestemat îi aducea sute de întrebări. Se gândea chiar și la lucruri despre care altă dată nici nu auzise. Acum, la cel dintâi popas mai lung din singurătate, stând lângă focul care mistuia lemnul închircit și ierburile uscate ca să nu lase nimic folositor (căldura și lumina treceau, nu erau statornice) decât o moviliță de cenușă, Iahuben se pomeni punând o întrebare ciudată tovarășului său de călătorie:
— Un lucru nu înțeleg de loc, Auta: cum ai tu inimă ușoară să cauți drum spre robirea celor de-o seamă cu tine.
Sclavul tresări. Iahuben, dându-și seama ce a spus, își mușcă buzele. Dar era prea târziu. Cuvintele erau în văzduh, nu se mai puteau prinde. La lumina focului, soldatul văzu ochii mari și mirați ai lui Auta care-l priveau ca și când l-ar fi văzut întâia oară. Apoi Auta zâmbi într-un fel foarte straniu.
Iahuben era speriat. Ce putea să ascundă zâmbetul sclavului? Căută să-și amintească bine cuvintele rostite adineauri. Spusese lucruri chiar atât de cumplite? Parcă nu... Îl privi pe sclav cu ochi bănuitori și înfricoșați. Dacă va afla Puarem ce întrebări îi pune soldatul său unui rob? Să nu-l ucidă acum, ca să scape? Iahuben se scutură, scârbit. Cum să-l ucidă? Era și primejdios să-l ucidă, căci va veni armata și nu va mai găsi călăuza ce-i fusese dată în grijă anume lui. Și de ce să ucidă un om care nu-i făcuse nimic și care se purta cu el ca un frate mai mare! Era rob, dar se purta ca un frate. Și dacă totuși...
Dar Auta, la început tresărind la auzul unei întrebări atât de neașteptate, pricepu îndată tot ce era de priceput. Ar fi vrut să tacă știind că acum nu mai era vorba de întrebare, însă privirea soldatului îl făcu să-i fie milă și spuse cât putu mai blajin:
— Cum puteam să nu ascult o poruncă? Dacă nu mă duceam, Puarem punea să mă ucidă. Dacă aș fi vrut să le abat drumul sau să fug, m-ai fi ucis tu... Știi că n-am arme!
— Și dacă ai fi avut? întrebă îngrijorat Iahuben.
— N-am ucis niciodată nici dușmani. Cu atât mai puțin te-aș putea omorî pe tine. Simt un frate în tine.
Iahuben îl privi lung. Mințea oare? Ochii sclavului erau senini.
— De unde știi că te-aș fi ucis dacă ai fi încercat să fugi? zise Iahuben fără să vrea, și numaidecât se mustră în gând pentru prostia spusă, dar Auta zise:
— Tu nu ești omul care să ucizi pentru că îți place să ucizi... Așa ai apucat și așa ți se poruncește.
Iahuben rămase încurcat, neștiind ce să mai răspundă. Căzu pe gânduri. Poate că sclavul acesta, care citea în sufletul lui și i-l cunoștea mai bine decât și-l cunoștea el însuși, avea dreptate. Niciodată Iahuben n-a știut de ce e soldat și nu s-a întrebat niciodată de ce ucide. Da, într-adevăr, de ce ucide? Și dușmanul e om, nu leu sau lup. Dar dacă n-ar ucide ar fi ucis. Așadar, omorul e apărare. Iahuben se mai gândi și văzu că omorul nu era apărare, de vreme ce nimeni nu venea în Atlantida s-o cotropească, și anume el se ducea împins de porunci să jefuiască țări străine și să ucidă oameni străini. Sclavul acesta i se păru înțelept ca un zeu. Acum îi spuse cu mai mult curaj:
— Auta, te-aș întreba ceva, numai să nu mă vinzi.
— Nu te vând! zise Auta râzând. Cum să te vând? Nu sunt negustor de oameni și mai ales negustor de prieteni. Spune, Iahuben!
Fără să se mai gândească dacă e bună sau nu întrebarea, Iahuben zise:
— Dacă am pleca la neamurile negre din munții aceia?... Ca să nu mai fiu nevoit să ucid.
Auta îl învălui într-o privire caldă. Nu se mai îngrijora că soldatul ar putea fi iscoadă.
— Și fără noi, robii tot vor fi luați. Poate că noi am putea să le fim de folos în vreun fel. Iar pe noi doi nici un neam de oameni negri nu ne va primi.
— Nici chiar pe tine? Tu ai culoarea lor și le știi limba.
— Culoarea și limba sunt însușiri neîndestulătoare. Ei vor simți că sufletul meu s-a înstrăinat... nu de sufletul lor, de felul lor de viață. Eu nu mai pot trăi fără să citesc și fără să vorbesc cu oameni învățați. Poate că este un cusur greu, dar cu el m-am deprins. Dacă erai și tu negru și n-aveai arme, poate că ne-ar fi primit ca oaspeți trecători, poate însă și ca dușmani.
— De ce țin atâta la tine Marele Preot și ceilalți slujitori ai zeilor? Pentru că ești învățat și înțelept?
Auta ridică din umeri.
— Nimeni din ei nu ține la mine, poate numai bătrânul din Piscul Sfânt. Au nevoie de mine, atâta tot.
— Dar regele nostru, fie el veșnic viu...
— Cine poate fi veșnic viu? îl întrerupse Auta zâmbind.
— Cum? Veșnic viu?... Da, zeii sunt veșnici. Fiul iubit al Zeului Apelor este regele Atlantidei, fie el veșnic viu, sănătos și puternic.
— Spune-mi tu, Iahuben: dacă e zeu și e veșnic, de ce trebuie să-i mai urezi veșnicie?
Iahuben tăcu.
— Tu ai văzut zei? îl întrebă Auta din nou.
Soldatul îl privi cu mirare.
— Eu?... Nu, n-am văzut. Dar eu sunt un biet soldat. Preoții îi văd.
Auta nu se mai putu stăpâni să nu râdă:
— Nu-i vede nici un preot.
— Glumești? îl întrebă Iahuben nesigur.
Auta clătină din cap, fără să mai zâmbească:
— Nu glumesc. Zei nu sunt.
Iahuben se uită înmărmurit la fața robului, apoi căzu într-o tăcere amestecată cu spaimă. Clipea uneori, cu ochii la foc. După un timp își ridică fruntea. Stelele erau multe. Ochii soldatului căutară steaua de la miazăzi. O găsiră, atârnată în același loc, ca un ochi alungit și plin de mânie. Mâna lui Iahuben se ridică tremurătoare spre stea și buzele lui veștede îngăimară:
— Dar steaua asta?
Auta se întoarse repede într-acolo, după aceea își plecă ochii în pământ și nu putu să spună nimic. Trecu un răstimp de tăcere. Auta privi din nou steaua, apoi pe Iahuben. Apa limpede a unui zâmbet îi spălă fața de amărăciune. Deci soldatul nu era numai soldat: își punea și întrebări.
Mai stătură astfel un timp alături, fără să vorbească. Noaptea trecuse pe jumătate. Erau amândoi obosiți, deși dormiseră toată ziua. Sclavul zise:
— Iahuben, în zori sosește Puarem cu soldații. Cred că nu va face popas până la oaza neamului daza, care-i foarte aproape. Până acum am scăpat teferi. Să nădăjduim că din oază focul nostru nu e văzut. Tot nu mai avem ce face: eu socot că ar fi bine să dormim.
Iahuben îl ascultă. Intră în cort și, până să vină Auta, se înveli cu pătura și adormi repede, ca un prunc. Auta însă rămase afară, privind steaua. Simțea nevoia să fie singur.
Numai către dimineață îl toropi somnul, acolo lângă foc. Nu apucă să doarmă prea mult, când deodată îl trezi un zgomot ciudat, ca o grindină. Sări în sus și ascultă. Era sunet de tobe. Focul era stins. Se lumina de ziuă. Îi era frig. Ascultă cu mai multă luare aminte. Tobele nu erau ale armatei lui Puarem. De după dâmburile de nisip veneau oameni negri și înalți, cu lănci și cu arcuri. Mergeau atât de repede, încât acum era prea târziu să se mai ascundă. Pesemne că și fusese zărit.
Oamenii străini erau aproape. Câteva lănci cu vârful de cremene îi trecură vâjâind pe lângă urechi. Auta mai avea timp să-l trezească pe Iahuben.
— Ca să scăpăm cu viață, aruncă-ți armele la picioarele lor! îi spuse repede, după ce ieșiră din cort și-i văzură pe străini la câțiva pași.
Apoi fură prinși și luați sub pază. Străinii aceștia nu-și ucideau prinșii: îi făceau robi.
Auta se uită la ei lung și ascultă ce spuneau. Le recunoscu neamul. Văzu pe unul pe care-l bănui a fi căpetenie și îl întrebă în grai daza:
— E departe satul vostru?
Oamenii străini îl priviră mirați. Acest om era negru, dar se vedea bine că dintr-alt neam decât ei. Și totuși știa să vorbească la fel ca ei, fără deosebire. Asta îi făcu mai bănuitori. Căpetenia nu-i răspunse. Auta își dădu seama că a greșit. Era mai bine să tacă.
Iahuben stătea tăcut între câțiva paznici cu lănci. Dar când străinii veniră să-i lege mâinile, ca și lui Auta, și îl împinseră din spate făcându-i semn să pornească, îi fu greu să se supună. El era soldat într-o armată căreia nu i se putuse împotrivi nici o țară a lumii. Nici o altă țară nu avea palatele și grădinile Atlantidei. El nu se folosea de aceste palate și grădini, însă le știa în țara lui. Iar acum, deși soldat liber atlant, îl legau de mâini ca pe oricare rob. Nu putea răbda astfel de înjosire. Se scutură și vru să lovească cu umerii pe unul dintre războinicii care-l păzeau. Dar acesta îl izbi cu coada lăncii peste șale, și Iahuben își mușcă buzele aducându-și aminte că e fără arme și legat. Își privi cuceritorii cu dispreț. Apoi nu-i mai privi deloc.
De ce i-a spus Auta să-și arunce armele? Le-a aruncat fără să stea pe gânduri. Acum îi părea rău. S-ar fi luptat. Puarem a avut încredere în el. Sau poate că sclavul a vrut totuși să-l vândă acestor străini? Nu! Iahuben se scutură de acest gând prostesc. Acum era încredințat de cinstea lui Auta, care de altfel era și el legat. Și poate că Auta a avut dreptate: având arme, ar fi fost ucis înainte de a le întrebuința. Să vadă ce va fi de acum încolo. Deocamdată era în viață. Nimeni nu părea să râvnească la viața lui. Iahuben era bărbat și ostaș vechi. Mai fusese luat o dată rob și scăpase. Va scăpa și acum. De ce să se vaiete? Va aștepta și se va gândi cum să scape.
Dimineața era frumoasă. Soarele se ridica spre cer, ieșind din nisipuri. Era încă răcoare și ușor de mers. Acum Iahuben începu să zărească destul de aproape verdeața oazei cu copaci înalți, cu trunchiul solzos și cu crengi numai în vârf, ca un pămătuf de pene mari. Erau curmalii. Într-un loc deschis, ca o poiană, zări așezate în cerc o mulțime de colibe rotunde cu acoperișul ascuțit. În mijlocul lor era altă colibă, mai mare. Într-o parte se întindeau câteva țarcuri în care mugeau vite. Copii goi și slăbănogi, cu burțile mari și piciorușele ca niște bețe, stăteau rezemați de copaci privind pe războinicii care veneau spre sat.
Și deodată Iahuben auzi în apropiere un sunet puternic de tobe de aramă. Recunoscu tobele numaidecât: era armata lui Puarem. Oamenii negri se opriră și arcașii își încordară arcurile, iar ceilalți își cumpăniră lăncile în mâini. Unul dintre ei răcni ceva și numaidecât o ploaie de săgeți se năpusti spre soldații cu coifurile sclipitoare. Câteva sute de atlanți năvăliră cu săbiile în mâini. Se făcu învălmășeală. Folosindu-se de ea, soldatul Iahuben alergă spre atlanți, apoi se opri la jumătatea drumului, căutându-l din ochi pe Auta. Auta însă izbutise să se dezlege și venea spre el.
Auta îl dezlegă și amândoi alergară mai departe, intrând în desimea armatei atlante. Armata năvălea cu sulițe și săbii lucitoare, ieșind parcă de sub nisip.
Încăierarea cu băștinașii a fost scurtă. Dându-și seama că sunt prea puțini, aceștia începură să fugă. Apoi, văzându-se împresurați de sulițe și săgeți, se opriră și fură prinși. Erau toți în viață. Nimeni mort, doar câțiva cu răni. Se uitau cu uimire la armele și la îmbrăcămintea ciudată a străinilor cu pielea roșie. Nu mai văzuseră astfel de făpturi.
Ajungeau acum la marginea oazei, iar munții cu peșteri își suiau stâncile în dreapta, pe zarea de la miazăzi.


CAPITOLUL V



Armata lui Puarem se odihnea. N-avea ce să prade și nici desfătări nu putea găsi în oaza săracă. În satul în care atlanții intraseră întâi, și în jurul lui, unde erau copaci mai mulți și câteva izvoare, se întindeau cele aproape o mie de corturi. Celelalte două sate mai mici găsite în aceeași oază au rămas pustii; locuitorii au fost aduși în tabăra cotropitorilor. Lângă tabără, dulgherii armatei, purtând și ei pieptare și coifuri militare, înjghebară din cea dintâi zi un țarc mare și înalt, nimicind curmalii din care se hrănise și s-ar mai fi putut hrăni atâta lume. Rămaseră acum în oază foarte puțini arbori. Trunchiurile cu solzi ale celorlalți erau acum gard și păzeau cucerirea vitejilor atlanți.
A doua zi, Auta ieși posomorât din cortul slujitorului Zeului Puterii. La câțiva pași de cort îl aștepta Iahuben, însărcinat să-l însoțească. Iahuben fu mirat să-l vadă trist și după ce se depărtară îl întrebă:
— Þi s-a întâmplat vreun necaz?
Auta nu răspunse.
— Pari trist, de aceea te-am întrebat! mai zise soldatul.
Auta se uită îndărăt. În preajma lor nu era nimeni.
— M-am descurcat greu cu Tefnaht. Mi-a spus că nu vrea să-i ia cu sine pe toți robii. Mi-a poruncit să-i aleg numai pe cei mai vrednici de muncă și mai ageri.
— Și ce e rău în asta? făcu Iahuben.
— Pe ceilalți va porunci să-i ucidă. Iată ce e rău!
Iahuben se uită lung: era ceva nou chiar și pentru el.
Armata atlanților nu-și omora prinșii de război niciodată: îi făcea robi pe toți.
Soldatul lăsă ochii în pământ și murmură:
— Te doare pentru ei, înțeleg...
— Nu are să-i ucidă totuși, așa cred! zise Auta, fără să-l fi părăsit tristețea. Am încercat să-i spun că acești oameni sunt dintre cei mai harnici printre toate neamurile negre și că puțini ar rămâne nealeși. Iar rămânând foarte puțini în sat, n-ar mai fi primejdioși pentru viteaza noastră armată.
— Þi-a făgăduit că n-are să-i ucidă?
— Nu mi-a făgăduit nimic. Nici nu mi-a răspuns.
— Și ce faci acum?
— Ce să fac? Am să-i aleg pe cei vrednici și ageri. Altceva nu pot să fac!
Se îndreptă spre țarc. Iahuben, mergând alături de el, îi mai spuse:
— Știi, vin cu tine. Puarem mi-a trimis poruncă să te însoțesc.
Auta zâmbi bucuros dar în țarc intrară în tăcere. Văzându-l pe omul negru între ei, în tovărășia soldatului înarmat, proaspeții robi îl priviră cu ură și cu teamă. Se feriră din calea lui, ori de câte ori s-a apropiat de ei să le vorbească. Neamul daza știa ce înseamnă să fii rob. Aveau și ei câțiva robi. Unii dintre ai lor erau robi la alte neamuri. Trecuse de mult vremea când strămoșii lor, după cum spunea datina, își ucideau prinșii. În acele vremuri depărtate, aici fuseseră păduri, nu numai această sărmană oază. Se spune că demult trecea prin apropiere și un râu adânc.
Știind ce sunt robii, neamul daza totuși fu cuprins de mirare și teamă. Acești străini cu pielea trupului roșie aveau arme cumplite și aveau bice usturătoare. Unde aveau să-i ducă pe toți? Sau voiau să-i ucidă? Și cine putea fi Străinul cu pielea neagră care umbla nestingherit printre ei? De ce n-avea arme? Nimeni în tot țarcul nu putea să înțeleagă dacă soldatul cu pielea roșie îl apără pe omul cu pielea neagră căruia i se spunea Auta sau îl păzește să nu fugă.
Treptat, Auta izbuti să-i cunoască pe noii robi, cu toate că ei toți își fereau ochii și inima de ochii lui. Cine dintre robi apucase a-i zări acestui Auta ochii curați și zâmbetul trist și blajin nu se mai feri de el. Dar aceștia erau puțini. Unul din ei era un bărbat voinic, ce ar fi ridicat în brațe un taur. Se spunea că e cel mai bun arcaș din toată oaza. Numele lui îi și arăta iscusința în mânuirea arcului, căci i se zicea Mai-Baka.
Îngăduindu-și cel dintâi printre ai săi să vorbească cu străinul, Mai-Baka încercă să afle dacă acest Auta era într-adevăr dușmanul neamului daza. Dar Auta îi spuse:
— Are să vină vremea când ai să afli adevărul și poate n-ai să mă mai osândești, cum m-ai osândit, că aș fi sulița și lanțul din mâna stăpânilor mei. Lucrurile stau altfel.
— Vrei să spui că stăpânii tăi sunt sulița și lanțul din mâna ta? îi spuse arcașul râzând cu amărăciune. Eu simt că nu-mi ești dușman, dar ai venit cu dușmanii neamului meu, care m-au robit. Ce să cred despre tine?
Auta vru să mai stea cu el de vorbă, ca să vadă de unde vine înțeleaptă și îndrăzneață mândrie a arcașului din această oază pierdută în pustietatea nisipurilor, dar nu mai avu când; un soldat veni în fugă să-i spună că-l cheamă la sine Tefnaht.
După plecarea străinilor, în jurul arcașului Mai-Baka se adunară câțiva băștinași: bătrânul Agbongbotile, Tatrakpo, care din căpetenie ajunsese rob ca și ceilalți, fericitul Tankoko, cel căruia altădată i se arătau zeii în vis dându-i porunci pentru tot neamul daza, și chiar trufașul vrăjitor Tela, care cunoscuse totdeauna toate tainele pentru oamenii de rând și acum întâlnise întâia oară în viață o taină pe care nădăjduia s-o poată cunoaște de la Mai-Baka.
Cel dintâi întrebă Tatrakpo.
— Mai-Baka, zise el, tu ai aflat unde ne duce mânia zeului cu ochiul deschis în cer?
— În Þara Apelor. Străinii spun că este undeva spre apus, între ape. Poate la capătul lumii.
— Dar cine-i omul negru cu care ai vorbit și azi și ieri? E dintre stăpâni?
Mai-Baka nu răspunse îndată.
— Cine poate ști! zise vrăjitorul Tela, suspinând.
— Cum, nici chiar tu nu știi? îl întrebă Mai-Baka mirat. Iată, eu nu știu, dar bănuiesc.
— Ce poți bănui! se repezi Tela.
— Asta bănuiesc: străinul nu ne este dușman! spuse Mai-Baka.
— Ce caută aici? De ce umblă mereu prin țarc? întrebă iarăși Tatrakpo.
Mai-Baka înălță din umeri.
— Eu știu ce caută! strigă mânios Tela. Ei ne duc în țara lor ca să muncim pentru ei, să le paștem vitele, să le lucrăm pământul. Pe cei care nu sunt buni de muncă îi vor ucide. Nu nădăjduiți în zadar: voi n-o să aveți norocul pe care-l are ticălosul om negru adus de ei. El este iscoada lor! Mi-au arătat zeii în vis...
— De unde știi tu ce știu numai zeii? îl întrerupse bătrânul Agbongbotile. Robia nu este noroc. Ca să știu asta nu trebuie să vină zeii în vis în inima mea. Dar viitorul nu-l putem ghici nici eu, nici tu, nici Tankoko... Vrăjile tale m-au mințit prea de multe ori ca să le mai cred. Aici nu-mi mai ești stăpân, și nu-mi mai este frică să-ți spun că minți! Norocul ți-l aduc zeii fără să te vestească. Tu știi cum ne-au învățat bătrânii noștri să spunem: pe omul fără noroc poți să-l pui într-o oală cu unt și rămâne flămând, iar omul norocos se înavuțește chiar vânzând apă pe malul râului...
— Astea sunt vorbe goale: norocul nostru l-a ars ochiul zeului cu raza lui din întâia noapte când ne-a privit! strigă Tela cu ciudă.
— Dar nu s-a dus Ntombi să-l îmbuneze? întrebă altcineva.
Mai-Baka se încruntă. Văzându-l fără să-l privească de-a dreptul, Tela se răsti:
— Ntombi a pierit!
— De unde știi? se repezi Mai-Baka la el, gata să-l lovească. După răgetul leului a mai cântat.
— Știu: altfel, ochiul zeului s-ar fi închis! încheie Tela rânjind, apoi le întoarse spatele și se depărtă. Mai-Baka rămase cu privirea pierdută. Printre bârnele țarcului îl zări pe Auta. Îl așteptă. Ceilalți se împrăștiară.
— În cine mai ai tu încredere dintre ai tăi? îl întrebă Auta numaidecât după ce intră în țarc. Arcașului întrebarea i se păru ciudată. Nu putea bănui ce urmărește străinul. Totuși se gândi pe rând la oamenii din sat, ca să-i poată răspunde. Apoi spuse:
— Este un bătrân, Agbongbotile...
— Cheamă-l aici, îl rugă Auta.
Arcașul îi făcu semn să vină și bătrânul se apropie nehotărât de ei. Auta îi privi în ochi un timp, în tăcere. Întâi ferindu-se, Agbongbotile își arătă după aceea ochii, văzând că ai străinului nu au în ei nici șiretenie, nici răutate.
— Iată, zise Auta în cele din urmă, stăpânii noștri vor să ia din alte ținuturi și de la voi robi care să muncească pentru ei.
Cei doi băștinași schimbară câte o privire.
— Să le paștem vitele? făcu Agbongbotile.
— Nu. Vitele lor au păstori. Ca să le clădiți case. Mai-Baka începu să râdă.
— Numai pentru asta? Nu pot să cred că au adus atâția războinici înarmați ca să cucerească împletitori de case tocmai din satul nostru. Casa și-o face fiecare în câteva zile. Tu ne minți!
Auta îl privi blajin.
— N-am văzut niciodată, zise Agbongbotile, dar am auzit de mult că în țara cu pământ negru din răsărit, unde trăiesc oameni roșii ca și stăpânii tăi, se fac case din stânci și sunt înalte cât munții. Stăpânii tăi sunt oameni roșii; de ce nu și-ar face și ei case din stânci!
— Tu ai înțeles mai bine, zise Auta. Acolo oamenii nu stau în colibe. Numai păstorii. Oamenii de seamă stau în case mari de piatră. Și iată ce vreau să vă destăinuiesc numai vouă. Stăpânii cred că voi veți deprinde repede meșteșugul clădirii caselor de care au ei nevoie...
— Și ce vrei de la noi, ce urmărești să afli când ne spui despre casele lor? spuse Mai-Baka mâhnit.
— Eu am fost adus aici fiindcă știu să vorbesc graiul vostru și fiindcă sunt robul care...
— Cum, tu ești rob? îl întrerupse Mai-Baka surprins. Sau minți?
— Nu mint. Uitați-vă la robii lor care duc poveri. Și uitați-vă la stăpâni și la soldați. Vedeți vreun om negru printre stăpâni sau soldați?
Agbongbotile clătină din cap, zicând:
— Cred că nu minte. Cred că e rob.
— Atunci pe tine de ce te-au adus? întrebă arcașul. Numai ca tălmaci? Văd că nu tălmăcești nimănui nimic: vii în țarc fără stăpâni.
— Am venit pentru că mi-au poruncit să vin. Trebuie... mi-au cerut să aleg...
— Vezi, ți se încurcă și vorbele! Cum să te cred? spuse arcașul cu amărăciune.
— Nu mi se încurcă, dar le caut pe cele mai limpezi ca să mă înțelegi mai bine... Ei m-au trimis în țarc ca să aleg dintre voi pe cei care sunt mai ageri. Dar iată care e taina: stăpânii mi-au spus că, pe cei pe care nu-i voi socoti ageri și buni de muncă, îi vor ucide. Și am venit să mă sfătuiesc eu voi, să vă întreb: e mai bună moartea sau e mai bună robia? Căci altă ieșire nu aveți. Dacă eu mi-aș curma viața, cum m-am gândit s-o fac, s-ar găsi altul să aleagă. Ar alege poate jumătate din voi, și pe ceilalți i-ar da pe mâna soldaților. M-am gândit însă...
Auta tăcu, nesfârșindu-și cuvintele începute. Mai-Baka și Agbongbotile îl priviră deodată cu teamă. Bătrânul suspină și zise:
— Tela a ghicit: ești iscoadă!... Păcat.
Lui Auta îi venea greu să le spună tot ce avea pe suflet, dar și mai greu îi venea să nu le spună. Lupta din el se oglindi în cutele feței lui, în ochi, în buzele care tremurară ușor, în fălcile strânse. Agbongbotile văzu această luptă și se înduioșă. Spuse tărăgănat:
— Cu tine sau fără tine, străinii roșii tot își vor lua robii de care au nevoie... Fă-ți datoria, alege pe cine vrei și lasă-ne pe noi, nu ne mai cere sfatul.
Auta văzu că n-a fost înțeles.
— Nu aleg eu... voi să alegeți. Iată, îmi dau taina în mâinile voastre: știu că ea poate să fie sulița îndreptată asupra mea. Am vrut să fac ceea ce sunt în stare să fac, nu mai mult decât sunt în stare. Am crezut că stăpânii își vor lua robi puțini și ceilalți vor rămâne în viață după plecarea lor. Am greșit. N-am ghicit bine. Atunci le-aș fi spus că nu sunteți buni de muncă decât puțini, și i-aș fi ales numai pe cei răi. Acum...
Agbongbotile pricepu în sfârșit și zâmbi:
— Să nu-ți fie frică de noi. Spune curat.
— Stăpânii ziceau că pe robii nealeși vor pune să-i ucidă. Eu le-am spus că voi toți sunteți ageri și harnici și că v-am ales aproape pe toți. Dacă rămân numai câțiva, cred că au să fie cruțați. Asta am vrut să vă destăinuiesc. Dacă am greșit, osândiți-mă.
Agbongbotile se apropie de Auta și-l privi în ochi de aproape, ca să-i arate că l-a înțeles. Dar Mai-Baka îl întrebă îndurerat:
— Tu crezi că e mai bine să trăiești rob decât să mori? Auta tăcu. Ce să le spună? Să le mărturisească și un gând sfios care abia îi venise și de care se temea și el? Să li-l spună măcar ocolit.
— Mai-Baka, zise Auta încet, când trăiești poți nădăjdui. Poate că robia nu e veșnică. Poate că poți să scapi o dată de ea. Numai mortul nu mai poate nădăjdui nimic: după moarte nimeni nu mai face nimic, decât putrezește. Și aș mai spune ceva...
Văzându-l că amuțește, Agbongbotile căută să-i dea curaj:
— Spune, străinule, ce ai vrut să spui. De noi să nu te temi!
— Uneori mă gândesc... nu știu cum să spun. Unii zic că omul se naște să fie rob sau om. Eu nu cred... Oare trebuie să fie și robi?
— Oamenii vechi, de la începutul lumii, când i-au făcut zeii pe cei dintâi, n-au fost robi, nici n-au avut robi. N-au avut nici stăpâni, decât pe zei. Așa spun datinele vechi: își împărțeau culcușul și apa și erau frați. Poate că asta e poveste, poate că nu. Nimeni nu poate ști! rosti Agbongbotile.
Auta rămase trist și tăcut. Mai-Baka se întoarse spre el, îl privi lung, clătină din cap, apoi îl întrebă altceva:
— Când ne duce de-aici?
— Când se vor întoarce soldații dinspre miazăzi, din munții de piatră. Cred că peste trei, poate peste patru zile.
Mai stătură o vreme în tăcere. De departe îi iscodeau ochii lui Tela. În sat, dincolo de blestematul țarc, femeile se adunaseră în fața câtorva colibe și își boceau bărbații.
Cu inima strânsă, fără să mai rostească vreun cuvânt, Auta ieși din țarc și se duse spre copacii la umbra cărora îl aștepta Iahuben.


CAPITOLUL VI



Noaptea era pe sfârșite. Auta nu mai dormea de mult. Stătea în picioare și, sprijinit de gardul țarcului, privea în sus spre miazăzi steaua necunoscută pe care n-o slăbise din ochi de-a lungul drumului prin deșert. Din cort, venise după el și Iahuben. Iar înăuntrul țarcului, câțiva oameni umblau printre trupurile adormite, vorbind în șoaptă. Iahuben, plictisindu-l steaua, se uită prin gard și-l zări pe bătrânul Agbongbotile. Începuse să se descurce câte puțin în graiul băștinaș, iar vederea bătrânului rob negru îi făcu plăcere: avea cu cine schimba o vorbă atâta timp cât Auta se îndeletnicea cu steaua aceea a lui. Îi făcu semn și-l strigă pe Agbongbotile și acesta se apropie de gard. Dar ochii îi căzură pe Auta, și bătrânul văzând încotro se uita acela tăcu, deși deschisese gura să spună ceva. Iahuben vru să-și arate știința și rosti cu oarecare mândrie:
— Teski-bu, steaua cea mare.
Auzi și Auta și murmură ca pentru sine:
— Cine privește oare din ochiul acela?
— Un zeu! spuse Iahuben.
— Tela zice că zeul acela ne-a adus nenorocirea, vorbi în sfârșit și Agbongbotile.
Dar Auta nu-l auzi. Spuse altceva:
— Iahuben, ia uită-te mai bine: nu ți se pare că azi steaua e mai sus decât în celelalte nopți?
Abia acum îl zări pe Agbongbotile și-și dădu seama că vorbise cu Iahuben în graiul daza, fără să se gândească de ce. Se întoarse spre bătrân:
— M-ai văzut? Credeam că dormi... Spune-mi, Agbongbotile, voi când ați băgat de seamă steaua asta pe cer?
Bătrânul își lăsă ochii în jos. Era și mai îngrijorat, de când și străinii se mirau de stea.
— Și mie mi s-a părut că de două nopți e mai sus, și parcă mai mare... spuse el. Zeul nu vrea să ne cruțe. Ntombi nu mai e, voi ați venit să ne luați în robie. Tela poate că are dreptate.
— Ce spune Tela? Cine-i Tela, vrăjitorul acela gras? întrebă Auta.
— Da. El zice că zeul acela din stea v-a trimis pe voi.
— Prostii! Nu numai când s-a pus la cale plecarea noastră, dar și mult după ce am plecat, steaua asta încă nu se vedea. Și de câte ori a mai fost armata din Þara Apelor în alte țări, cu aceeași menire, crezi că s-a arătat vreo stea?
— S-a arătat zise Iahuben. Când am fost întâia oară în țara Retenu, s-a arătat o stea cu coadă.
— Da, știu îi spuse râzând Auta, Un preot din țara Akkad zicea că steaua a venit să măture cu coada ei de foc armata atlanților. Tefnaht zicea că, dimpotrivă, a venit să măture toate oștile din țara Retenu, din Akkad, din Sumer... Și n-a măturat pe nimeni. S-a dus cum a venit. Au pierit și soldații atlanți, au pierit și din Retenu. Atlantida și-a încărcat corăbiile cu robi și cu prăzi.
— Dar cine-i Ntombi? întrebă Iahuben; povestea cu stelele nu-i prea era pe plac. Spuneai că nu mai e. Cine a fost Ntombi?...
Agbongbotile îi făcu semn să tacă și apoi arătă cu capul spre un loc din țarc. Auta îi șopti în limba atlantă:
— Cred că e o fată neagră pe care a iubit-o arcașul. O să aflăm altă dată.
Mai-Baka însă auzise numele fetei rostit destul de tare de soldatul străin. Când se apropie de ei, spuse:
— Ntombi este fata cea mai frumoasă din neamul nostru pe care Tela și Tankoko au trimis-o goală, într-o noapte, spre miazăzi...
— De ce au trimis-o? întrebă Iahuben, curios.
— Ca să-l îmbuneze pe zeul care și-a deschis ochiul spre noi.
— Care zeu?... A, steaua cea mare! Și l-a îmbunat? Mai-Baka se uită cu tristețe la soldat:
— Nu vezi? și-i arătă steaua. Ne privește cu mai multă mânie.
— Dacă zeul are s-o vadă... Începu Agbongbotile, dar Mai-Baka făcu ceea ce n-ar fi cutezat să facă niciodată: îl întrerupse pe bătrân.
— Dacă zeul ar fi văzut-o, nu putea să nu se încânte de frumusețea ei. Zeul știa că Ntombi i-a fost hărăzită lui.
— Dar dacă zeului nu i-a plăcut fata și a poruncit leilor s-o sfâșie? întrebă Iahuben.
Arcașul își întoarse fața de la ei și scrâșni din dinți. Auta sări într-o clipă gardul și-l apucă de braț:
— Ascultă, Mai-Baka; poate că Ntombi n-a pierit. Poate că are să vină înapoi... Unei stele nu-i trebuie fete pământene.
Mai-Baka se întoarse spre el și îl privi cu negrăită bucurie. Nimeni până acum nu-i sprijinise slaba nădejde că Ntombi mai trăiește.
— Da, zise el; după răgetul leului am mai auzit-o cântând.
— Tu o iubești pe Ntombi și poate că are să fie din nou a ta! îi spuse Auta cu voce prietenoasă.
Mai-Baka spuse trist:
— Cum ai aflat? De unde știi că o iubesc? Ai citit în inima mea?... Dar Ntombi nu va mai putea fi niciodată a celui care o iubește. Chiar dacă s-ar întoarce, Mai-Baka va fi atunci foarte departe, rob în țara voastră blestemată.
— Totuși mai sunt câteva zile până plecăm. Cine știe! murmură Auta, însă și glasul lui era acum nehotărât.
Cerul începea să-și topească și bezna și stelele în spuza apoasă a dimineții. Încă puțin și steaua străină nu se mai văzu.
Soarele începu să se ridice din nisipuri, luminând baobabul și curmalii oazei. Iahuben ocoli gardul și intră în țarc. Acum ședeau toți patru pe iarbă.
— Cum ați venit prin pustiul de nisip? întrebă Agbongbotile, ca să îndepărteze gândurile arcașului de la pierduta Ntombi.
— Greu am venit! răspunse Auta. Poate era mai bine să nu venim...
— Ei, acum ați venit, zise bătrânul. Noi știam că veniți.
Iahuben se întoarse mirat spre bătrân, dar îl auzi pe Auta că spune:
— Știam că știți. De aceea am ocolit toate oazele. Tobele ținuturilor n-au dormit: au dus vestea ca vântul.
Iahuben privi cu gura căscată spre amândoi, pe rând.
— Fiare n-ați întâlnit? întrebă Mai-Baka.
— Nu. Și, chiar de-am fi întâlnit, Iahuben este viteaz și nu sunt țintași mai buni ca el în toată oastea.
Iahuben își umflă pieptul, mândru de sine, și uită de tobele deșertului.
— Cum v-ați descurcat prin deșert? întrebă iarăși Agbongbotile.
— Eu cunosc deșertul din copilărie, spuse Auta. Dar niciodată nu l-am cunoscut ca acum. Noi doi, Iahuben și cu mine, am mers cu depărtarea drumului unei nopți înaintea armatei și în fiecare zi credeam că nu vom mai putea merge. Totuși, în noaptea următoare mergeam mai departe, ca și în cea care a trecut. Arșița ne istovea nu o dată. Pietrele din nisip crăpau în auzul nostru. Într-o zi, gâtlejul mi s-a uscat de tot, gura îmi era plină de pulbere fierbinte și arunci mi-am zis: iată și gustul morții! Dar gustul acela a trecut ca orice gust și am rămas viu. Asta-i tot. Nu de mine să vă mirați: eu m-am născut în nisipurile astea, ca și voi. Mirați-vă de Iahuben, care este dintr-o țară unde apa e tot așa de multă cât și văzduhul și arșița câmpiilor nu e nici pe jumătate ca arșița voastră de sub frunzele baobabului. EI n-a mai văzut deșert și, văzându-l întâia dată în viața lui, l-a biruit.
Iahuben era fericit. Îl privi pe Auta cu recunoștință. Dacă s-ar fi putut, dacă ar fi fost numai ei doi, fără ochi străini, nu s-ar fi uitat că e sclav și ar fi sărit să-l îmbrățișeze. Arcașul negru îl privi și el pe Iahuben, întâia oară cu încredere.
Dar deodată, în partea dinspre miazăzi a satului, se auziră strigăte și se zări învălmășeală. Satul, ca toate satele oamenilor negri, era foarte mic și se putea cuprinde tot într-o privire. Þipau femeile, însă parcă țipau de bucurie, simțământ care în aceste împrejurări nu putea fi decât nefiresc.
Unul dintre robii cei noi, care fusese luat să care hrană pentru frații săi dinăuntrul țarcului, veni repede, lăsând hrana săracă pe pământ, și strigă din răsputeri:
— Au adus-o pe Ntombi!... Ntombi e aici!
Mai-Baka simți că îi tremură bărbia. Nu îndrăzni să se apropie de gard, ca să vadă dacă într-adevăr venise. Agbongbotile porni cu picioarele sale bătrâne spre marginea cealaltă a țarcului și, curios să afle care e Ntombi, se luă după el și Iahuben. Auta s-ar fi dus și el, dar nu vru să-l lase pe arcaș singur.
Nu trecu mult și Iahuben se întoarse vesel, strigând de departe:
— A venit. Au găsit-o într-un copac; s-a cățărat acolo de frică. Venind mai aproape, se aplecă spre Auta și-i șopti: Nu vor s-o lase în țarc...
Fără să poată vorbi din pricina tulburării, Mai-Baka se uită rugător în ochii lui Auta. Auta începu să se frământe, neștiind ce să facă.
Lucrurile nu erau ușor de descurcat. Puarem nu voia să-și îngreuneze drumul luând după el și roabe, mai ales din aceste neamuri negre. Totuși, în Atlantida era statornicit de mult obiceiul de a nu despărți pe robi de femeile lor. Stăpânii țării voiau să li se înmulțească robii, ca și vitele. Aici însă Puarem era stăpân, și socotea că femeile îi vor fi povară pe drum și vor micșora iuțeala mersului armatei. De l-ar ruga pe Tefnaht, n-ar fi greu să împlinească dorința arcașului, căci o singură roabă putea fi îngăduită. Însă Auta se gândi că nu va fi bine să rămână ceilalți fără femeile lor. Poate că nici Mai-Baka n-ar fi îndrăznit să dorească a fi singurul dintre toți ai lui, care...
— Să mă duc la strălucitorul Tefnaht. Porni încet, urmărit de privirile celorlalți. Merse cu pași rari, ca să câștige timp. Încă nu știa ce-i va spune lui Tefnaht, dar simțea că trebuie să-l roage pentru toate roabele, nu numai pentru una.
Preotul Tefnaht ședea pe un pat împletit din crengi și acoperit cu câteva piei de leopard, la umbra unui cort larg de țesătură groasă, prin care razele soarelui nu pătrundeau. Doi sclavi îi făceau vânt cu evantaie din pene de struț, legate de câte o coadă lungă din nuiele tinere împletite în patru. Tefnaht se uită la Auta fără să-și arate mirarea. Lăsă din mâini o tăbliță și un stil de aramă, cu mâner de aur încrustat cu oricalc.
— Stăpâne... începu Auta, înclinându-și trupul în fața lui.
— Știu: iar ai venit să ceri îndurare pentru robi. Nu ți se pare, Auta, că rostul venirii noastre aici nu este de a ierta pe cei de care are nevoie pentru mărețele lui planuri zeul și regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic? Cred că ajunge mărinimia pe care am arătat-o față de acești blestemați: cei câțiva care rămân în satul lor nu vor fi uciși. Ai aflat?
— Am aflat, stăpâne.
Tefnaht îi iscodi ochii: păreau să arate respect nemărginit, dar privirii preotului știutor de oameni nu-i scăpă o luminiță tăioasă ce se alegea din obișnuita lumină cețoasă pe care o vedea totdeauna în ochii acestui sclav, în sufletul căruia nu putea să pătrundă. Vrând să se arate încă o dată mărinimos, Tefnaht spuse:
— Spune pentru ce ai venit? Te ascult.
— Stăpâne, unul din robii cei mai ageri și cei mai vânjoși ar munci mult mai bine dacă i s-ar lăsa și femeia pe care au găsit-o soldații la miazăzi de oază. Este femeia lui.
Tefnaht se încruntă:
— Tu știi bine că nu e în gândul nostru aducerea de roabe în Atlantida. Viteazul Puarem spune că femeile ar fi povară pe drumul lung și nici nu-și pot plăti hrana cu munca lor.
Mușchii feței lui Auta se încordară ușor.
— Știu, stăpâne.
— Și cred că știi și ce e sclavul? și Tefnaht îi aruncă o privire batjocoritoare. Unde ar ajunge puternica noastră țară dacă am sta să ne îngrijim și de dragostea dintre robii și roabele noastre? Hrană li se dă. Nimeni nu-i ucide. Ce le mai trebuie? Întrebi oare taurul dacă a fost la vacă înainte de a-l înjuga?
— Știu, stăpâne. Dar bărbații lipsiți de femeile care le sunt potrivite nu mai pot fi destul de ageri și buni de muncă pentru mărețele planuri... Și cer îngăduință stăpânului meu să-i aduc aminte că aceste neamuri daza și teda au oamenii cei mai ageri și mai muncitori din toată această parte a lumii. Taurii cei mai puternici și nici chiar elefanții nu vor putea învăța meșteșugurile care se cer la clădirea palatelor din Atlantida. De aceea rog smerit pe stăpânul meu Tefnaht, a cărui înțelepciune mărinimoasă strălucește pretutindeni, să încuviințeze luarea de roabe nu pentru nenorociții robi, ci pentru înflorirea Atlantidei.
Lui Tefnaht îi plăcea să fie lăudat. Totuși luase o hotărâre și nu voia s-o calce. Zise zâmbind:
— Au să-și găsească femei și în Atlantida. Nu le purta de grijă.
— În Atlantida, stăpâne, nu vor putea să aibă decât tot roabe. Iar Atlantida are roabe puține, și de acea nu are robi destui.
— Vrei să spui că nu-i prăsim de-ajuns?... Poate că ai dreptate..
Preotul Tefnaht surâse lăuntric, pricepând ușor tot jocul isteț al sclavului, care avea și dreptate, chiar dacă urmărea cu totul altceva. Și îl mai încântă și gândul că i se va putea împotrivi încă o dată lui Puarem, pe care nu-l putea suferi. La urma urmei, fiul Zeului Puterii era el, nu Puarem. Zise deci, luându-și un aer de largă mărinimie:
— Bine, fie... Poți să te duci și să le spui prietenilor tăi că fiul Zeului Puterii le împlinește rugămintea. Dar să-și ia fiecare numai câte o femeie; le ajunge câte una. Și Puarem are dreptate... Și nu uita că mâine în zori plecăm.
Fără a se arăta copleșit, Auta își înclină trupul și, privindu-l pe preot pe sub sprâncene, spuse fără să clipească:
— Îi mulțumesc stăpânului meu pentru bunătatea și înțelepciunea sa.
Tefnaht își luă tăblița cu ceară moale întinsă pe ea și începu să scrie, îngândurat, ca și când întâlnirea cu Auta nu se petrecuse. Oricalcul încrustat în mânerul de aur al stilului revărsa flăcări. Dar ochii preotului Zeului Puterii urmăreau printre gene îndepărtarea ciudat de înțeleptului sclav, care de la jumătatea drumului începu să facă semne unor bărbați negri sprijiniți de gardul țarcului lor. În clipa când Auta se apropie de dânșii, acei sclavi izbucniră în strigăte de bucurie fără margini.
Tefnaht se gândi câteva clipe, apoi chemă un slujitor. Vru să-i spună un anume lucru, însă uită și se pomeni că-l întreabă altceva:
— Soldații noștri au adus cumva o sclavă neagră de la miazăzi?
— Au adus mai multe sclave negre, stăpâne. Și mai ales sclavi. Stăpânul meu întreabă poate de sclava cea frumoasă, Ntombi?
— E chiar așa de frumoasă?
— Stăpânul poruncește să i-o aduc aici?
Tefnaht își strânse buzele, mânios.
— Nu. Am întrebat numai așa. Poți să te duci.
Și Tefnaht învârti stilul în mâna plină de inele, uitându-se cu plăcere la apele sau flăcările revărsate de oricalcul încrustat.
Glasurile din țarc ajungeau până la el nelămurite. Nu mai privi într-acolo, știind că tot nu va putea desluși nici graiul necunoscut al sclavilor, nici fața fecioarei pe care soldații o aduceau acum iubitului ei.


CAPITOLUL VII



Sclavii erau aleși. Rămâneau numai cei neputincioși, puțini, și viața lor fusese cruțată. În jurul câtorva scribi stăteau adunate mulțimi de robi, așteptând fiecare să fie înscris pe cioburi de oale. Femeile erau socotite un prisos sau un hatâr și nu erau înscrise. Hrană avea să li se dea numai bărbaților, după cum hotărâse Puarem. Ei n-aveau decât să și-o împartă cu femeile de care nu s-au putut despărți. Așezat cu picioarele sub el, alt scrib scria cu grijă numele robilor și vârstele lor pe un sul de papirus, luându-le de pe cioburi.
Robii vorbeau între ei, însă cu glas scăzut. Câțiva slujbași și câțiva soldați aveau bice de curele în mână și-i biciuiau dacă auzeau zgomot. Acum, lui Auta nu i se mai îngăduise să stea printre robi. Privea de departe bicele, uneori le auzea șuierând, și îndurerat își dădea seama cât e de neputincios.
Sclavii vorbeau între ei, arătându-și mirarea că nu toți bărbații fuseseră înscriși pe cioburile scribilor. Nici Tela, vrăjitorul gras și fălos, nici nătângul și bolnavul de picioare Nzua, nici alți câțiva nu stăteau adunați lângă scribi. Tot așa se mirau că aveau să plece în țara depărtată și niște oameni foarte bătrâni ca Agbongbotile și Tankoko, se mirau că Tatrakpo ședea printre ei ca orice rob de rând, se mirau că fiecare avea dreptul să ia cu sine câte o singură femeie, deși unii aveau mai multe, iar Tatrakpo ținuse în cortul lui șaisprezece soții. Femeile care plecau aleseseră ce mai puteau alege din nenorocitul lor avut și stăteau acuma pe lângă bărbații lor.
La început bucuros că scăpase de robie, Tela se posomori curând, când văzu că în sat nu rămâneau decât câțiva bătrâni istoviți de vârstă, câțiva bolnavi și câteva zeci de babe. Era oare răzbunarea vreunui zeu? se întreba el neregăsindu-și pacea. Robia, firește, nu-l îmbia. Cine însă va munci pentru el, în această adunătură de neputincioși? Îl mai amărâse și batjocura strigată de la gardul țarcului de arcașul Mai-Baka: „Ai să fii înconjurat numai de femei. Pune-te pe trai, Tela!” Așa i-a strigat Mai-Baka, iar ceilalți au râs, oricât de mare le-ar fi fost durerea plecării, când s-au uitat la bietele babe ce-l înconjuraseră pe vrăjitor. Fericit că și-o regăsise pe Ntombi chiar în astfel de împrejurare cumplită, Mai-Baka era liniștit. Acum înțelegea urgia robiei și începea să bănuiască ce îl așteaptă, dar știa că nu se cade să se vaite tocmai omul cel mai voinic din toată oaza.
Timpul era spre amiază. Numărătoarea și înscrierea noilor robi se sfârșise: erau peste trei mii.
Obosit de starea sufletească în care se afla, Auta s-a așezat la umbra unei colibe pustii. Deocamdată, nimeni nu avea nevoie de el. Văzându-l obosit și crezându-l înfometat, unul dintre robii vechi, veniți o dată cu armata, îi aduse o mână de curmale și un ulcior cu apă proaspătă și îl privi cu tristețe. Auta se uită cu ochi pierduți după bunul sclav care pleca, dar nu mâncă. Era cu sufletul atât de istovit, încât nu-l mai cercetau nici gândurile, nici foamea. Și nici nu se putea odihni, deși toți se culcaseră, afară de câteva străji, spre a fi gata de drum la începutul nopții. Ședea cu ochii închiși, negândindu-se la nimic, când simți deodată că cineva îi dă târcoale. Deschise ochii cu greutate. În fața lui stătea vrăjitorul Tela. Fața lui neagră cu ape alburii, lustruită și grasă sub părul creț, încărunțit ușor, părea îngrozită.
— Tela?... Te-am recunoscut. Ce ai? Îți pare cumva rău că rămâi?
— Nu... Am venit la tine pentru altceva. Mânia zeului se preface în urgie! Și Tela arătă cu o mână tremurătoare spre miazăzi.
Auta nu pricepu.
— Care zeu? întrebă el în silă.
— Zeul nopții, cel care și-a deschis spre noi ochiul mâniei.
Prea obosit ca să se mai gândească și acum la steaua necunoscută, Auta nu-i răspunse nimic. Dar vrăjitorul Tela nu se lăsă:
— Vino să vezi, Auta! Acum va începe sfârșitul lumii. Nici voi nu mai ajungeți vii în țara blestemată în care plecați.
Auta socoti că vrăjitorul urmărește să-l sperie pentru a-i stoarce vreo făgăduială sau vreun hatâr. Totuși, își ridică ochii spre fața lui și i-o urmări: arăta într-adevăr îngrozită. Tela urmă cu glas tulburat:
— Dincolo de oază au stat ieri niște oameni și niște robi. Zeul a trimis atunci suliți de foc. Au căzut la două sute de pași de ei, nu i-au nimerit. Dar asta a fost numai o amenințare. Oamenii și robii au fugit. Eu nu știam și m-am dus azi acolo. Am văzut nisipul răscolit, nu ca de vânt, altfel. Și am zărit niște ulcioare mici care străluceau. Niciodată n-au fost acolo ulcioare care să strălucească. Am vrut să mă apropii și chiar atunci mi-a spus un rob: „Nu te duce!” Și mi-a spus ce s-a întâmplat ieri.
— Și nu te-ai dus?
Tela îl privi cu groază:
— Cum să mă duc? Zeul m-ar pedepsi cine știe cum. Am venit să-ți spun ție.
Auta asculta încordat. După fața vrăjitorului vedea că acesta nu minte. Își freca pleoapele de zor, uitându-se la Tela. Apoi luă puțină apă și bău, după aceea își stropi fața. Se trezi în sfârșit din amorțeala istovirii și abia atunci pricepu tot ce ascultase. Sări numaidecât în picioare și zise grăbit:
— Tela, poate că tu minți, dar eu mă duc să văd.
Tela îl apucă de braț și-și vârî fața în obrazul lui Auta. Ochii vrăjitorului arătau groaza cea mai cumplită. Nu mai era același Tela care-și bătea joc de toți oamenii din țarc după venirea atlanților. Îi țipă în ureche:
— Nu te duce. Auta, nu te duce acolo: ai să mori!
Dar Auta se smulse din mâinile vrăjitorului și porni în fugă spre locul arătat.
Ieșind dintre arborii oazei în nisipul arzător, arșița îi izbi trupul negru, gol de la brâu în sus. Aici nu-și purta cămașa cu semnul Piscului Sfânt țesut pe piept. Se uită cu băgare de seamă împrejur. La câteva sute de pași zări într-adevăr ceva în nisip, lucind sticlos. Nisipul, pe o întindere de câteva sute de pași, era răscolit într-un chip cu totul straniu: nu erau valurile unduite frumos pe care le face vântul, ci parcă niște pâlnii rotunde și tot felul de mușuroaie. Merse într-acolo, dar curând începu să-l clatine o ușoară amețeală. Se gândi că sunt roadele oboselii, dar merse înainte. Amețeala crescu și picioarele i se îngreunară. Și le târa acuma cu greu, parcă i-ar fi fost rănite.
Totuși, se sili să meargă mai departe. Picioarele abia îl mai țineau și răgete de lei se amestecară în tâmplele lui cu bubuit de mii de tobe și cu țipete de trâmbiți ruginite. Auta se uită în jur. Fiare știa că nu sunt în apropiere. Își dădu seama că împrejur e tăcere și nemișcare. Vuietul care semăna uneori și cu urletul valurilor mării îl auzea fără îndoială de undeva dinăuntru. Nu știa ce putea fi. Mai înaintă câțiva pași. Până la ulcioarele de care-i spusese Tela erau vreo sută de pași, poate mai puțin. Auta mai merse câteva vreme, apoi căzu. Se târî pe brânci spre acele lucruri lunguiețe ce semănau cu ulcioarele (numără șase, așa i se păru) și care luceau ca sticla. Dar nu arătau chiar ca sticla, căci aveau în ele niște ape ciudate argintii, deși mai palide decât argintul. Poate-i mai rămăseseră cincizeci de pași... Auta ar fi vrut să-și înfrângă istovirea și să ajungă la ele, fie și târându-se în coate, să le ia în mână și să le cerceteze. Dar atunci capul i se prăbuși în nisip...
Când îi trecu leșinul și se trezi, era seară. Tot aerul pustiului se făcuse violet. Încă amețit, Auta vru să se ridice. I se păru ciudat că e între nisipuri. Nu-și mai dădea seama ce l-a mânat aici. Întoarse capul și zări oaza îndărătul său, încețoșată de minunata culoare a amurgului. Își aduse aminte că armata pleacă în noaptea aceasta cu toți robii luați, spre țara Ta Kemet, și cu o sforțare neașteptată se ridică. Atunci zări acele ulcioare lunguiețe sclipind straniu în nisip și înțelese numaidecât pentru ce venise. Capul nu-i mai vuia, dar trupul îi era sleit. Nu mai avu curaj să mai încerce o dată a le cerceta și porni cu pași greoi și clătinați spre oază. Dar i se păru și mai ciudat că, cu cât se îndepărta de locul acela, îi trecea amețeala și se simțea din ce în ce mai înzdrăvenit. Când ajunse în oază, se opri locului uimit de starea în care se găsea: orice urmă a grelei oboseli pierise. Dimpotrivă, parcă se simțea mai sănătos ca oricând. Numai gândurile îi sfâșiau mintea.
În tabără era larmă. Soldații își strângeau corturile. Robii încărcau poveri pe tauri și asini și se încărcau ei înșiși cu poveri. Noaptea se lăsa repede. Zărindu-l de departe, un soldat veni la Auta cu sufletul la gură. Îi spuse gâfâind:
— Unde ai fost?... Strălucitorul Puarem s-a mâniat grozav când i-am spus că nu știu unde să te mai caut. Du-te repede la el!
Tocmai acum Auta ar fi avut nevoie mai mult ca oricând să rămână singur cu sine. Dar Puarem era mânios. Trebuia să se ducă la el, în loc să se sfătuiască... Dar cu cine să se sfătuiască sau cine i-ar putea da răspuns la asemenea întrebări chinuitoare și noi? Dacă ar fi acum în Atlantida, poate că numai Marele Preot ar fi în stare să găsească în mintea lui adâncă măcar un crâmpei de lămurire. Pe când aici... Să încerce oare să-i vorbească lui Tefnaht? Slujitorul Zeului Puterii cunoștea stelele cerești și lucrurile pământești destul de bine, chiar dacă îndeletnicirea lui era mai mult cunoașterea neamurilor și a bogățiilor lumii. Oricum, pentru cercetarea, dacă nu și pentru înțelegerea acestei nedumeriri, i se păru mai potrivit preotul decât căpetenia armatei.
Ajunse cu aceste gânduri în fața lui Puarem și se opri închinându-i-se până la pământ.
— Dacă înțeleptul Tefnaht nu ți-ar fi luat apărarea, aș fi pus sclavii să te biciuiască aici, în fața mea! răcni marea căpetenie. Tu uiți că ești rob și că nu-ți este îngăduit să faci nimic după dorința ta. Unde ai hoinărit acum când trebuia să fii gata de plecare?
Tefnaht îl privea pătrunzător, de alături. Auta îndură, tăcut, mânia lui Puarem.
— Știu că ai fost după nurii acestor femei negre, care put ca și tine, câine de rob! mai spuse căpetenia. Ochii lui Auta se umplură de sânge, dar gura lui rămase închisă. Se uită drept în ochii lui Puarem. Tefnaht simți că sclavul e gata să izbucnească și atunci îi spuse cu glas mai blând decât al viteazului comandant:
— De ce taci, Auta, când viteaza căpetenie a armatei atlanților te întreabă unde ai fost?
— Stăpânul Puarem știe unde am fost. Așa a spus! zise Auta.
Puarem îl fulgeră cu privirea.
— Leș putred ce ești, răspunde-mi la întrebare dacă nu vrei să fii biciuit! Eu n-am spus că știu: am spus că nu mă îndoiesc... Ce poți căuta altceva decât...
Tefnaht îl întrerupse:
— Dacă nu e așa, dezvinovățește-te. Și nu uita că ești rob. Dacă n-ai fi robul Marelui Preot, n-ai mai fi nimic. Să nu uiți!
Era silit să răspundă, oricât de scârbă i-ar fi fost. Zise încet:
— Poate că stăpânul Puarem a ascultat vorbele cuiva care vrea să-mi facă rău. Să afle stăpânul Puarem că nu după femeile negre am umblat, chiar dacă ele put ca și mine. Cred însă că stăpânul Puarem știe că pe aceste meleaguri s-a arătat de mai multe nopți o stea foarte ciudată...
— Și ai stat ziua ca să citești în stele! rânji în batjocură Puarem. Stelele să le ai în minte și în fața ochilor cât suntem pe drum. Vru să mai spună ceva, dar preotul îi făcu un semn și căpetenia tăcu, înghițind un nod. Apoi zise cu glas uscat: Pregătește-te să pleci chiar acum înainte. Te vor însoți câțiva soldați, dar ia și un rob sau doi dintre localnici, dintre cei care cunosc bine locurile. După ce ajungeți aproape de oaza cu oameni albi mașauașa, vă opriți. Să faceți focurile așa ca să nu se vadă decât dinspre noi, din spatele tău când stai cu fața spre răsărit.
Sfârșind aceste porunci, Puarem se sculă și se duse spre șirurile de soldați, care-l așteptau.
Când rămaseră singuri, Tefnaht zise:
— Steaua de care spui am văzut-o și eu. Dar cred că nu pentru stea ai zăbovit pe unde ai fost!
— Nu steaua, stăpâne, chiar dacă de când am văzut-o gândurile mele sunt niște zdrențe. Tot ce am știut despre stele, azi nu mai e bun de nimic. Dar am mai văzut ceva și mai uimitor.
Și Auta îi istorisi tot ce văzuse și tot ce i s-a întâmplat. Preotul Zeului Puterii căzu pe gânduri. Știa că față de Auta nu-i era cu putință nici să se ascundă, nici să mintă. Îl întrebă într-un târziu:
— Ce crezi că poate fi?
— O, dacă aș fi fost în stare să iau unul din acele lucruri în mâinile mele! rosti Auta trist.
— Þi-ar fi frică să te mai duci o dată?
Auta văzu că preotul îl iscodește, dar răspunse liniștit:
— Dacă stăpânul meu îmi poruncește să mă duc, mă voi duce.
— Nu ți-este frică?
— Primejdia e vădită, stăpâne, nu pot să mint. De aceea, dacă stăpânul meu mi-ar spune să nu mă duc, taina nedezlegată m-ar întrista, însă nu mi-ar pare rău că rămân în viață. Poate cândva am să pot afla.
— Stăpânul nostru slăvit, Marele Preot, crezi că îți va putea limpezi nedumeririle?
— Dacă stăpânul meu Tefnaht nu va binevoi să mi le limpezească, nu-mi rămâne decât să aștept cu răbdare întoarcerea în Atlantida.
— Așa vei face, zise Tefnaht fără să se ascundă. Dar să bagi de seamă ce-ți poruncesc: nimeni să nu afle ce ai văzut. Mai ales că nici nu poți ști dacă a fost aievea sau numai vedenie. Și acum du-te la datoria ta.
Auta plecă. Noaptea se lăsase de-a binelea. În urma lui, îngândurat, preotul își ridică fără să vrea ochii la cer: privirea i se opri asupra stelei ciudate. Tefnaht oftă atunci și întoarse capul spre altă zare.
În fața șirurilor lungi de soldați, care începeau în oază și se sfârșeau între nisipuri, bătură tobele. Armata urma să se mute în altă oază, la depărtare de un ceas, spre a rămâne acolo cât timp va merge Auta în cercetarea drumului.
În vreme ce soldații, înșiruiți în rânduri drepte și lungi, așteptau pornirea, din marginea satului jefuit de tot ce se mai putea jefui, ieșeau călări pe tauri voinici Auta și Iahuben, având între ei pe Agbongbotile și pe Mai-Baka. În urma lor, pe alți tauri, veneau alți trei ostași. Puarem nu mai putea să aibă încredere în trei robi păziți de un singur soldat.


CAPITOLUL VIII



De la plecarea atlanților din oaza pustiită trecuseră câteva luni. Fără a socoti femeile, Puarem sporise numărul robilor luați până la numărul soldaților aduși cu sine. Erau acum aproape patru mii de robi noi și tot atâtea roabe, astfel că înmulțirea lor în Atlantida nu mai părea greu de înfăptuit.
Armata străbătuse deșertul fără pierderi însemnate și intrase apoi, venind dinspre miazăzi, în valea râului Hapi, iar după aceea se urcase pe cursul lui spre Marea dintre Pământuri. Cu unii stăpâni ai măruntelor țărișoare care alcătuiau lungul ținut al oamenilor rome sau al poporului roșu și care trăiau din binecuvântarea Pământului Negru, numit de ei Ta Kemet, iscusitul Puarem, meșter în asemenea treburi, încheiase înțelegeri, în pofida altora. Astfel, armata lui putuse fi mai vitează, de vreme ce nici puterea, nici bărbăția nu stau totdeauna în vârful lăncii.
Acum tabăra atlantă se așezase în marea câmpie verde, ca un triunghi, de la țărmul mării, între una din gurile lui Hapi, slăvitul aducător de mâl rodnic, și pădurea apuseană de salcâmi și palmieri, lângă care se afla și o veche cetate atlantă. Nu departe, spre miazăzi, era orașul băștinaș Behdet, cu stăpânii căruia Puarem încheiase pace.
Soldații nu aveau îndeletniciri deosebite; își făcuseră datoria omorând și robind destui oameni și luând nenumărate prăzi pentru stăpâni și pentru ei înșiși. În așteptarea corăbiilor atlante, fiecare își vedea de ale lui. Armele erau curățate, tot așa coifurile și scuturile, și sclipeau. Robii erau bine păziți, și averile luate. Tot ce se putea jefui, era jefuit. Unora, sutașii le dădeau învoire să se ducă de dimineață până seară la Behdet, oraș vesel în care erau femei, bere și vin. Alții se desfătau privind apele din Hapi sau desișurile de papirus, ori se plimbau pe țărmul mării albastre, numită de negustorii albi cu bărbi negre din insula lungă de la răsărit Marea dintre Pământuri, iar de acești băștinași rome, fără nici un rost, sau poate că din pricina câmpiei gurilor lui Hapi, Verdeața cea Mare.
Armata lui Puarem avea nevoie de odihnă. Dacă străbaterea deșertului n-a ridicat în drum piedici grele, n-au fost însă ușoare luptele pentru aur și robi în Ta Kemet. Șiretenia lui Puarem, ajutată de sfaturile înțeleptului preot Tefnaht, era bună, dar ea nu putuse cruța și sângele câtorva sute de soldați care au rămas să dea ajutor cu leșurile lor zeului Hapi la îngrășarea pământului localnic. Și de n-ar fi fost nesfârșitele lăcomii și neînțelegeri între numeroasele țărișoare din Ta Kemet, zeul Hapi i-ar fi mulțumit zeului morții, Osiris, pentru leșurile întregii oști atlante.
Soldatul Iahuben era și el aici. Scăpase cu o rană trecătoare. Îngrijindu-și-o, aștepta nerăbdător corăbiile și îi era dor de casă. Se săturase de Ta Kemet. Oamenii rome erau harnici și cumsecade, dar săraci. Chiar bogații stăpâni din ținut nu se puteau asemui cu stăpânitorii Atlantidei. Aici, în Ta Kemet, nu erau nici palate sclipind de fildeș și oricalc, nici băi de marmură, nici locuri de petrecere sau grădini minunate ca în Þara Apelor, pe care acești oameni rome o numeau, aproape necrezând în ființa ei și nici știind prea bine încotro se află, Ta Nuter, Pământul din Basme.
Singura îndeletnicire mai plăcută a lui Iahuben nu putea fi, până la venirea corăbiilor, decât să se plimbe cu Auta pe țărm sau la marginea pădurii. Cârciumile și alte locuri asemănătoare din orașul Behdet le cerceta tot mai rar. Dar și Auta era acum greu de prins la vorbă, și nu pentru că i-ar fi plăcut din nou muțenia ca în timpul călătoriei prin deșert. Cunoscând bine poporul rome, ori de câte ori n-avea nimic de făcut (și Tefnaht aproape că îl uitase, avându-și îndeletnicirile sale în cetatea atlantă de pe țărm), Auta hoinărea singur. Alteori îl întovărășea Iahuben. O dată izbutise să-l ia cu sine pe Mai-Baka, pe furiș, mințind paznicii. Fostul arcaș umblă aproape tot timpul tăcut și chinuit de îngrijorarea intrării lui într-o lume necunoscută și atât de nouă. Îl muncea și dorul după oaza din care fusese smuls. Iar a doua oară nu-l mai putu lua. Puarem, auzind întâmplarea, îl chemă pe Auta la sine și-i spuse că l-ar ucide cu mâna lui de nu s-ar gândi la Marele Preot, iar ca să nu uite îndrăznețul sclav cine e stăpân în tabără, puse un sutaș să-l biciuiască și Tefnaht nu mișcă un deget ca să-l scape. Biciuit fu și Mai-Baka și lăsat patru zile fără hrană. Astfel, Auta trebui să se mulțumească numai cu tovărășia lui Iahuben. Când era singur, căuta să stea cât mai des de vorbă cu oamenii rome și cu robii lor care nu erau atât de păziți, dornic necontenit de a ști mai mult, de a afla ce încă nu bănuise. Mai ales robii localnicilor îi dădeau știri îmbelșugate despre obiceiurile și traiul sau limba țărilor din care au fost aduși. Câteodată stătea ceasuri în șir în apropierea marelui râu și îl privea cu nesaț. Aceste două îndeletniciri îl îmbiară de la o vreme și pe Iahuben. Văzuseră amândoi destule țări și destule râuri, însă nici unul din râurile lumii nu se putea asemăna cu Hapi.
Auta îl lua deseori pe soldat de mână și-i spunea:
— Tu îl vezi cât e de minunat? Uită-te la el!
Și apoi își pironea ochii în apele râului. Râul acesta era în stare singur, cu mâlul adus de apele ce creșteau revărsându-se în fiecare an, să îmbogățească valea uimitoare, oprind întinderea ticăloasă a deșertului uscat. Lui Auta îi păru rău că nu s-a putut duce niciodată în țările de sus ale ținutului Ta Kemet, acolo de unde vine Hapi. Unii oameni negri spuneau, fără s-o fi zărit vreodată, că acolo, la obârșia acestui râu, unde oamenii n-au umbră la amiază, ar fi o mare întinsă cu apă dulce; dar cine putea ști dacă era adevărat sau nu... Localnicii din Ta Kemet ziceau că Hapi vine de foarte departe, din niște munți stâncoși și pustii, păziți de un șoim și un uliu. Într-o peșteră de sub munte șade veșnic zeul Hapi, vărsând fără întrerupere din două ulcioare apa dătătoare de viață, care se scurge la vale prin gura îngustă a peșterii, strecurându-se între capul și coada unui șarpe uriaș. Așa se naște mereu, niciodată supusă pieirii, marea binecuvântare a ținutului Ta Kemet.
Auta asculta de fiecare dată aceeași poveste, nemulțumit că nimeni nu-i putea spune și altceva mai vrednic de crezare. Râuri născându-se din munți văzuse destule, chiar în Atlantida, unele reci, altele fierbinți. Intrase și în peșteri, la obârșia râurilor, și nu văzuse zei sau alte făpturi din cele cu care-și umpleau oamenii poveștile.
Atlantida avea râuri multe, lacuri și izvoare și pretutindeni pământ rodnic, iar apa nu era acolo nici rară, nici deosebit de încântătoare. Dar Auta trăise până la începutul tinereții în ținuturi unde apa era aur, așa că înțelegea bine miezul minunii acestui fluviu care îngrașă an de an pământurile ce fără el ar rămâne pustii.
Când se plimbă o dată cu Iahuben mai sus de tabără, pe lângă malul încă plin de mâl, Auta stătu să privească într-un loc mlăștinos modestele tulpini de papirus. Iahuben mai văzuse aceste plante, dar le credea nefolositoare, și nu le mai privi.
— Parcă sunt niște cozi de vacă înțepenite și întoarse cu smocul în sus, zise el. De ce le-or fi lăsând băștinașii să crească degeaba? Mai bine le-ar tăia. Ar rămâne râul curat.
Dinspre pădure veneau câteva zeci de robi și de roabe, unii tineri, cu fața neagră și dinții albi, alții cu chipurile albe împrejmuite de bărbi negre. Erau mânați cu biciul. Poverile grele din spinările lor nu-i lăsau să meargă atât de repede cât voiau slujbașii rome, care mergeau călări pe măgari îmblânziți. Slujbașii mărunți ai stăpânitorilor tuturor acestor țărișoare primiseră poruncă să nu lege nici prietenie, nici taifas cu oamenii roșii veniți, după cum se spunea, din țara de necrezut Ta Nuter. Totuși, unul dintre slujbași își întoarse asinul în această seară și se apropie de cei doi străini. Cu lahuben băuse din întâmplare, într-o zi, la aceeași cârciumă din marginea orașului Behdet, iar după aceea se mai căutară unul pe altul de câteva ori, tot acolo.
Acum, lahuben îl zări și, privindu-l cu bunăvoință, șopti la urechea lui Auta:
— După ce are să plece, să mă întrebi să-ți spun despre el.
Acest mic slujbaș, folosindu-se de împrejurarea că în ceata pe care o ducea el era cel mai mare, vru să-și întrebe proaspătul prieten de sănătate. Dar fiind numai un slujbaș mărunt, nu avea răgaz să rămână decât o clipă. Când fu lângă lahuben, îl salută și-i spuse:
— Am auzit că plecați cu toții în curând! Și eu plec. Acum ducem în cetatea voastră acest papirus, iar mâine pornim mai mulți spre țara Nub, ca să aducem aur. Stăpânul nostru se spune că v-a dat vouă tot aurul lui. Așa a fost prețul păcii. Acum n-are aur deloc. Păcat că plecați. Și așa ați luat totul de la noi și nu mai aveți ce lua. Aș mai fi stat cu tine de vorbă, dar eu plec mâine. Poate mai vii la cetatea voastră de-aici, și atunci caută-mă pe ulița din stânga pieței. Ai să întrebi de mine: acolo e casa mea.
Slujbașul privi cu dispreț pe sclavul negru, zâmbi soldatului și se depărtă lovindu-și asinul. Noaptea cuprindea câmpia. Curând se iviră stelele și cei doi, lăsându-l pe slujbașul care plecase, căutară cu ochii, după obiceiul deprins, ciudata stea de la miazăzi.
— Iar a răsărit! spuse Auta.
— Tocmai voiam să-ți spun despre steaua care te chinuie atât! își aduse aminte Iahuben. Am fost o dată să beau vin în orașul acela, Behdet. Acolo m-am văzut cu slujbașul de adineauri. Am stat de vorbă cu el. Îl cheamă Merib. Am vorbit cu el despre steaua asta.
Auta îl privi curios:
— Și ce ți-a spus Merib?
— Dacă nu l-aș fi văzut acum, aș fi uitat să-ți spun, urmă Iahuben. Este om plăcut, cu inimă deschisă. Mi-a spus că a fost meșteșugar în oraș, dar știind să scrie l-au făcut slujbaș pentru că sora lui, Hedetkaș, este țiitoarea lui Hnumhotep, capul slujbașilor din Behdet, fiindcă e foarte frumoasă.
Auta aștepta răbdător. Iahuben tăcu câteva clipe, căutând să-și aducă aminte ce spunea la început. Auta îl ajută:
— Voiai să-mi spui de stea.
— Da, se lumină soldatul. L-am întrebat eu. Nu mi-a spus fără să-l întreb. Eu eram îngrijorat, ca și tine, de mărimea stelei. Robul acela Mai-Baka zicea că-i ochiul unui zeu ticălos. Dar uite ce mi-a spus Merib: că preoții lor i-au învățat să nu se teamă de ea, pentru că nici nu e stea, ci este tot ochi, dar ochiul zeiței lor Neith... tu poate știi, au ei o zeiță Neith, care zice slujbașul Merib că e zeița cerului, a dragostei și a înțelepciunii. Fiindcă a fost anotimpul revărsării râului, când toată lumea se bucură la ei, zeița și-a deschis ochiul spre țara Ta Kemet... Merib știe mai bine, pentru că Hnumhotep se află de multe ori alături de preoți, și lui Merib i-a spus soră-sa Hedetkaș.
Auta începu să râdă.
— De ce râzi? întrebă Iahuben, nedumerit.
— Preoții lor mint, Iahuben.
— Atunci întreabă-l pe strălucitorul Tefnaht!
Auta ridică din umeri, fără să-i răspundă. Porniră spre tabără. Răsărise luna. La lumina ei bogată se zărea desișul de papirus. Auta se opri din nou să se uite.
— Îl vezi, Iahuben? Tu l-ai asemuit cu coada vacii. Dacă ai ști ce este, nu l-ai dori nimicit!
— Uite, mi-am adus aminte că ceata lui Merib ducea papirus în cetatea noastră. Parcă așa spunea? zise Iahuben. Va să zică tot e bun la ceva. Ce se face din el? Se mănâncă?
— Se și mănâncă. Dar nu numai atât. Uită-te la el! Cine nu-l știe nu vede în el decât ceea ce se vede. Și se vede foarte puțin. Știi că papirusul are prețul aurului? Nu fiindcă localnicii îl și mănâncă, deși nu-i rău la gust. Nu numai pentru că își fac din el îmbrăcăminte, căci îl poți preface în pânză. Se fac multe din el. Din tulpină poți stoarce suc dulce: îl poți bea și e răcoritor. Și încălțăminte se face din tulpina lui. Iar dacă iei tulpini bătrâne mai multe și le legi și le întărești, poți înjgheba o luntre ușoară de râu. Dar mai cu seamă din cozile de vacă, la care tu te uiți cu dispreț, se fac cărți.
— Cărți?! Și Iahuben amuți cu gura deschisă. Aerul răcoros al nopții era jilav și înmiresmat. Îl respirau amândoi cu plăcere. Se apropiaseră de tabără. Câțiva soldați stăteau în jurul unui foc. Unul cânta. Ceilalți murmurau după cântăreț. Cântecul era trist: le era dor de Atlantida.
— Ce fel de cărți? întrebă Iahuben. Cărți pe care le scriu înțelepții?
— Cărți pe care le scriu cei care știu să le scrie.
Iahuben se gândi dacă văzuse vreodată cărți mai de aproape. Își aduse aminte de Puarem și de Tefnaht.
— Dar Puarem al nostru nu scrie cărți, când scrie... Pe strălucitorul Tefnaht l-am văzut scriind de câteva ori. Nici el nu scrie cărți. Cărțile sunt ca un sul de pânză, și el scrie pe ceară, cu un pumnal.
— Tefnaht scrie cărți despre țările și popoarele pe care le cunoaște. Ceea ce ai văzut că scrie pe tăblițele cu ceară proaspătă e scris după aceea de sclavi meșteri, cu vopsea neagră, pe un sul de papirus, nu de pânză.
— Papirus din cel la care ne-am uitat acum?
— Da... Merib al tău ducea în cetate papirus. Au mai adus de câteva ori. În Atlantida nu crește. Numai în Ta Kemet. Când plecăm, o corabie va duce numai papirus.
Iahuben clătină din cap:
— Nu pricep cum se poate face sul de scris din bețele acelea! Tu știi? Ai văzut vreodată?
— Când eram rob aici, înainte de a fi fost luat în Atlantida, am și făcut. Nu e ușor, trebuie răbdare și multă grijă. Mâinile care nu vor să fie lovite cu nuiaua trebuie să fie îndemânatice. Cu un ac desfaci fâșii late și subțiri din tulpină. Din mijlocul ei scoți foi pentru cărțile sfinte, adică cele mai subțiri. Celelalte sunt pentru alte cărți. Le așterni și le unești cap la cap pe o masă puțin aplecată și le uzi cu apa lui Hapi, care e plină de mâl. Apa se scurge și mâlul lipește. Apoi pui alte foi de-a curmezișul și iar le uzi ca să le lipești. După aceea tai marginile cu grijă, să fie drepte. Pe urmă usuci foile la soare și apoi le lustruiești cu o bucată de fildeș. De aici încolo cartea așteaptă să fie scrisă. Iahuben asculta uimit și tot trăgea cu coada ochiului spre desișul de lângă râu, acum abia zărindu-se prin aerul amurgului. Apoi, deodată, își aduse aminte:
— Vorbeai de stea adineauri... Acum ai uitat și tu:...
— Nu, n-am uitat, spuse Auta zâmbind. Dar poate că și steaua ni se pare numai o coadă de vacă sau un ochi de zeu pentru că altceva nu știm despre ea.
Iahuben îi aruncă o privire, apoi se încruntă, îngândurat.
Intrară în tabără, fiecare ducându-se la cortul său. Acum, când armata lui Puarem își aștepta corăbiile, era pe sfârșite anotimpul apelor, ahet, când toată firea din Ta Kemet se înviorează. Cât călătoriseră prin deșert, dincoace fusese anotimpul uscat, șemu, și plantele erau atunci veștede. Iar când pășiră întâia oară în valea marelui fluviu, apele lui, din anotimpul ahet, tocmai începeau să crească. În acele zile soldații lui Puarem văzură fluviul cu apa verde și groasă și, încercând s-o bea, o scuipară cu scârbă. Dar Hapi cel verde trecu destul de repede spre mare și după vreo douăsprezece zile începu să vină Hapi cel roșu. Apele lui păreau acum amestecate cu sânge și soldații atlanți le priveau înspăimântați. Nimeni nu știa de unde vine acest sânge. Unii credeau că zeul își ucide jertfele lângă muntele de obârșie. Nimeni nu îndrăznea, dintre atlanți, să bea apa asta însângerată. Numai chinuiți de sete și văzându-i pe localnici că-și afundă ulcioarele în râu fără teamă, unii soldați încercară să guste apa roșie, și îndată vestea se răspândi în toată armata: nimeni nu mai băuse, nici în Atlantida, apă așa de gustoasă. Iahuben era dintre puținii care o mai băuseră și altădată. După ce mâncă vârtos, înainte de a se culca, soldatul Iahuben sorbi cu sete din ulcior, dar văzu că apa, tot bună, nu mai avea același gust. Se culcă gândindu-se la Hapi.
A doua zi îl căută pe Auta, în ceasurile când avu răgaz, și-l rugă să se ducă împreună spre malul râului. Vremea era plăcută. Anotimpul ahet era pe sfârșite și se apropia anotimpul pert. Apele lui Hapi se retrăgeau între maluri. Þăranii și robii se grăbeau acum să are și să semene ogoarele umede și negre, și după ei păstorii mânau peste semănături turmele de oi, ca să intre sămânța în pământ, să n-o spulbere vântul și să n-o usuce soarele.
Auta și Iahuben se uitau la această priveliște în necontenită mișcare și ascultau cântecele de laudă alcătuite de oamenii rome pentru dumnezeiescul lor Hapi:

Când se revarsă Hapi, sclipește pământul.
Pe toți oamenii i-a cuprins bucuria.
Toate spinările se zguduie întruna de râs
Și toți dinții mestecă hrana.

Iahuben asculta vrăjit aceste cântece. Dintr-unul i-a rămas un crâmpei în minte și acum îl mormăia singur, în graiul din Ta Kemet, așa cum era făcut cântecul. Graiul din Ta Kemet nu era mult deosebit de cel atlant, totuși în cântec Iahuben nu-l înțelegea tot dintr-o dată. Într-o zi, spre luarea aminte și spre marea mirare a lui Auta, dând putere glasului său răgușit de plăcerile vinului și de strigătele de luptă, soldatul se pomeni cântând așa:

Numai Hapi să aducă e-n stare
Bunătate, adevăr, în aceste inimi de oameni,
Căci se spune de mult că numai din sărăcie
Se nasc pe pământ răutăți și fărădelegi.

Și în ziua aceea de la începutul anotimpului pert, când localnicii nu mai cântau asemenea laude, Iahuben se trezi pe neașteptate asupra înțelesului vorbelor pe care le tot mormăia, cum le învățase. Se întoarse grăbit spre Auta. În mintea lui se răsturnase ceva.
— Spune-mi, întrebă soldatul, cântecele mint?
— De ce mă întrebi? zise Auta nedumerit.
— Spune-mi dacă mint cântecele sau nu, și atunci am să-ți spun gândul din inima mea.
— Unele mint, spuse Auta încă neînțelegând ce s-a întâmplat.
— Acuma am băgat de seamă și eu. Când cânți parcă nu te gândești prea mult la ceea ce cânți... Poate numai dacă ai făcut tu însuți cântecul. Uite, acum am ascultat mai bine cântecul pe care-l cânt și am socotit că minte. Am văzut săraci și la noi și la aceștia din Ta Kemet. Oare săracul e rău și nelegiuit? Eu cred că nu.
— Tu ai cunoscut sărăcimea, Iahuben? îl întrebă Auta surprins.
— N-am prea cunoscut-o. Când eram copil, nu mă jucam cu copiii meseriașilor. Tata a fost soldat și hrana nu ne-a lipsit. Dar am văzut mai târziu săraci care dădeau din ce nu aveau nici ei de ajuns la alții mai săraci. N-am văzut sărac să ucidă pe bogat, dar bogatul pe sărac, da.
— Tu te-ai gândit vreodată dacă armata lui Puarem e săracă?
Iahuben râse uimit:
— Cum, armata noastră să fie săracă? Sau glumești!
— Glumesc, după cum vezi.
Iahuben tăcu, clătinând din cap. Apoi spuse, tot îngândurat:
— La Behdet a sărit un câine asupra mea și ca să nu-l ucid am intrat în căsuța unui om. M-a poftit să stau. M-am uitat ce face: făcea inele... Mi-a spus nevasta lui că face inele pentru cei mai de vază stăpânitori din oraș. Și știi ce mâncau? Am văzut: o ceapă și o bucată de turtă mucedă. Turta era de orz. Mai aveau o ceapă, și au zis să și-o lase pe a doua zi. I-am dat eu pâinea mea, măcar că din țara dușmană trebuie să luăm, nu să dăm. Puarem, de-ar ști, ar pune să mă ucidă. Toată lumea spune că așa vor zeii. Dar de ce se spune că zeii buni sunt mai puternici?
Auta zâmbea, fără să vorbească.
— De ce nu-mi spui nimic, Auta? se miră soldatul.
— Caut și eu de mult un răspuns la întrebările tale, și încă nu l-am găsit! zise în sfârșit celălalt.
— Uite, cred că l-am găsit eu.
— Care, Iahuben?
— Cântecul minte! Acesta-i răspunsul. Auta oftă:
— Asta-i tot întrebare!...
Soldatul îl privi lung și tăcu. Apoi începu să mormăie alt cântec, de la el de-acasă, privind spre gura fluviului și mai departe, spre zarea mării. Dar deodată se întoarse și-l zgâlțâi pe Auta de umăr:
— Uite, vin corăbiile noastre! strigă el bucuros. Într-adevăr, zarea mării era plină de mărunte aripi de păsări albe care, fără să fâlfâie, se înmulțeau mărindu-se pe toată dunga apelor din orizont. Nu se putea ști dacă erau corăbiile Atlantidei, dar erau corăbii.
— De unde știi că sunt ale noastre? îl întrebă Auta. Iahuben îl privi încurcat:
— Dar ale cui? Cine mai are atâtea corăbii? Ale lor de-aici nu se încumetă să taie marea. Umblă numai pe lângă țărm.
Mai trecu un ceas și corăbiile se văzură deslușit. După rânduiala așezării lor și după mărime nu puteau fi decât atlante. Cei doi prieteni, sclavul și soldatul, porniră spre tabără.
Oamenii rome, cărora li se luase câmpia frumoasă mărginită din două părți de pădurea de salcâmi și palmieri, iar din celelalte două de marea albastră și de râul cu desișuri de papirus și lotuși, o ocoleau resemnați. Cât mai erau aici atlanții, câmpia era atlantă. Treceau departe de tabăra străină, tăcuți, privind cu ură corturile albe. Își vedeau de îndeletnicirile lor nenumărate din luna semănăturilor a anotimpului pert, iar Puarem stătea în acest ceas pe țărm și privea miile de pânze de corăbii, mulțumit de aurul pe care-l răpise, mulțumit de antilopele din țarcuri, de lâna tunsă de pe miile de oi a căror carne fusese mâncată de soldații săi și mai cu seamă mulțumit de cele câteva mii de robi și roabe, printre care harnicii și repezii bărbați ai neamurilor daza și teda, și pricepuții meșteri sau frumoasele cântărețe rome.
Acum, soldații atlanți își pregăteau armele și sacii, iar scribii făceau socoteala prăzii luată pentru rege și preoți, hotărând câte vite, câți robi și câtă lână să încarce în fiecare dintre corăbiile de povară.
De când se iviseră corăbiile în zare, Auta se făcu mai tăcut. Zarva oștească nu-l răscolea. Și nu știa nici el dacă tristețea așezată în sufletul lui are ca pricină părăsirea acestor locuri sau apropierea întoarcerii în Atlantida... Cu asemenea stare sufletească se duse la Tefnaht, când acesta în sfârșit îl chemă. Preotul Tefnaht se plimba lângă malul cu lotuși, fața lui era mai luminoasă decât de obicei, datorită unui surâs pe care Auta nu-l înțelese. I se păru că nu-l mai văzuse pe Tefnaht surâzând anume așa. O clipă, sclavul socoti că tainicul surâs este oglinda ultimei nopți în oare preotul se desfătase cu o frumoasă dănțuitoare din neamul mașauașa.
Dar nu era așa. Strălucitorul slujitor al Zeului Puterii dovedi îndată că nu la ea se gândea acum.
— Știi de ce te-am chemat? îl întrebă pe sclav.
Auta își aplecă fruntea spre pământ și răspunse că nu știe. Preotul păru mulțumit de răspuns. Zise:
— Iată de ce: ai mai privit steaua aceea, te-ai mai gândit la ea?
Sclavul privise steaua, care se vedea și din Ta Kemet tot pe cerul de miazăzi. Dar întrebarea preotului cu totul neașteptată îl dezrădăcină cu furie din liniștea tristă a ultimelor ore. Se uită bănuitor la preot. Ce urmărește oare, chemându-l?
Răspunse scurt:
— M-am uitat, stăpâne.
— Așadar n-ai părăsit-o...
— Chiar de nu s-ar mai vedea, gândul meu nu știu dacă o mai poate părăsi.
— Dar se vede!
Auta tăcu. Preotul îl străpungea cu privirea căutând să-l răscolească pe dinăuntru. Sclavul nu se lăsă răscolit: ochii lui erau reci, nemișcați.
— Te-am chemat și ca să-ți spun o veste. Pe când ne aflam în Ta Kemet, sus, la întâiul prag al acestui râu, au mai căzut în nisipurile apusene alte pietre sticloase ca acelea care te-au amețit atunci, lângă oază. Și au mai căzut altele și dincolo de aceste păduri, la apus. Se spune că unde au căzut aproape de oameni, oamenii ar fi murit. Cine a venit după câteva luni de la căderea lor fără să cunoască acele pietre și a pus mâna pe ele s-a ales numai cu amețeli trecătoare. Dar nimeni n-a luat vreuna cu sine. Păcat!
Privirea lui Auta se schimbă numaidecât. Sclavul se uită acuma rugător. Preotul înțelese și clătină din cap.
— Nu! Pietrele sunt departe; câteva zile de mers, și noi plecăm mâine.
Auta se întristă și lăsă ochii în pământ. Tefnaht zâmbi sau rânji.
— Nu te sfătuiesc să pleci fără încuviințare: dincolo de marginea taberei te va aștepta moartea.
Sclavul își ridică atunci fruntea, strivindu-și între buze un surâs.
— Stăpânul meu n-are de ce să se îngrijoreze. Nu mai pot să doresc pustiul după cărțile de la Piscul Sfânt. Tefnaht se făcu că nu aude și spuse ușor înțepat:
— Și chiar dacă ai putea să iei cu tine asemenea piatră ce-ai fi în stare să afli?!... Pietrele nu vorbesc.
Auta nu-și mai putu stăpâni zâmbetul. Tefnaht ridică sprânceana, cerându-i astfel răspuns pentru zâmbet.
— Dacă stăpânul meu nu s-ar mânia, zise sclavul, aș spune altceva decât a spus stăpânul.
— Spune! îi porunci Tefnaht, cercetându-l iscoditor.
— Cred că și piatra și oricare lucru neînsuflețit vorbește. Este adevărat că nu toate urechile aud...
Se opri nehotărât. Tefnaht râse:
— Am spus aproape același lucru. Nici tu, nici chiar noi nu cunoaștem decât limba acelor pietre pe care oamenii au scris în limba omenească.
— Aș vrea să spun, stăpâne, că bunăoară auzim graiul aramei. Știm unde să căutăm arama și cum s-o topim. Știm și la ce folosește...
— Dar ce e arama, știi? îl întrerupse preotul. Spune-mi din ce-i alcătuită?
Auta îl privi rușinat. Tefnaht urmă:
— Iar pietrele care te-au amețit sunt venite din cer. Arama este din pământ, și n-o cunoști... Nu-i mai ușor să crezi că le-au aruncat zeii? încheie râzând zgomotos.
— Cu sau fără zei, pietrele acestea nu-mi dau pace, stăpâne... Mai bine nu le-aș fi văzut!
Tefnaht își întoarse fața spre mare. Corăbiile erau acum aproape de tot. Deodată Auta îi spuse cu glas ușor înfierbântat:
— Stăpâne, am văzut mare și pământ. Am văzut munți și peșteri. De ce nici o piatră din miile de pietre nemișcate pe care le-am atins nu m-au prăbușit la pământ ca acestea de care nici nu m-am apropiat?
Vru să mai spună ceva, dar se opri simțind că această mărturisire l-a supărat pe Tefnaht. Totuși, fie că nu voia să lase fără răspuns ultima întrebare a sclavului, fie că își căuta el însuși o lămurire, se întoarse cu spatele spre mare, începând să surâdă. Auta își dădu seama că nimic nu-l tulbură mai mult decât aceste surâsuri în care nu se putea citi nimic.
— Am să-ți dezvălui o taină pentru care ai să-mi fii recunoscător, spuse Tefnaht cu voce tărăgănată. Ascultă, tatăl tatălui meu era preotul Zeului de Foc. Înainte de a muri, iată ce mi-a istorisit. Pe când era încă tânăr, a văzut coborârea pe pământul atlant a acelui zeu. Într-o zi când soarele lumina puternic, s-a născut în cer altă lumină, parcă aproape tot așa de puternică. Lumina aceea a străbătut cerul ca un stâlp de văpaie cu iuțeala celei mai repezi lănci. Tatăl tatălui meu se plimba într-un câmp pustiu, după seceriș. Era preot tânăr și se închina Zeului Apelor. Departe, în marginea câmpului, erau câțiva oameni care-și frigeau o capră, pregătindu-se de ospăț. La vreo cincizeci de pași de tatăl tatălui meu, stâlpul de foc a căzut din cer și s-a înfipt în câmp. Tatăl tatălui meu s-a prăbușit la pământ, izbit de tăria unui vânt care s-a iscat din senin. Apoi s-a ridicat. Era seară. În oraș lumea află de la cei câțiva oameni care și-au lăsat capra și au fugit înfricoșați să vestească moartea preotului. Dar acel preot, tatăl tatălui meu, văzând după ce a putut să se ridice stâlpul rece alături, fără foc, fără lumină, a pus mâna pe el și și-a dat seama că era o piatră uriașă, de cremene. Acolo s-a clădit templul pe care îl știi. Când s-a întors în oraș viu și teafăr, lumea știa de la secerători despre stâlpul înflăcărat. Și atunci multă lume a socotit că Zeul de Foc i se arătase ca să și-l aleagă slujitor. Îți pui poate întrebarea de ce ți-am dezvăluit taina aceasta anume ție?... Judecă, și ai să înțelegi. Zeul de Foc era o piatră ca toate pietrele, dar a venit din cer cu putere și acel preot s-a prăbușit...
— Să-mi îngăduie stăpânul să adaug ceva, spuse Auta.
— Adaugă!
— Tatăl tatălui stăpânului meu, al înțeleptului Tefnaht, s-a prăbușit la pământ pentru că piatra a căzut cu greutate și a împins văzduhul dimprejur. Pietrele găsite de robul tău erau prea mici ca să împingă văzduhul și erau căzute din ajun...
— Știu, îl întrerupse Tefnaht plictisit. Și tu știi bine că chiar de le-ai fi pipăit fără să leșini, tot n-ai fi aflat nimic. Mulțumește-te cu ce poți cunoaște. Ești frământat de steaua cea necunoscută. Poate va cădea și ea, ca piatra de care ți-am vorbit. Ai s-o vezi sau n-ai s-o vezi. Ce pierzi sau ce câștigi dacă pipăi o piatră venită din cer? Preotul ei tot n-ai să poți fi!
— Da, stăpâne, dar...
— Viața omului e scurtă. Ce rost are să fie otrăvită cu întrebări la care nu poate răspunde nimeni! Nu uita că ești un rob mai fericit decât toți robii și chiar decât mulți oameni liberi. Mulțumește-te cu ce ai, ca să nu pierzi într-o zi totul. Eu te sfătuiesc, pentru că nu ești neînțelept, să-ți alegi clipa cea mai fericită din viața ta și las-o să te desfăteze.
— Clipa cea mai fericită, stăpâne, este aceea care încă n-a fost.
— Mai bine ți-ai fi ales o sclavă sau o cântăreață neagră de-aici. Poți s-o iei cu tine pe corabie!
— Mi-am ales, stăpâne, răspunse Auta cam tăios. Una din Atlantida mi-am ales. Dar nu e sclavă și nu e neagră. Iată de ce nu pot alege clipa cea mai fericită...
— Atunci ești un nătărău! Sau iarăși uiți că ești rob? Alege-ți fericirile la care ai dreptul.
Ochii lui Auta tremurară, ușor înroșiți. Zise cu glas sugrumat:
— Drepturile, stăpâne, se măsoară altfel. Dragostea nu le e măsură bună.
Tefnaht începu să râdă cu poftă:
— Ești prea tânăr, sau ești cu adevărat nătărău. Du-te în cortul tău. Uite, corăbiile intră în liman.
Pe țărm, sclavii se îngheboșau sub poverile grele și alergau pe scândurile piezișe care legau țărmul de punțile întâilor corăbii sosite. Mugeau antilope și tauri, bice de curele șuierau prin văzduh, soldații zăngăneau din arme, strigau căpitanii, corăbierii cântau pe fiecare punte sau înjurau pe sclavi, sclavii gemeau sub poveri, în timp ce dinspre deșert se zărea năvălind seara liliachie.
Atlanții erau gata de drum. Þara Ta Kemet îi privea, jefuită.


CAPITOLUL IX



Corăbiile erau pe mare de mai multe zile. Ieșind în întâia dimineață să stea de strajă pe puntea corabiei pe care plutea (o corabie mare, de o sută cincizeci de coți lungime, cum nu se făceau în Ta Kemet), Iahuben trecu pe lângă cârmaci și se pomeni față în față cu Auta. Nu bănuise că vor călători împreună, iar când îl văzu se opri mulțumit. Sclavul stătea pe punte și scria ceva pe un ciob. Simțindu-se privit ridică ochii și sări numaidecât în picioare, zâmbind cu toată fața.
— Vezi, Iahuben, zise sclavul, s-a sfârșit și călătoria asta! Vântul bun ne duce spre Ta Nuter, țara de basm și fericirea noastră și începu să râdă.
Corabia pe care pluteau era o corabie cu sclavi luați din Ta Kemet. Acum, Iahuben era căpetenia străjii de pe această corabie; căci, mulțumit de el, Puarem îl făcuse ajutor de sutaș în ziua când își cercetă oastea înainte de pornirea pe mare. Încă mirat de a-l fi găsit aici pe sclavul Marelui Preot, după ce-și veni în fire de la întâia tulburare a revederii, îl întrebă cum a ajuns împreună cu el.
— Te-a trimis să te păzesc eu?
— Nu! Urma să fiu pe altă corabie, cu Tefnaht. Puarem i-a cerut să mă trimită oriunde, numai ca să nu fiu în ochii lui. Am întrebat pe un căpitan unde ești tu și l-am rugat să mă dea aici. Dacă nu te-am văzut aseară însă, m-am gândit că s-a nimerit altă corabie.
— Uite că suntem iar împreună, zise Iahuben cu bucurie. Zeii nu ne despart.
Vântul sufla din spate, însă prea slab, și corăbiile erau împinse și de vâsle. Cei doi prieteni se apropiară de marginea punții, ca să poată sta de vorbă netulburați. Lângă ei nu era nimeni, decât mai jos de punte, în locașul vâslei, un vâslaș. Legat cu o frânghie de mijloc, robul vâslea din greu. Era dintre robii rome, luați din câmpiile de jos ale țării Ta Kemet. Părea să fie țăran, muncitor de pământ, așa îl arătau mâinile lui înnegrite și brăzdate de crăpături, și spinarea lui încovoiată, și ochii lui triști deasupra feței uscate și supte, ca și întreg trupul lui slab, înalt și osos.
— Þi-e dor de ai tăi, Iahuben, așa e? îi spuse Auta, după ce se mai uită câteva clipe la vâslaș. Niciodată nu te-am întrebat câți copii ai...
— Patru! răspunse Iahuben cu mândrie. Bine că s-a încheiat cu deșertul acela blestemat și cu cârciumile din Behdet și cu tot! Mai bine-i acasă! Acum ne întoarcem în țara fericită Ta Nuter cum ai spus tu!
Vâslașul până atunci nu păruse să asculte ce vorbesc ei. Dar când auzi din gura soldatului străin cuvintele Ta Nuter, numele țării nevăzute despre care se alcătuiau în Ta Kemet cântece și se istoriseau povești, și pe care nu se gândise că o va vedea aievea vreodată, își desfăcu fălcile și printre buzele îngroșate și aspre scuipă în mare. Apoi rosti pentru sine un cuvânt pe care cei doi nu-l auziră bine sau nu-l pricepură decât atunci când biciul din mâna unui slujbaș atlant, ce tocmai trecea pe acolo, sfâșie șuierând spinarea vâslașului.
Iahuben se întoarse spre vâslaș și abia acum zări pe slujbașul de lângă ei. Voia să spună ceva și nu știa ce. Grăi la întâmplare:
— În Ta Nuter viața-i frumoasă...
Robul rome îl privi cu scârbă. Biciul nu-l potolise, parcă îl întărâtase mai mult. Auta se uită și el la acest rob și simți cum îl doare și pe el trupul, deși nebătut.
Vâslașul aruncă printre dinți:
— Poți să spui de trei ori că lupul e capră, lapte de la el tot n-ai să mulgi!
Biciul slujbașului șuieră din nou. Robul rome acum tăcut, răcorit, vâsli mai departe.
— Care-i numele tău? îl întrebă Iahuben, fără să știe nici el de ce.
Slujbașul se pregătea să plece, dar se opri.
— Ce nevoie ai tu de numele meu? Vrei să mi-l spurci în urechea ta, sau vrei să mi-l batjocorești cu limba ta? zise robul mânuindu-și vâsla cu furie, și ultimele lui cuvinte se amestecară cu alt șuierat de bici.
Iahuben simți că i se urcă sângele în obraz, dar întâlnind privirea mută a lui Auta se stăpâni și își dădu seama că ar fi făcut la fel ca robul de la vâslă dacă s-ar fi aflat în locul lui. Slujbașul răcni la vâslaș:
— Să răspunzi, scrumbie uscată, când un oștean viteaz al marelui nostru stăpân, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, vrea să știe numele tău blestemat!
Lui Iahuben îi părea acum rău de întorsătura neașteptată a lucrurilor și nu mai știa cum să le îndrepte.
Înțelegea ura omului smuls poate de lângă nevastă și copii tocmai în luna semănăturilor. Zâmbi vinovat.
Sclavul tăcu și scuipă în mare, fără să-și ia în seamă spinarea însângerată, pândită de o nouă primejdie. Biciul se năpusti iar. De astă dată curelele loviră buzele vâslașului, care n-au vrut să se deschidă pentru a răspunde la întrebare. Slujbașul clocotea de furie, și acum porni să facă ocolul punții, ca să biciuiască și pe ceilalți vâslași, spre a le aduce aminte că sunt robii Atlantidei.
Folosindu-se de prilejul de a rămâne fără urechi străine în preajmă, Auta se întoarse spre dârzul țăran și, arătându-i-l pe Iahuben, spuse cu voce blândă:
— Omul acesta nu ți-a vrut răul. A vrut numai să-ți afle numele.
Vâslașul își încleștă gura însângerată, pregătindu-se poate de altă vorbă grea, dar ochii lui întâlniră ochii lui Auta. Numai atunci mânia lui se muie. Murmură:
— Sunt Hunanupu. Iată, ai aflat ce-ai vrut să afli. Dar dacă eu te-aș fi întrebat de numele tău și nu mi-ai fi răspuns, nimeni nu te-ar fi biciuit. Acuma aș ști ce să le spun copiilor mei care mă tot întrebau ce țară este Ta Nuter și eu nu știam ce să răspund. Numai că n-or să mai aibă pe cine întreba copiii mei despre Ta Nuter.
Vâslașul își încleștă din nou fălcile și nu și le mai descleștă apoi decât de puține ori, doar ca să-și scuipe sângele scurs din buze.
Cheful de vorbă îi pierise și lui Iahuben. Nici Auta nu mai vorbi. Puntea se umpluse acum și de alți oameni decât corăbierii. Iahuben ascultă șuierăturile de bici care ocoliră puntea, apoi simți ceva necunoscut în ochi, ceva fierbinte și umed, și când își dădu seama că sunt lacrimi se întoarse rușinat cu fața spre largul mării. Numai Auta văzu, dar de față cu slujbașii regești nu îndrăzni să-i pună mâna pe umăr. Încercă totuși să-l mângâie altfel. Îi spuse încet, ca să nu fie auzit de alții:
— Nu te amărî, nu ești tu vinovat.
— Dar cine? L-a biciuit numai din pricina mea, am văzut! Crezi că eu nu știu că nu-i ușor să-ți lași copiii flămânzi și să fii rob la alții? Trebuia să nu-l mai întreb și cum îl cheamă. Rămânea cu necazul lui și nu-i mai jupuia și pielea!...
— Nu-i vina ta! mai spuse o dată Auta. Vinovată e Atlantida care nu se mai satură de robi.
— La urma urmei, așa e cum spui tu! zise Iahuben. Mă gândesc că robul acela care a zis că-l cheamă Hunanupu o fi fost țăran ca acei care cântau pe câmp când am plecat noi. Își ducea și el viața în liniște și noi l-am luat de lângă ai lui.
Auta zâmbi amar:
— Asta nu-i chiar așa. Viața lui era tot atât de liniștită ca a omului peste trupul căruia s-a culcat leul să doarmă. Crezi că țăranii din Ta Kemet nu mai cântă? Cântă și de necaz. Și tu singur ai spus că unele cântece mint.
— Ai dreptate. Și cât pământ au ca să se hrănească?
— Dacă s-ar hrăni numai ei și nu le-ar lua jumătate stăpânul ținutului și un sfert slujbașii, tot nu le-ar ajunge. Muncesc din greu și abia se întorc acasă la căderea nopții, istoviți, că trebuie să și plece îndărăt pe câmp. Și asta când e bine! Dar gândește-te că uneori apa din Hapi nu se ridică atât cât trebuie și ogorul nu mai are mâl, e uscat! Nu toți au putere să-și facă șanțuri pentru scurgerea apei. Sau dacă înainte de seceriș vin lăcustele?
Iahuben oftă:
— Și ce se întâmplă atunci cu țăranii aceia?
— Se mută fiecare cu toți ai lui în Þara Morților.
— Atunci poate că-i mai bine așa. Cel puțin robii, în Atlantida, au hrană în fiecare zi.
— O mână de mâncare și o stâncă pe umeri... O mână de hrană și un sac de bice... Și copiii rămași departe, singuri, ca și orfani. Auzi, Iahuben, tu umbli să cucerești țări și robi și stai numai câteva luni departe de copiii tăi cărora le aduci prăzi... Iar acest Hunanupu pe ai lui n-o să-i mai vadă niciodată.
Auta își ridică obrazul spre vânt. Vântul își schimbase drumul. Era mai umed și bătea acum din față. Păsări grase țipând ascuțit se încrucișau acum în zboruri sălbatice peste fața mării.
— Cred că vine furtună...
Auta murmură, fără să-și ia fața de la vânt. Dar ajutorul de sutaș nu-i răspunse. Avea mintea prea răvășită ca să-l mai fi putut auzi. Nu trecu însă mult și simți că nu mai poate trage aer pe nări. Deschise gura larg, însă nici gura nu mai putu prinde văzduhul. Se uită la ceilalți. Auta stătea nemișcat. Câțiva dintre slujbași intraseră în pântecul navei, sub punte. Corabia era destul de adâncă, totuși apa aceasta, până adineauri liniștită, se zvârcolea acum și arunca nava de pe un val pe altul ca pe un pai. Acum vântul ridica înalte valuri albe din marea care se făcuse neagră. Începu o ploaie, parcă Zeul Cerului s-ar fi mâniat pe Zeul Apelor și l-ar fi bătut cu zeci de mii de curele ude. Celelalte corăbii atlante nu se mai zăreau, nici cele din față, nici cele dindărăt. Oamenii se apucau de ce puteau, ca să nu-i măture valurile de pe punte. Era ziuă, dar era aproape întuneric. Iahuben simți un gol în stomac și parcă toate măruntaiele stăteau gata să-i năvălească afară, pe gură. Auta se ținea de gardul punții, iar Iahuben apucase cu mâna marginea locașului vâslei, stând într-un genunchi. Lângă ei, robul Hunanupu se încorda din răsputeri să vâslească. Meșterul pânzei poruncise vâslașilor să se lupte cu apele, ca să nu se abată corabia din drum. Pânza fusese strânsă. Vâsla lungă de șase coți sau lovea în gol, sau era izbită îndărăt de câte un talaz.
— Dacă eram pe o corabie din Ta Kemet, ne chema Osiris al lor în Þara Morților! strigă Auta ca să poată fi auzit de Iahuben, de la doi pași depărtare. Afară de Iahuben, nu-l auzi nimeni.
O izbitură înfundată și un geamăt scurt îl făcură pe Iahuben să se uite repede în locașul vâslașului din marginea punții. Hunanupu zăcea prăbușit într-o parte și tâmpla dreaptă îi era mânjită de sânge. Valurile i-o spălau unul după altul, dar sângele se ivea mereu la loc. Atunci Iahuben, cu ochii îngroziți, îl căută pe Auta, dar nu-l zări decât lângă catargul pânzei strânse, unde îl aruncase un val. Iahuben se întoarse atunci spre Hunanupu. Stătu în cumpănă o clipă, se uită în jur dacă nu-i vede nimeni, dar acum fiecare ins abia dacă mai putea să-și aibă grija sa. Într-o clipită, ajutorul de sutaș își sfâșie cămașa și se repezi spre vâslaș. Din lăcașul vâslei nu mai putea să cadă în mare, dar valurile pătrundeau și din margine și de sus și îl băteau fără încetare. De nu s-ar fi ținut cu o mână de trunchiul în care se legăna vâsla părăsită, s-ar fi izbit cu capul de pereții groși de bârne. Cu cealaltă mână, ajutându-se de pieptul său și de dinți, Iahuben înfășură strâns în jurul capului acestui nenorocit vâslaș pânza sfâșiată din cămașă. Îl trase pe Hunanupu la o parte și începu să vâslească el. Marea neagră urla. Din ea se ridicase un stâlp de apă neagră cu creștetul înspumat care venea amenințător spre corabie. O clipă, Iahuben lăsă vâsla din mâini și privi cu spaimă. Niciodată nu întâlnise furtuni așa de mari în scurtele lui călătorii pe mare. „Asta e moartea!” se gândi el. Apoi vâsli mai departe. Știa că vâslind i se va liniști stomacul și gândurile la moarte se vor îndepărta. Dar stâlpul de apă înalt de cel puțin o sută de coți trecu pe lângă corabia lor fără să se spargă.
Și deodată apele se liniștiră. Vântul se înmuie. Pe întinderea mării unduită de valuri mici și din nou aproape albastră, se făcuse lumină. În stânga, la miazăzi, țărmul ținuturilor cu nisipuri, de unde plecaseră, se zărea aproape. În față, se legănau una după alta corăbiile atlante. Departe, la orizont, se puteau desluși cei doi stâlpi puternici de piatră ai zeului hananeilor Melkart, tăiați din niște munți pe cele două țărmuri dimpotrivă, care strâmtau această mare și deschideau apoi drum spre Marea Atlantică.
Iahuben se uită la sclavul Hunanupu. Acesta se trezise din leșin și-l privea cu uimire. Ajutorul de sutaș scoase din sacul său un pumn de curmale și o turtă de grâu și i le dădu. Sclavul îl privi din nou cu privirea aceea uimită, apoi înșfacă darul și începu să mănânce grăbit. Sângele închegat de pe pânza cu care îi era legat capul fusese spălat de valuri și numai o pată roșiatică aducea aminte de izbitură. Dar scurgerea sângelui se oprise; capul nu era spart. Iahuben se uită la sclav, apoi la vâslă, apoi din nou la sclav. Vâslea ca și până acum. Deodată, ochii i se luminară. Privi țărmul apropiat. Se uită la celelalte corăbii, care erau departe. Se ridică puțin și cuprinse puntea în priviri. Pe punte nu era, aici lângă ei, încă nimeni. Slujbașii regești se mai ascundeau sub punte, în pântecul navei.
Iahuben se aplecă spre sclav și-l întrebă:
— Þi-au venit puterile la loc?
Hunanupu, care sfârșise de mâncat, se ridică din colțul său, vrând să ia vâsla. Era înzdrăvenit. Se uită la militarul atlant cu recunoștință:
— N-aș fi crezut să faci asta... Dar tot mai bine mă lăsai să pier! și așteptă să se așeze pe locul său, ca să vâslească. Dar Iahuben nu se sculă. Câteva clipe vâslind din greu numai cu o mână, își trase cuțitul de la brâu și tăie frânghia cu care era legat sclavul de corabie. Apoi spuse încet, aproape în șoaptă:
— Acuma fugi!
Sclavul se uită la el nedumerit. Dar ochii lui Iahuben, neașteptat de plini de înțeles și de frățești, spuseră mai mult decât gura lui. Acum, sclavul pricepu. Se strecură cu greu prin gaura lăsată pentru mișcarea vâslei (era atât de subțire, încât se putu strecura), apoi se aruncă în mare. Apa îl înghiți. Iahuben îl urmări îngrijorat, însă puțin mai târziu, la vreo cincizeci de pași, îi zări capul ieșind din apă: țăranul Hunanupu înota spre țărm.
Acum marea se liniștise de tot. Un slujbaș regesc ocolea puntea să vadă dacă totul era așa cum a fost. Când ajunse la Iahuben, rămase cu gura căscată:
— Ce faci aici? Iahuben zâmbi șiret:
— Vâslesc, nu vezi!
— Dar sclavul unde-i? Ce, tu ești vâslaș? Unde-i sclavul?
— L-a smuls un val cu frânghie cu tot și l-a aruncat în mare, spuse Iahuben. Ce mă întrebi pe mine? S-o fi înecat!
Slujbașul își schimbă greutatea de pe un picior pe altul.
— Și de ce ai vâslit tu?
— Ce întrebare neroadă! Cum era să las vâsla singură, dacă m-am întâmplat pe-aici și n-am văzut nici un vâslaș. Tu de ce ai stat ascuns și n-ai venit să schimbi vâslașul dacă acela s-a înecat!
Slujbașul se întoarse și plecă, știind din viața lui lungă și încercată că nu era bine să se ia la harță cu un proaspăt ajutor de sutaș. După câteva clipe veni cu alt rob, căruia îi legă mijlocul cu o frânghie nouă.
Iahuben ieși pe punte. Se uită în jur și trase adânc în piept aerul mării. Îl văzu pe Auta în față, nemișcat, privind zarea. Vru să se îndrepte spre el, să-i spună ce se întâmplase. Dar după câțiva pași se răzgândi și se întoarse. Începu să cânte un cântec din țara Ta Kemet, cu gândul dus însă la țara Ta Nuter.
În nopțile care au urmat, privi alături de Auta steaua necunoscută care se mutase mai spre răsărit. Îi vorbi despre călătoria făcută și despre copiii săi, dar despre fostul vâslaș Hunanupu nu-i pomeni nici un cuvânt.
Auta băgă de seamă numai că ajutorul de sutaș părea peste măsură de mulțumit, și crezu că prietenul său e mulțumit pentru înălțarea în rangurile oastei, sau pentru că scăpase cu viață din marea încercare a furtunii și se apropia de țara lui. Și nici nu se mai gândi apoi la asta, căci acum era străbătut de alte gânduri, de niște gânduri care-i mai veniseră în călătoriile lui pe mări, dar nicicând așa de sâcâitoare ca de astă dată.
Sclavul Auta privea zarea mării liniștite. Vedea cum îndepărtatele corăbii din față, înainte de a se topi cu totul în zare, își pierd întâi partea de jos și numai după aceea pânza. În schimb, dacă se uita îndărăt, către ultimele corăbii din lungul lor șir, băga de seamă că fiecăreia pe rând i se ivește întâi pânza și apoi se vede toată corabia.
Era încă o taină pe care Auta ar fi vrut s-o dezlege și nu putea. Noaptea îl tulbura steaua nouă și ciudată, ziua ridicarea și căderea corăbiilor în zări.
Șirul de corăbii, rămas numai fără două din ele, sparte de valuri, mai fu zbătut de furtuni ușoare. Șirul de corăbii pluti și pe marea liniștită ca lacurile din munții Atlantidei. Șirul de corăbii grele trecu prin strâmtoarea din stâlpi de piatră rămași de la zeul Melkart, unde aproape că se lovesc frunte de frunte țărmul țării de miazănoapte, care se spune că nu are decât câmpii cu neguri nesfârșite, și țărmul țării de miazăzi, pe care o cunoșteau aproape toți cei ce pluteau acum în acest șir lung de corăbii. Apoi, șirul de corăbii pluti spre miazăzi, pe Marea Atlantică.
Unele corăbii cu sclavi se opriră la țărmul Muntelui de Foc din răsăritul Atlantidei, ca să lase acolo un număr din robii aduși; altele se opriră la munții din miazăzi pentru a coborî pe țărm pe ceilalți robi. Apoi corăbiile cu soldați și slujbași regești și cu averile jefuite plutiră mai departe cotind iarăși spre miazănoapte, ca să intre în larga mare liniștită care scobea pe dinăuntru pământul țării, lărgindu-se treptat ca o creastă de cocoș.


CAPITOLUL X



Călare pe un asin și însoțit de un soldat pe alt asin, Auta urca drumul șerpuit al Muntelui Vulturilor, așezat în partea cea mai de miazănoapte a Atlantidei, într-un șir de nouă munți, dintre care acesta era cel mai înalt. La stânga Muntelui Vulturilor, peste o vale nu prea adâncă era altul, înfățișându-se pe alocuri verde, pe alocuri stâncos. Pieziș, către jumătatea arcului dintre miazănoapte și răsărit, se zărea aburind un munte rotund și pieptos, mai puțin înalt, iar departe spre zarea răsăriteană se contopea cu albăstrimile cerești al treilea munte, lung și crestat ca un pieptene. Mai spre miazăzi, numai ochii buni puteau desluși, dacă le cunoșteau dinainte, trei piscuri scunde așezate în triunghi. Iar întorcând privirea pe dunga dintre miazănoapte și apus a orizontului, puteai zări cum tremură în depărtări alți doi munți, unul vânăt, altul albicios. Cel dintâi era un munte mai mare, bogat în flori, pe celălalt, pipernicit, mai mult o stâncă golașă, Auta își aducea aminte că a văzut foarte mulți corbi. De aceea i se și spunea Muntele Corbilor. Erau încă doi munți, spre miazănoapte, care nu se vedeau decât din piscul Muntelui Vulturilor, numit Piscul Sfânt, dar până acolo Auta mai avea mult de mers. Până la poale, el și soldatul urcaseră cu luntrea pe cursul Râului Rece, iar de acolo înainte au luat asini.
Soldatul care-l însoțea era un om în pragul bătrâneții, un ins tăcut. Înalt ca toți atlanții, mai înalt chiar decât mulți atlanți (avea, fără o palmă sau două, patru coți) și bineînțeles decât Auta, soldatul acesta mergea îngândurat, legănându-se pe măgarul prea mic pentru el și nu se uita nicăieri, numai la cărarea pe care călca măgarul. Auta îl urmări un răstimp cu coada ochiului, apoi nu se mai uită și zâmbi. În cea din urmă călătorie ochii săi se obișnuiseră să vadă mulți oameni scunzi. Mai ales răsăritenii din Șumer sau Akkad, sau mărunții hananei nu le ajungeau atlanților mijlocii nici măcar până la umăr. Iar acum ochii îi erau tulburați de înălțimea de prăjină a acestui soldat, care i se părea caraghios.
Soldatul nici măcar nu i-a spus cum îl cheamă, și nici Auta nu l-a întrebat. Asinul îl ducea pe soldat alene și călărețul, scoțându-și coiful, ca să-i intre vântul munților în păr, părea că nici nu bagă în seamă zornăitul necontenit și leneș al sabiei sale lovită de scut în pasul măgarului. Fața îl arăta îngândurat, dar omul pesemne că nu se gândea la nimic.
Drumul spre Piscul Sfânt era greu și lung, de la poale până în pisc aveau de mers călare două zile. Iar acum ajunseseră de-abia la jumătatea drumului. Lăsaseră în urmă pădurile și tufărișurile de laur. Acum muntele era îmbrăcat în pajiști verzi pline de mii de pete albe: oile. În lătrat de câini ciobănești se lăsa amurgul și le dădea de știre asupra locului de popas.
Se opriră la un sălaș de păstori. Soldatul mâncă senin, neprivind nicăieri, negândindu-se la nimic. Încă mestecând, se duse sub acoperământul de bârne și învelindu-se cu o manta ciobănească adormi într-o clipă. Păstorii aveau încă multe griji înainte de somn. Auta privi un timp laptele gălbui care se aduna în șiștarele de pământ ars, apoi ochii lui rătăciră pe cer. Somnul i-l alunga nerăbdarea de a ajunge mai repede pe creasta muntelui, în palatul Marelui Preot. Dar mai era o zi.
În timpul zilei care se sfârșea, nerăbdarea scăzuse, înlocuită în parte de tristețea despărțirii, poate pe totdeauna, de cei doi prieteni buni câștigați în locuri străine.
Acum, Iahuben își făcea fără îndoială meseria în cazărmi, iar Mai-Baka fusese dus la peșteri ca să învețe meșteșugul de a clădi ziduri de oraș sau palate.
Auta stătea țintuit în nesomn de ciudata stea coborâtă pe zarea dintre miazăzi și răsărit și privea pierdut cerul nopții atlante. Noaptea era plăcută, călduță, cu aer clar de munte înalt și cu miros zdravăn de iarbă înrourată.
Totul era cum a fost totdeauna în această Atlantidă cu care sclavul negru se obișnuise mai mult decât cu țara unde l-a ars soarele la începutul vieții. Numai ciudata stea nouă nu i-o mai arătase până acum niciodată cerul atlant. Chiar învelindu-se, târziu, cu pătura de lână, înainte de a-și muta viața din afară înăuntru, în clipele de așteptare a somnului, Auta nu se mai gândea decât la steaua aceea. Și era nerăbdător să stea în sfârșit de vorbă cu Marele Preot, care ajunsese acum pentru el cea din urmă nădejde a dezlegării tainei din cer...
După un somn adânc de om sănătos, Auta ieși în zori din baraca de bârne. Dimineața își ridica tocmai atunci aburii din prăpăstii. Munții se vedeau frumoși peste zări, albaștri și scunzi. Cei mai depărtați păreau nori.
Sclavul își scutură amorțeala și se duse la izvorul rece. Asinii rumegau. Soldatul încă dormea, aici nefiind trâmbiță. Auta privi muntele în sus, unde printre stâncile golașe se pierdeau cărări. Vârful muntelui nu se zărea de după nori. Apoi coborî ochii, simțindu-se privit de cineva. La câțiva pași se oprise un copil de păstor și se uita la omul negru, măsurându-l cu niște ochi măriți de curiozitate și frică. Auta făcu un pas spre copil, dar copilul vru să fugă și, dacă sclavul n-ar fi zâmbit și ochii lui n-ar fi fost atâta de calzi și blajini, poate că băiețelul ar fi fugit înspăimântat spre ai săi. Auta înțelese teama copilului și se opri, lăsându-se ușor pe genunchii îndoiți. Așezat așa, nu mai părea înspăimântător.
— Tu nu te joci? îl întrebă cu blândețe sclavul. Atunci zâmbi și copilul și scoase de după o tufă o bilă netedă de piatră.
— Cine a făcut-o? îl întrebă Auta. Sau ai făcut-o tu... Copilul îi întinse bila, prea grea pentru mânuțele lui:
era mult mai mare decât pumnul unui bărbat.
— N-ai făcut-o tu? întrebă sclavul din nou și luă bila. Copilul îl privea îngrijorat, neîndrăznind să vorbească.
— Hai să ne jucăm! strigă Auta cu glas vesel.
Un păstor se oprise la câțiva pași de el și-i urmărea cu un surâs. Copilul îl văzu și atunci îngrijorarea îi pieri. Zise numaidecât, arătând cu mâna spre păstor:
— El a făcut-o. El e fratele meu!
Auta rostogoli bila prin iarbă și strigă:
— Prinde-o!
Copilul alergă după bilă și apucând-o cu mâinile i-o aduse. Acum nu-i mai fu frică de omul negru. Îl cercetă mai atent. Deodată întrebă:
— De ce ești tu așa de negru?
Auta începu să râdă:
— În țara unde am fost când eram ca tine soarele ardea prea tare... El m-a înnegrit!
Copilul nu pricepu. Se uită spre răsărit, la soarele care se ridica deasupra munților, apoi se uită din nou la Auta. Sclavul începu iar să râdă. Copilului i se părea straniu și nefiresc nu numai trupul negru al omului străin, dar și glasul lui gros în care putea recunoaște și bubuitul tunetului, așa de des în acești munți, dar și ceva ce parcă semăna cu sunetul pe care-l scot ciobanii bătând cu bățul într-o bucată de aramă atârnată de grinzi, când se adună la cină. Ciobanii aveau glasuri puternice, dar nici când cântau glasurile lor nu răsunau ca al acestui om.
— Tu știi să cânți? îl întrebă copilul.
— Știu! Vrei să-ți cânt ceva?
— Da!
Copilul lăsă bila în iarbă și, cu degetul între buze, îl privi iarăși pe omul negru.
Auta îi cântă un cântec scurt despre soare. Cântecul suna în urechile copilului mai straniu decât tot ce auzise până atunci. De multe ori, vocea omului negru se rupea, cădea mută într-o clipă spre sunete mai groase și iar se ridica, încet. Alteori vocea cântecului tăcea, și altă voce, parcă a altui om chiar dacă ieșită din aceeași gură, șuiera scurt ca vântul puternic sau bătea ca apa care cade din stânci, și numaidecât cealaltă voce, groasă și grea, își reîncepea urcușurile și căderile. Ieșiseră câțiva păstori și, lăsându-și munca, ascultau în tăcere. Deodată, cântecul se frânse tocmai când părea că începe din nou.
— Nu mai cânți? întrebă copilul.
— Cântecul s-a sfârșit.
Copilul își căută bila. O găsi și câteva clipe se jucă rostogolind-o prin iarbă, apoi se apropie de Auta care ședea și acum tot cu genunchii strânși dedesubt și-i zise repede:
— Tot nu mi-ai spus de ce ești negru.
— Þi-am spus, poate tu n-ai înțeles... N-ai văzut cum se face un lemn alb dacă-l ții în foc?
— Roșu, spuse copilul bucuros că poate să răspundă.
— Da, roșu... dar dacă-l scoți și-l lași mai departe de foc și îl stingi?
Copilul îl privi speriat:
— Tu ai fost în foc... și te-ai stins? Auta începu să râdă:
— Ai înțeles, dar nu tot. Și soarele arde ca focul, dar altfel. Soarele m-a făcut negru.
Copilul își luă bila, se așeză în iarbă și o puse pe genunchii ridicați. Între timp, ieșise soldatul din culcușul său și se spăla la izvor.
— Hai să ne jucăm altfel! zise copilul.
Auta văzu că era timpul de plecare, dar nu se îndură să-și părăsească micul prieten.
— Cum vrei să ne jucăm altfel?
— Uite cum: eu am să ridic în spatele pietrei mele un deget... sau am să ridic două degete. Tu n-ai să le vezi, și trebuie să ghicești câte degete am ridicat. Ai să poți ghici?
— Nu știu, să văd. Hai să ne jucăm așa cum spui. Copilul ridică bila cu genunchii și-și ascunse mâna după ea.
— Câte degete am ridicat?
— Două!
— Ba nu, n-ai ghicit! Am ridicat numai unul!
Și râzând foarte mulțumit, copilul își înălță ușor degetul, lăsându-l să alunece în sus pe sfera netedă. I se văzu întâi unghia. Apoi încheietura, după aceea degetul tot și în sfârșit mâna întreagă. Se pregătea să repete jocul, dar se opri deodată speriat. Omul negru nu mai râdea ca adineauri și se uita la mânuța de pe bila de piatră cu niște ochi holbați care pe copil îl înspăimântară. Amuți cu totul. Apoi își luă repede bila și împiedicându-se în iarbă fugi spre păstori.
Dar Auta nu-l mai vedea, se întorsese spre răsărit și privea soarele și munții.
Păstorii își vedeau de munca lor. Soldatul își luase armele și-și așezase desagii pe măgar, iar acum îl striga pe sclav să pornească la drum. Sclavul se sculă, ca în vis, și se duse să-și pregătească asinul.
Pe drum nu mai privi ca până atunci tufele și stâncile, nu se mai aplecă să culeagă flori. Se uita numai către zări. Dar soldatul nu-l băgă în seamă; el își urma ca și în ajun mersul pe jumătate adormit în legănarea liniștitului asin.
Înaintau în pasul modest al măgarilor și nu schimbau nici o vorbă. Auta nu se mirase nici în întâia parte a drumului de firea acestui soldat. În armata atlantă erau mulți la fel. Nu-l smulgea nimic din tăcerea lui și era în toate privințele soldatul bun al regelui atlant, făcând tot ce i se poruncea să facă, murind dacă trebuia să moară sau omorând pe alții când i se cerea să ucidă, fără ca vreodată dorința lui de a ști să fie ațâțată de vreun lucru din jur. Poate că nici n-avea dorință de a ști. Iar în această a doua parte a drumului lor, Auta nu se mai uita deloc la soldatul care călărea ca un stâlp de lemn pe măgărușul scund și-și târa picioarele, prea lungi, prin ierburi și pietre. Acest soldat nu era Iahuben.
De la o vreme muntele se schimbă. Scurt timp trecură prin nori sau ceață, apoi piscul se ridică gol în scăldătoarea soarelui, sub cerul curat. Nu mai era cald. Soarele cobora spre apus, amestecându-și ultimele raze cu boarea munților. Dese izvoare țâșnind de sub pietre își cântau cântecul din fluier de argint sau din fluier de trestie, iar din cuiburi atârnate de stânci zburau vulturi. Drumul se încheia sus, departe, pe un podiș adunat la jumătatea piscului între umerii de stâncă aspră, unde sclipea oricalcul și se răspândea în lumini galbene aurul unui mare palat. Deasupra întregii priveliști, ieșea din Piscul Sfânt, ca întotdeauna, un cârlionț tremurător de fum care apoi se destrăma în cer.
Ochii lui Auta străluciră, revăzând palatul. Ochii lui spuneau, pentru cine s-ar fi putut uita atunci în ei, că înăuntru arde o bucurie nerăbdătoare. Oricui dintre sclavii Atlantidei i s-ar fi părut stranie bucuria lui, fiindcă nimeni nu era mai nefericit decât în clipa când trebuia să intre din nou în casa stăpânului. Bucuria lui Auta avea însă cu totul alte pricini.
Drumul era acuma larg, șerpuind ca urcușul să fie mai dulce, și împodobit cu tufe și cu arbori care rămân totdeauna verzi. La stânga drumului curgea în puhoi puternic, împroșcând stropi și curcubee, un râu cu apă rece. În dreapta săreau spume și clăbuci de abur pe treptele de bolovani, din apa unui râu fierbinte. Amândouă râurile ocoleau trunchiul muntelui puternic și se depărtau unul de altul, îmbogățindu-și apele, ca să se apropie apoi iarăși în fața Marelui Oraș, înainte de a se vărsa în mare. Dincolo de malurile acestor râuri, până la palatul sclipitor, se ridicau pe grumajii muntelui grădini cu toate florile și toți pomii pe care putea să-i adăpostească pământul Atlantidei, îngrijite zi și noapte de zeci de grădinari.
La vreo sută de pași de podiș, Auta descălecă. De aici încolo drumul era făcut din trepte șlefuite de granit, între parapete de marmură trandafirie. Sclavul merse acum singur. Sandalele lui loviră cu sunet plăcut uriașele lespezi. Le privea, cu toate că de atâtea ori le mai văzuse.
Un zid de marmură neagră înconjura curtea palatului. Muchea zidului, sus, era îmbrăcată în plăci de argint. Palatul era larg, rotund din față, în spate drept, arătând de sus asemenea unei jumătăți de cerc. Îl țineau temelii mari de granit care, cât ieșeau de aproape cinci colți deasupra pământului, erau învelite în foi mari de aramă bătută, având la depărtări egale semnul soarelui încrustat din argint și oricalc. Zidurile palatului erau de marmură albă. Aici nu mai erau podoabe, luciul marmurei albe se înfățișa curat, și numai streașina se sprijinea pe un șir de statui cât omul de înalte turnate unele în aur, altele în argint. Acoperișul neted și rotund, învelit în solzi de fildeș, sclipea odihnitor pentru ochi la lumina soarelui, în oricare ceas al zilei. În nopțile cu lună, Auta știa cât era de fermecător acest acoperiș.
Spre laturile palatului, mult mai îndărăt și acoperite cu pâlcuri de copaci înfrunziți, se întindeau șiruri de clădiri scunde și cenușii, din granit cioplit, cu acoperișuri drepte din plăci de bronz. Printre arborii din dreapta se zăreau mișunând soldați. Dincolo, în stânga, nu era nimeni; acolo, numai noaptea târziu se întorceau de la muncile grele oameni uscați, slabi, încovoiați, cu pielea neagră, galbenă sau roșie. Acolo, în casa robilor, stătuse Auta câteva luni până când o întâmplare dintre cele mai rare l-a adus în casa Marelui Preot. Odată, acest adevărat stăpân al Atlantidei de care și regele se temea, apăsat prea mult de singurătatea sa de bătrân înțelept fără soții și fără odrasle, a vrut să se desfăteze ca un copil și a intrat în casa robilor încremeniți în fața lui și le-a pus zece întrebări năstrușnice. Vrând să glumească mai mult cu sine decât cu ei, de urât, le-a spus că pe acela care-i va răspunde măcar la jumătate din ele îl va aduce slujitor în palat, iar dacă vreunul ar izbuti să cunoască toate răspunsurile îl va înfia. Întrebările nu erau grele, dar încurcate. Cea din urmă suna așa: cum este lumea? Mulți cutezară, dar nu i-au plăcut răspunsurile nimănui. Robii îndrăzneți s-au ales cu bice. Numai robul negru Auta dădu răspunsuri care plăcură puternicului stăpân. Întrebat cum este lumea, robul a răspuns: „Cum vrem s-o vedem!” De la început luându-l la sine din glumă, în cele din urmă Marele Preot îl păstră și îl îndrăgi. Toată lumea în Marele Oraș și în toată țara vorbea ca de o țicneală, dar vorbea numai în șoaptă, chiar și regele, puterea Marelui Preot fiind nemăsurată și fiind mânuită de o înțelepciune și o cunoaștere a deprinderilor și firii omenești cu care nu se putea lăuda nimeni.
Aducându-și aminte de această întâmplare, la urma urmei hazlie, Auta râse în sine și ridicându-se pe ultima treaptă de sus trecu pe sub arcul de marmură al porții palatului. Intră într-o sală rotundă pardosită cu lespezi pătrate, albe și negre, și înconjurată de stâlpi negri și albi. După stâlpii din fund se ridicau treptele unei scări de piatră verde.
Auta urcă acea scară și ajunse într-o sală lungă unde pereții aveau până la sfertul înălțimii trei rânduri de rafturi pline de vase rotunde și înalte de argint, în care se aflau sulurile de papirus ale cărților. Lângă o fereastră luminată încă de soarele care asfințea, un bătrân înalt, cu capul ras și cu fața netedă și roșie, ședea într-un jilț larg de abanos și își rezema picioarele, încălțate cu sandale țesute din fire de aur și cu legături de mătase, pe o pernă pe care era cusut din mărgele de aur chipul soarelui, cu razele lui. Alături stătea o măsuță din același lemn negru, cu unelte de scris și foi de papirus curate. Marele Preot al Atlantidei, știutorul tuturor celor văzute și al celor nevăzute, citea.
La câțiva pași de el, Auta, îngenunchind, își lipi fruntea de marmura rece a pardoselii și rămase astfel, tăcut și nemișcat, un oarecare răstimp.
Marele Preot citea cu multă luare aminte, totuși i se păru că auzise un foșnet și-și ridică privirea rotindu-și-o prin încăpere. Abia atunci îl zări pe sclav. Lăsă sulul și-i făcu semn cu mâna.
— Scoală-te, Auta! îi zise blajin. Spune-mi despre călătoria ta.
Auta sărută întâi legătura de mătase a sandalei Marelui Preot, prinsă în copci de diamant, apoi se ridică și veni lângă jilț. La un semn al bătrânului, se așeză pe o blană de leopard pe lângă măsuță. Marele Preot îi cercetă ochii. În ochii sclavului, în mijlocul fiecărui iris, juca o luminiță ciudată. Nu mai văzuse această luminiță și îl întrebă:
— Să-mi spui ce se petrece în tine!
Auta tresări, deși era deprins să fie descusut de privirea bătrânului, căruia nu-i scăpa nimic. Dar era bucuros că poate în sfârșit să se descarce:
— Am așteptat mult timp. Numai tu, strălucitorul meu stăpân, poți să înțelegi neliniștea mea pe care n-o înțeleg nici eu.
Marele Preot lovi într-un glob de argint care atârna pe un fir de mătase ținut de mâna unei mici statui a unui zeu. Globul de argint sună prelung și îndată se ivi în ușă un slujitor și în genunchi așteptă porunca stăpânului. Bătrânul zise:
— Până când nu voi suna iarăși, nu intră nimeni aici, oricine ar fi.
Slujitorul atinse cu fruntea marmura pardoselii, se sculă și ieși închizând ușa ușor.
Marele Preot se așeză mai bine în jilțul său și își puse o mână pe umărul sclavului:
— Spune mai departe Auta. Te ascult.


CAPITOLUL XI



Puarem era din ce în ce mai mulțumit de Iahuben, care se dovedise un soldat bun și nu lăsa neîndeplinită nici o poruncă militară, oricât de grea. De aceea îl și făcuse ajutor de sutaș la plecarea din Ta Kemet. Dar meritele lui Iahuben crescuseră în ochii marii căpetenii, fără să-și fi dat seama nici unul nici altul, mai ales de când disprețul lui Puarem îl coborâse tot mai jos pe Auta. Acest dispreț se amestecase cu ura. Cum Puarem nu putea să judece oamenii și lucrurile decât prin asemuire și numai când erau aproape, când cineva i se părea mai rău decât fusese, altcineva trebuia să i se pară negreșit mai bun.
Astfel ajunse Iahuben sutaș.
Acum nici nu mai stătea în cazărmi, căci Puarem îl făcu răspunzător peste o sută de soldați din paza palatului regelui Atlantidei. Fiind sutaș, căpătă o căsuță la marginea Marelui Oraș, în mahalaua sutașilor și a strângătorilor de biruri, și îi aduse acolo pe ai săi. Căsuța fusese clădită de alt sutaș, mort cu câteva luni înainte în luptele din Ta Kemet. Iahuben nu știa că nevasta și copiii mortului, nemaifiind ai cuiva, au fost alungați.
Grijile proaspătului sutaș se înmulțiră, dar și plăcerea cinstei ce i s-a făcut. Nu se mai gândea la nimic altceva, numai de Auta îi era din când în când dor.
Zilele treceau repede de când se întorsese în țară. Auta, după socotelile lui Iahuben, trebuia să fi ajuns la Piscul Sfânt. Dar nădejdea sutașului de a-l mai vedea era firavă, fiindcă nici Auta nu cobora în orașul regesc decât foarte rar, nici Iahuben nu mai avea cum să ajungă pe Muntele Vulturilor.
Stătea de trei zile alături de palatul pe care niciodată nu-l văzuse până atunci de aproape. În cele două dintâi, fu peste măsură de mulțumit să privească uluitoarea frumusețe pe care nimeni, în nici o tară a lumii, nu și-o putea măcar închipui.
Când, cu câteva zile înainte, corăbiile atlante au intrat în limanul Marelui Oraș, Iahuben și-a simțit pieptul umplându-i-se de mireasma țării lui. A coborât laolaltă cu toți călătorii pe țărm, în gălăgia atât de bine cunoscută. Mii de sclavi cărau saci de grâu și de orz, saci cu fructe arămii și rotunde cu miezul zemos, răcoritor și înmiresmat, saci cu tigve păroase culese din pomii de miazăzi ai Atlantidei, pe care dacă le spărgeai te puteai desfăta cu parfumul plăcut și cu gustul neasemuit de bun al miezului moale, ca și al sucului pe care-l sorbeai ca pe o licoare dumnezeiască. Alți sclavi, îndoiți din șale, duceau în spinările lor trunchiuri de copaci, lespezi șlefuite de piatră cenușie și galbenă sau de marmură, coșuri mari, pline cu colți de fildeș, coșuri cu pește și atâtea alte poveri câte nu se pot ține minte și număra. În fiecare zi din corăbii coborau slujbași și soldați, mânând turme de tauri și vaci sau cete de robi proaspăt aduși din țările depărtate. Alți slujbași sau sclavi mânau spre corăbii turme de oi. Bătrâne femei atlante, din sărăcime, umblau prin mulțimea de oameni și își lăudau în gura mare plăcintele sau turtele cu miere ce le aveau de vânzare. Erau în larma și în înghesuiala obștească și altfel de oameni, mai scunzi, cu fața mai albă, unii cu bărbi negre, dar iuți și guralivi, care alergau de la o corabie la alta, strigând, lăudându-se sau văicărindu-se, până când își ajungeau ținta; și atunci încărcau în scurtele și adâncile lor corăbii câte un număr de robi pentru care plăteau chiar acolo pe loc fie bucăți mici de piatră sclipind cu mii de fețe, atât de prețuite de bogații stăpâni ai Atlantidei, fie burdufuri cu vin auriu și tare, stors din strugurii de la capătul de răsărit al Mării dintre Pământuri.
Intrând din liniștea mării în această larmă, Iahuben a pășit pe țărm bucuros că picioarele lui pipăie iar pulberea pământului țării. A trecut prin mulțimea pestriță, s-a rânduit în șirul armatei și a pornit spre cazărmi.
Seara, unul dintre căpitani l-a chemat la sine și i-a dat vestea mărinimiei strălucitorului Puarem. A doua zi, sutașul Iahuben era pe zidul palatului.
Acest palat uriaș cu câteva sute de încăperi se afla așezat pe o colină rotundă din mijlocul unei mari câmpii pe care era împrăștiat orașul celei dintâi dintre cele zece țări alcătuitoare ale Atlantidei, ascultând toate de regele atlant. De pe zidurile late de câte zece pași, pe coama cărora stăteau străjile, Iahuben privi cu nesaț în primele două zile întinderile sclipind la soare în câteva culori ale străzilor largi, cu case zidite din bucăți drepte de piatră neagră și albă sau albă și roșie, unele acoperite cu bârne dese lipite cu smoală, altele învelite cu plăci de cositor sau cu tăblii de aramă ciocănită. De jur împrejurul orașului, luându-și apa din mare, făcea ocol rotund un canal lat de cinci sute de pași, astfel că orice corabie putea să înconjoare Marele Oraș, ieșind din mare și întorcându-se în ea. Pe malul dinăuntru al canalului se ridica un zid cât statura a doi oameni, îmbrăcat pe dinafară cu mari tăblii de aramă și pe dinăuntru cu plăci de cositor. Zidul palatului regesc, despărțind palatul de tot restul orașului, era clădit pe buza colinei rotunde și în foile de aramă care aruncau spre uliți lumina soarelui sau a lunii erau încrustate stele și sori de oricalc cu sclipiri de flăcări vii și semnul Zeului Apelor: o amforă din care curgeau apele în valuri, tăiată cu meșteșug dintr-o piatră sticloasă și albastră ca apele mării liniștite.
Iahuben se uita cu încântare la toată această priveliște pe care înainte o cunoscuse numai de jos, neputând-o cuprinde vreodată întreagă în ochi, așa cum putea acum. Se uita apoi la grădina care înconjura palatul pe dinăuntrul brâului de ziduri, sau ochii lui dezmierdau cu mulțumire toate amănuntele acestui palat. Împrejurul înspăimântător de înaltei clădiri, sub ferestrele adânci, între stâlpi rotunzi de marmură neagră care văzuți de jos păreau a nu se sfârși decât în cer, erau așezate în mari firide îmbrăcate în plăci de fildeș, înalte de câte patruzeci de coți fiecare, statuile de aur ale zeilor și ale tuturor regilor și marilor preoți pe care i-a avut Atlantida de la începutul ei.
Dacă privirea luneca peste acoperișul rotund ca o ciupercă al palatului, făcut numai din fildeș, la mijloc cu încrustația unui soare uriaș de aur de la care porneau raze lungi din oricalc, mai sus, pe o altă terasă a colinei, se zărea clădirea de înfățișare barbară a Marelui Templu al celor cinci zei mari, stăpâni ai vieții și ai morții acestei lumi, cărora li se închina din vechime poporul atlant. Aceleași metale intraseră și în alcătuirea templului, dar amestecul lor ciudat de frumos și nesemănând cu nimic din tot ce văzuse vreodată Iahuben, atât prin înălțimea dreaptă și amețitoare a stâlpilor, cât și prin jocul nebun de culori, băga în privitor un fel de spaimă a încântării.
Acest templu Iahuben nu-l putu privi mult, căci după un oarecare răstimp începu să simtă fiori reci în șira spinării. Acolo, în jurul Marelui Templu închinat Zeului Apelor, Zeului Soarelui, Zeului Puterii, Zeului Războiului și Zeiței Belșugului și Înțelepciunii, locuiau în case de marmură acoperite cu fildeș cei cinci preoți ai acestor zei. Una din case era a slujitorului Zeului Puterii, Tefnaht.
Iahuben nu nădăjduia să intre vreodată în acest templu, aflând că, afară de Marele Preot și de ceilalți cinci, mai puteau intra doar regele și alți două sute de preoți însemnați. Însă locul în care puteau pătrunde și mai puține făpturi, Iahuben știa că este palatul de pe Piscul Sfânt, unde s-a dus Auta.
Sutașul auzise multe povești cărora nu li se putea da crezare despre umbra tainei dintre stâlpii negri între care privirea nu pătrundea nici de sus, de pe acest zid. Ceea ce credea era numai ceea ce îi spusese Auta, o dată, când se aflau în Ta Kemet. Firește, nici Auta n-a intrat și nu putea să intre în acest templu fără lacăte sau zăvoare, păzit mult mai bine de credință și groază. Dar Auta știa unele taine de la Marele Preot, și i le-a spus. Una din ele era ciudățenia din mijlocul templului: pe un trunchi de piramidă din marmură neagră, înconjurat de cinci havuzuri din piatră străvezie albastră, era așezată o piatră, ca un stâlp, cum ziceau preoții, trimisă în dar primului rege al Atlantidei de Zeul Soarelui prin mijlocirea Zeului Apelor, ca semn al puterii. Mai târziu, stâlpul de piatră a fost îmbrăcat în oricalc și se scriau pe el poruncile date de zei regelui Atlantidei. În vremuri de cumpănă, Marele Preot cobora din Piscul Sfânt și în taină desăvârșită stătea singur în fața stâlpului dintre havuzuri, și atunci mâini nevăzute scriau o poruncă nouă pe învelișul de oricalc, și după aceea intra regele înconjurat de cei cinci preoți, citea porunca și o îndeplinea cu sfințenie. Iahuben își aduse aminte că, atunci când i-a istorisit asta, Auta a zâmbit. De ce putea să zâmbească tocmai atunci? Poate că știa mai mult...
Era de câteva zile în straja palatului când se gândi la acestea. După vederea tuturor frumuseților care-l înconjurau, sutașul începu să se plictisească. Seara se întorcea în căsuța lui, obosit și adormit pe jumătate, iar în zori trebuia să plece din nou. Era nevoit să stea în picioare o zi întreagă, tăcut, căci nu-i era îngăduit să schimbe cu nimeni o vorbă. Aștepta acum nerăbdător să se împlinească luna, ca să fie schimbat în straja de noapte, să mai fie printre ai săi măcar câteva ceasuri, ziua. Atât de bucuros la început că e sutaș, simți că i se face dor de câmpul de lângă cazărmi, unde printre flori sălbatice și ierburi soldații învățau să mânuiască armele. Își dădea seama cu tristețe că de aici înainte nici nu va mai cutreiera țara și lumea, ca altădată.
Neavând ce face decât să stea de pază pe niște ziduri de care nu se apropia nimeni din oamenii străini, nici măcar hoții, se amăgea mereu cu gândurile. Dar iată că într-o dimineață, se petrecu o întâmplare pe care niciodată n-ar fi crezut-o cu putință.
Iahuben stătea ca de obicei pe zid și privea poarta. Doi robi negri, după înfățișarea lor, cât putea să-și dea seama, aduși de undeva de la miazăzi de Ta Kemet, lucrau cu îndemânare să încrusteze în stâlpii porții flori de argint. Erau foarte negri acești oameni, cu capul lunguieț și așezat pieziș, cu buze foarte groase și nasuri turtite. Robii lucrau în tăcere, în timp ce un sulițaș îi păzea. Mâinile lor se mișcau cu mai multă repeziciune și gingășie decât mâinile cântărețelor pe strunele harpei. În acest timp ieși din palat un preot tânăr, purtat în scaunul lui de patru robi scunzi cu pielea galbenă. Iahuben se uită la acest preot și i se păru că seamănă cu Tefnaht. Știa că Tefnaht avea un fiu și o fiică. Să fi fost chiar fiul lui Tefnaht, sau numai i se părea?
Preotul nu-l vedea, căci nu se uita în sus, așa că Iahuben îl putea urmări nestingherit. Preotul se uita la robii negri care încrustau florile de argint. Când scaunul său purtat de robii galbeni fu aproape de poartă, soldatul țăcăni cu lancea în lespedea de sub el. Robii lăsară lucrul și îngenuncheară, lipindu-și frunțile de genunchi. Dar unul din ei, nu se știe din ce pricină, ridică puțin fruntea și se uită pe sub gene la preot. Preotul văzu și lovi cu o nuia umărul unuia din robii care-i purtau scaunul. Cunoscând semnul, purtătorii scaunului se opriră. Robul care se uitase pe sub gene la tânărul preot încremeni, fără să-și mai plece privirea, iar ochii lui buni păreau că zâmbesc, deși nu zâmbeau. Văzând acești ochi, preotul se făcu vânăt de mânie și îl chemă pe soldatul înlemnit cu lancea în mână. Arătând cu nuiaua spre lucrătorii argintari, preotul spuse:
— Ucide-i!
Soldatul căscă gura și se uită la preot cu ochii holbați. Nu pricepea. Și mai mânios, preotul strigă:
— Ucide-i și adă alții în locul lor! Altfel, vei fi ucis tu!
Apoi lovi iarăși cu nuiaua pe unul dintre purtătorii scaunului. Cei patru robi galbeni porniră spre poartă. Soldatul se frământă câteva clipe, neștiind ce să facă. Se gândea că dacă nu-i va ucide va fi ars de viu ca un blestemat care nesocotește porunca sfântă a unui preot, iar dacă-i va lăsa singuri pentru a se duce să-l întrebe pe sutașul său, va fi aruncat în groapa cu lei fiindcă și-a părăsit locul de strajă. Nu-și dădea seama ce rău făcuseră cei doi robi negri. Lui i se părea că nici un rău.
De pe zidul său, Iahuben auzise tot și nu-i fu greu să înțeleagă ce gânduri îl frământau pe soldat. Dădu să coboare de pe zid, neștiind nici el bine de ce, dar în aceeași clipă scaunul preotului fu oprit în poartă și preotul se întoarse în scaun spre soldat, privindu-l cu ochi de foc. Soldatul se cutremură. În ochii lui se ivi groaza. Mâna tremurătoare ridică lancea și o înfipse în ceafa unuia din robi. Robul gemu și, când lancea îi fu smulsă din rană, se prăbuși horcăind și muri în câteva clipe, apucând cu mâna văzduhul. Celălalt rob își aruncă uneltele și vru să fugă. Preotul privea. Atunci soldatul își înfipse îngrozit lancea udă de sânge în robul rămas viu. Apoi și-o trase îndărăt, cu mișcări încete, privind-o cu jale și groază. Preotul plecă fără a rosti vreun cuvânt, decât făcându-le robilor săi semn cu nuiaua. Iar soldatul se sprijini de lance cu fruntea și începu să hohotească de plâns. Era un soldat aproape bătrân. Iahuben îl privi cu milă. Simți descleștându-i-se din inimă o mânie surdă. Se întoarse să se uite după preot: scaunul lui se legăna ușor la umbra zidului regal. Deodată Iahuben auzi ceva icnind. Întoarse repede capul spre curtea palatului și scoase un strigăt: în clipa aceea soldatul se prăbușea la pământ cu un cuțit în pieptul însângerat. Și-l înfipsese singur.
Iahuben își acoperi ochii cu palma și nu mai vru să se gândească la nimic. Dar simți că-i atinge cineva umărul. Ridică ochii și văzu lângă el pe alt sutaș, tovarăș de pază, însă mai vârstnic. Îl bătea pe umăr:
— Ai să te obișnuiești, flăcăule, și cu asta. Ești încă nou aici. Și soldatul era nou.
Iahuben îl privi cu uimire:
— Cum, se mai... vrei să spui că se mai...
Celălalt îl mai bătu o dată pe umăr și-i spuse, întorcând fața în altă parte:
— Nu te mai bâlbâi atâta! Du-te la casa robilor și cere doi argintari și doi hamali ca să care leșurile astea și să spele sângele de pe marmură.


CAPITOLUL XII



Marele Preot aștepta atent.
— Când treceam prin țara oamenilor negri, stăpâne, m-am uitat la cerul dinspre miazăzi... Începu Auta, însă bătrânul îl întrerupse, zâmbind:
— Știu! Ai văzut o stea nouă... Am văzut-o și eu.
Auta tăcu, uitându-se la Marele Preot. Așadar bătrânețea lui foarte adâncă nu-l împiedica să urmărească stelele ca totdeauna. Fără îndoială, avea acum să afle tot adevărul. Nu se putea ca Marele Preot să nu știe ce era această stea. Dar în loc de răspuns, Auta auzi o întrebare:
— La ce te-a făcut să te gândești steaua asta?
Se strădui să citească în ochii bătrânului dacă acesta știe și îl încearcă, sau nu știe și vrea să afle, dar în ochii acestui bătrân nu se putea citi nimic. Sclavul știa bine că această putere de a nu se lăsa dezvăluit și de a tulbura cu ochi nemișcați pe cei care îndrăzneau să se uite în ei era una din armele cu care bătrânul își cucerise puterea încă din tinerețe și și-o păstra asupra regelui, preoților și Atlantidei întregi. Acești ochi aveau darul neasemuit de a sorbi tot ce vedeau și de a nu lăsa să iasă din ei nimic.
— Nu știu la ce să mă gândesc, stăpâne! zise sclavul.
— N-ai întrebat pe nimeni?
— Numai pe înțeleptul Tefnaht.
Privindu-l cu aceiași ochi nemișcați, Marele Preot spuse domol.
— Și înțeleptul Tefnaht te-a sfătuit să te mulțumești cu ceea ce este la îndemână, pe pământ.
Auta îl cunoștea bine. Totuși, poate fiindcă nu-l văzuse de mult, rămase mirat și tăcut.
Marele Preot se aplecă ușor și-i mângâie sclavului tâmpla cu degetele.
Cu toate acestea, nu se simți mai liniștit. Þinea la bătrân și pentru binele pe care i-l făcuse bătrânul scăpându-l de multe din greutățile robiei, și pentru învățătura îmbelșugată dobândită de la el, pentru înțelepciunea lui rară și pentru blândețea lui. Mai ținea la bătrân poate și fiindcă îi lipseau părinții și rudele. Totuși, niciodată nu izbutea să nu-l simtă deloc străin. Chiar această mângâiere i se păru rece. Răspunse:
— Da, stăpâne, așa mi-a spus înțeleptul Tefnaht. Nu știu dacă e o taină care se poate dezlega...
— Tu cum socoti? Sunt taine care nu se pot dezlega?
— Nu știu, stăpâne. M-ai învățat că se pot dezlega toate mai devreme sau mai târziu... Dar cum să putem ajunge sus până la stea, să vedem ce este?
— Ca să înțelegi lucrurile trebuie numaidecât să le și pipăi?
— Dar cum altfel, stăpâne? zise Auta.
Marele Preot întoarse capul spre fereastră și stătu o vreme așa. În frunzișul de sub fereastră zburătăceau păsările.
— Nu e oare o stea căzătoare? întrebă deodată sclavul. Bătrânul își întoarse într-o clipă ochii spre el.
— De ce n-a căzut?
Se mai gândi un timp, apoi zise cu o luminiță ciudată în ochi:
— Să nu-mi ceri încă răspuns. Astfel de întâmplări se petrec foarte rar și nu suntem pregătiți să le aflăm miezul deodată. Poate că nici nu e stea.
— Dar ce poate să fie, stăpâne, dacă nu e stea? întrebă Auta speriat.
— Nu știu încă ce poate fi... poate un anumit nor! Nu, nu mă întreba azi. Azi încă nu-ți pot spune decât bănuieli, și cu bănuielile nimeni nu e în stare să facă nimic. Bănuielile te duc spre adevăr, dar nu toate, una singură ți-l arată.
— Și dacă bănuiala care trebuie să vină nu va veni, stăpâne? îl întrebă sclavul și îndată tresări de spaimă dându-și seama ce lucru cumplit a spus, putându-l jigni pe atotputernicul său stăpân. Dar atotputernicul stăpân păru că n-a luat în seamă decât numai întrebarea, fără alte înțelesuri ale ei.
— Trebuie să avem răbdare, Auta. Dacă noi vom muri înainte de dezlegarea tainei și steaua tainică va mai trăi, vor bănui alții după noi. Sunt încredințat că cineva îi va găsi neapărat și dezlegarea. La urma urmei, spune-mi ce știi tu despre celelalte stele, care ți se par mai puțin tainice decât aceasta?
Pe fața sclavului se amestecă lumina și umbra. Marele Preot băgă de seamă și zise:
— Înțeleg că ți-e ciudă de neputința ta; dar eu îți voi da altă povață decât cea pe care ți-a dat-o Tefnaht: nu e neputință, e numai nerăbdare. Omul înțelept poate să afle tot, și dacă nu el, atunci alt om înțelept sau altul. Știu că nu e de nici un folos pentru patima ta de a ști să te gândești că taina se va dezlega după moartea ta. Dar pentru omenire e același lucru, dacă poți să-ți închipui omenirea ca pe un singur om.
— Și pe robi, stăpâne? Marele Preot se încruntă puțin:
— De ce-mi pui întrebări la care știi să răspunzi și singur! Dacă aș avea cu ce, te-aș trimite să zbori până la steaua aceea. Dar cum? Pe vulturi?... Sau dacă ar fi la marginea pământului.
— Dar pământul are margine, stăpâne?
Abia acum ochii bătrânului își schimbară tăcerea.
— Ce vrei să spui, Auta? Ai înnebunit? Are margine, firește. O tavă n-are margini?
Sclavul își strânse pumnul și începu să-l învârtească încet, privindu-și-l pe toate părțile. Apoi ridică după pumn un deget, cum făcuse copilul de păstor cu piatra lui rotundă. Marele Preot îl urmări nedumerit:
— Mi se pare că drumurile lungi te-au înnebunit, fiule! zise cu părere de rău, clătinând din cap, dar după câteva clipe deschise ochii larg și strigă:
— Vrei să spui cumva că e rotund ca o naramză? Stai... Va sa zică asta era taina cealaltă! Și de unde ai mai scos-o? Bătrânul căzu pe gânduri, apoi zise din nou, după un răstimp:
— La urma urmei, dacă ni-l închipuim ca o tavă rotunjită și ridicată spre mijloc, de ce nu ni l-am închipui și așa... Cum ai ajuns să bănuiești?
— Când veneam încoace, la un popas am întâlnit un copil care se juca cu o piatră rotundă, ca o sferă, stăpâne. Mi-am adus aminte de ceea ce am văzut la corăbii...
— Că la plecare își scufundă întâi pântecul și apoi pânza și la venire li se vede întâi pânza și apoi pântecul? îl întrerupse bătrânul. Asta știam de mult, de aceea spunem că tava pământului e umflată rotund spre mijlocul ei, care e cel mai înalt. Dar de ce trebuie să fie negreșit ca o sferă? Nici n-ar mai pluti liniștit pe apă dacă ar fi sferă...
— Nu numai asta, stăpâne. Cu voia și din porunca stăpânului, am călătorit în anii din urmă foarte mult și am băgat de seamă că, cu cât mă îndepărtam mai spre miazăzi, stelele pe care aici în pisc le văd sus, se lăsau spre zarea de miazănoapte, iar dacă m-am dus în țara depărtată Sumer, le-am văzut coborând spre apus. Unele stele care sunt văzute de-aici din piscul stăpânului, de pe palat, spre marginea zării de miazănoapte, din țara oamenilor negri nu le-am mai văzut de loc. Însăși steaua ciudată acolo o vedeam la miazăzi și mai sus, iar de-aici o văd mai spre răsărit și mai jos. Și când băiatul de păstor s-a jucat cu piatra lui, mi-a năvălit în minte gândul că pământul ar putea să fie ca o sferă.
În ochii bătrânului tremura o lumină. Nu-i răspunse sclavului. Se sculă din jilț și se duse încet spre o firidă. Se uită puțin spre rafturile firidei, cuprinzând-o într-o privire. Se aflau acolo mai multe lucruri stranii care pentru ochii unui atlant obișnuit nu s-ar fi vădit bune la nimic, nu erau nici lucruri care să poată folosi la ceva, nici podoabe. Alese un glob mic de piatră străvezie de munte, în care un meșter dibaci închisese un fluture rar cu aripile deschise. Bine șlefuit, globul era o sferă desăvârșită. Bătrânul veni liniștit înapoi și așezându-se în jilț privi mult timp globul.
— Cum spuneai că a făcut copilul acela? întrebă apoi fără a-și lua ochii de la glob.
Auta îl urmărea cu buzele întredeschise. Spuse:
— Ascundea un deget după piatra lui și când îl ridica, vedeam întâi unghia, apoi încheietura, după aceea...
Marele Preot refăcu mișcarea de câteva ori.
— Așa? întrebă el. Asta nu înseamnă numaidecât că e sferă. Dar poate că totuși e... Vezi, firea toată câtă o știm e desăvârșită. Dacă ar fi ca o tavă rotundă și umflată cum credeam până acum, ar fi departe de desăvârșire... Știi ce, Auta? Mulți cred și acuma că stelele sunt cuie de argint bătute în cer. Noi știm că nu sunt... Dar cum putem fi încredințați ce anume sunt? Pământul însă nu e departe de noi, ca steaua aceea. Am să mă gândesc dacă să te trimit o dată cu corabia spre apus, unde se zice că e numai apă. Eu sunt prea bătrân pentru astfel de călătorie. Dar tu ai putea să te duci. Mergi numai spre apus și vezi cum se mută stelele. Dacă de la o vreme nu se mai mută, înseamnă că ai dat de marile ape pe care plutește pământul. Dacă se vor muta mereu va însemna că e o sferă. Poate că plutind spre apus ai să ajungi în țările de la răsărit, în Akkad sau în Sumer. Cine știe? Unele taine, după cum vezi, stau în puterea vremii noastre, dar...
— Stăpâne! strigă Auta, însă numaidecât dându-și seama că l-a întrerupt pe bătrân, tăcu lăsând ochii în jos, vinovat.
Marele Preot îi zâmbi cu blândețe:
— Spune, spune. Te ascult.
— Stăpâne, urmă Auta, am uitat să mai vorbesc despre un lucru care ar fi a treia taină!
— Ai cam multe azi! râse Marele Preot. Tot din cer?
— Nu, stăpâne, de pe pământ, dar nu știu de ce mi s-a părut că e și din cer. Am găsit în deșertul prin care am trecut niște lucruri ca niște ulcioare, sau... nu știu cum. Erau rotunde și lunguiețe, cu capetele ascuțite, dacă le-am putut desluși bine, căci am leșinat.
— Cum ai leșinat? De spaimă?
— Nu, stăpâne: ele m-au făcut să leșin. Nu semănau cu nimic din ce am văzut. N-am izbutit să ajung la ele, să le văd, să le pipăi. De la oarecare depărtare m-a apucat o sfârșeală și m-am târât cât am putut, apoi am leșinat, măcar că nu aveau nimic înspăimântător. Dacă ar fi fost numai atât, aș fi zis că eram eu bolnav, chiar dacă depărtându-mă numaidecât mi-a trecut și m-am înviorat. Dar înțeleptul Tefnaht mi-a spus că au căzut altele asemănătoare și în alte locuri mai depărtate de cel dintâi. Se zice că unii oameni au murit de la acele ulcioare sau ce vor fi fost, iar alții care au venit mai târziu n-au mai pățit nimic.
— N-a luat nimeni vreun ulcior din acelea?
— Nimeni, stăpâne.
— De ce, când ți-a spus Tefnaht că nu toate fac rău oamenilor, nu te-ai dus să le vezi?
Auta plecă ochii în jos, mușcându-și buzele.
— Þi-a fost frică?
— Nu, stăpâne.
— Atunci de ce nu te-ai dus? Nu te-a lăsat Tefnaht? Spune, nu te sfii!
— Da, stăpâne. Mi-a poruncit să nu îndrăznesc a mă depărta de tabără, dacă nu vreau să fiu ucis.
Bătrânul începu să râdă:
— I-a fost frică să nu fugi! Când te-a trimis numai cu un soldat prin deșert nu i-a fost frică... Iată, mie nu-mi e teamă pentru tine: eu știu că n-ai fugi. Pentru asemenea lucru, putea să-ți lase o corabie. Cine altul ar fi îndrăznit să ia în mână niște ulcioare căzute din cer? Iată cum căutăm noi să cunoaștem adevărurile firii! Dar înțeleptului Tefnaht îi plac mai mult cântărețele răsăritene, pentru firea lor zvăpăiată.
Marele Preot era mânios și nu încerca să-și mai ascundă sufletul de ochii și urechile lui Auta. Dacă sclavul n-ar fi fost prea tulburat, ar fi zărit în ochii Marelui Preot și o ușoară luminiță de îngrijorare care sclipi o clipită și se stinse numaidecât sau numai fu acoperită ca să ardă nevăzută de nimeni. Auta ridică ochii după un răstimp și-l văzu pe bătrân stând cu privirea pironită în perete.
Stătură multă vreme tăcuți. Afară se făcuse noapte. Într-un târziu, bătrânul se sculă și chemă un slujitor, cerându-i lumină. Apoi puse mâna pe umărul sclavului și rosti cu glas străin:
— Să ne aducă opaițe și să mergem sus, să privim steaua aceea. Este întâia oară că mă auzi vorbind astfel, fiule, dar ție îți pot mărturisi că nu mai știu nici eu ce să cred... De-ar fi fost numai steaua...
Slujitorul intră cu câteva opaițe aprinse și le așeză în odaie. Auta luă două și porni după preot, pe o scăriță care ducea spre acoperiș. Scărița era din lemn greu, fiert în smoală, și lucrată cu meșteșug, fiind răsucită și îngustându-se din ce în ce mai mult, ca unele scoici. Lui Auta îi bătea inima cu putere. Iarăși se apropia de foișorul descoperit de pe care mii de nopți privise alături de acest bătrân stelele lumii. Se opriră pe lespezile de marmură neagră ale foișorului. Auta sorbi cu plăcere aerul plin de miresme tari. La miazănoapte se vedea Steaua Păstorului. Se întoarseră amândoi cu fața spre locul știut dintre răsărit și miazăzi și încremeniră. Steaua necunoscută nu mai era. Cât era de bătrân, Marele Preot se întoarse pe călcâie scrutând zarea de jur împrejur: steaua nu era nicăieri. Își ridică apoi privirile în sus, spre zenit, dar steaua nu era nici acolo.
Atunci Marele Preot se lăsă greoi într-un jilț și rezemându-și bărbia în piept stătu așa, mut și nemișcat, până când răcoarea nopții îl făcu pe Auta să-l ia de braț și să-l aducă încet în odaia de culcare.
În noaptea aceea Auta nu-l părăsi. Nu putu să adoarmă nici unul dintre ei, dar noaptea trecu fără ca vreunul să deschidă gura. Numai când fereastra de la răsărit începu să se lumineze, bătrânul ațipi, iar Auta se duse în patul său dintr-o odaie de sus, istovit mai mult de gânduri decât de nesomn.


CAPITOLUL XIII



Atlantida era apărată din două margini de patru lanțuri de munți. Spre miazănoapte, de unde ar fi putut veni s-o cotropească în vremea iernii vântul țărilor reci, uriașa insulă era păzită de lungul șir de munți deasupra cărora se înălța Piscul Sfânt. Iar tot țărmul răsăritean îl fereau de vânturile fierbinți ale pustietății vecine alte trei lanțuri de munți puternici. Întâiul din acestea trei, pornind aproape din dreptul Stâlpilor lui Melkart, se alcătuia dintr-un munte destul de înalt, mai ales însă foarte întins în lungime dinspre apus spre răsărit și coborând de-a dreptul în mare, apoi din alt munte, mai scund și mai scurt, așezat mai către miazănoapte, după care urmau alții, mărunți, într-un șir neînsemnat scăzând în înălțime spre sud.
Și mai la miazăzi, adică acolo unde Þara Nisipurilor își rotunjește țărmul apusean împlinit de munții numiți de localnici Idraren, care iau naștere din stâlpul sudic al lui Melkart, se afla cel mai mare grup muntos al Atlantidei. Așezat pe două șiruri drepte, față în față, de la vest la est, se sfârșea în dreptul țărmului continentului vecin, care de aici încolo se rotunjea apropiindu-se de Atlantida. Aici erau cu totul șapte munți mari și alți câțiva mult mai mici. Piscul cel mai înalt străpungea totdeauna norii, oricât de sus ar fi plutit acei nori, însă mulți nori îi făcea chiar el.
Nimeni nu avea îndrăzneala să se urce până în pisc: de jos se vedeau valuri subțiri de fum ieșind din el neîncetat, adesea și scântei și pulbere aprinsă și uneori chiar pietre pe care muntele le scuipa cu năduf. Oamenii spuneau că, prin el, cine ar avea astfel de cutezanță nesăbuită ar putea să intre în Þara de Jos, de sub pământ, a focului, unii socotind că de-acolo își ia soarele în fiecare dimineață văpaie înainte de a se urca zilnic peste marginea răsăriteană a pământului. Bătrânii țineau minte de la bunicii lor care și ei ar fi auzit de la bunici, că odinioară muntele aruncase câteva zile și nopți în șir stâlpi de fum și vărsase mâzgă aprinsă și vâlvătăi, și că piatra galbenă cu vinișoare roșii, pe care acuma robii o tăiau pentru a clădi case de scribi, slujbași regești sau negustori, n-ar fi altceva decât anume mâzga aceea, între timp întărită.
La poalele acestui Munte de Foc creșteau niște arbori minunați, ca și în Þara Nisipurilor, vecină, uneori chiar mai înalți. Fructele lor, curmalele, aveau mare preț în toată Atlantida pentru dulceața lor deosebită și pentru puterea lor de a hrăni. Spre înălțimile mai mari erau păduri de pini și mai creșteau tufe nenumărate de ienupăr, totdeauna verzi, cum și tufe foarte înalte de iarbă-neagră înflorind trandafiriu.
În aceste ținuturi muntoase și împădurite locuiau neamuri de oameni înalți ca toți atlanții, însă cu pielea mai mult brună decât roșiatică și cu părul uneori aproape galben; vorbeau alt grai decât atlanții, totuși orice atlant putea să se înțeleagă destul de lesne cu ei pentru că nu puține cuvinte erau aceleași, chiar dacă se rosteau altfel. Acești oameni creșteau cele mai bune vite din toată Atlantida și își munceau pământul cu îndemânare. Alcătuiau una din cele zece țări supuse regelui Atlantidei și erau conduși de un prinț al lor, care primea însă porunci de la regele atlant.
În munți erau foarte multe peșteri în care-și aveau sălașurile foarte mulți dintre robii regelui. Alți robi erau ținuți în munții din capătul de miazăzi al țării, acolo unde coasta Atlantidei cotea de la miazănoapte spre răsărit.
Câteva zile după venirea corăbiilor din lunga călătorie, la poalele Muntelui de Foc se petrecu ceea ce nu ținea minte nimeni să se mai fi petrecut. Într-o dimineață se stârni într-o parte a taberei de lângă peșteri o învălmășeală ciudată, printre soldații și slujbașii regești. Cum s-a putut vedea abia dimineața, când era prea târziu să se mai îndrepte ceva, un rob negru foarte voinic, la care și soldații înarmați se uitau cu oarecare teamă și care putea să ducă în spinare un bolovan de piatră de trei ori mai greu decât era în stare orice alt rob, își rosese, nimeni nu știa cu ce, lanțul de aramă de la picioare și în tot restul nopții frânsese lanțurile a încă nouă robi. Soldatul care-i păzea fu găsit sugrumat, iar peștera goală. Robii luaseră toate uneltele cu ei și toate armele soldatului de pază, lăsându-i numai coiful.
În zori, când slujbașul regesc veni să adune robii la muncă, rămase cu gura căscată în fața peșterii goale. Întâi vru să strige, dar se gândi îndată că larma i-ar fi fost vătămătoare, întrucât ar fi aflat și robii ceilalți și alți slujbași care abia așteptau să-l prindă cu vreun cusur pentru a-l pârî. Astfel, ieși tăcut și, stăpânindu-și anevoie furia și ciuda, se duse în baraca unui sutaș, trimițând pe ajutorul său să umble mai departe pe la peșteri pentru scoaterea robilor la muncă.
Sutașul, om trecut prin războaie și drumeții, ascultând întâmplarea, simți numaidecât că acest slujbaș era fire slabă. Trebuia luat deci repede, ca numai asupra lui să poată cădea vina.
— Cine erau robii? Spune repede, ca să-i urmărim! spuse militarul făcând pe liniștitul și vrând să se arate șiret.
Slujbașul ridică din umeri:
— Niște robi negri... Cine-i poate cunoaște pe toți! I-am văzut numai ieri; erau și femei, una sau două. Bărbații păreau dintre cei mai voinici.
— În ce loc lucrau?
— Nu știu. I-a dus în toate zilele soldatul.
— Nu știi nici măcar numele lor?
— Nu. Știa soldatul care i-a păzit, dar l-au sugrumat.
Nepăsător la început și bucuros că avea asupra cui să arunce toată vina, sutașul deodată păli. Dacă slujbașul era foarte îngrijorat de urmări, știind că aflarea întâmplării în Marele Oraș putea să-l lipsească nu numai de slujbă, ci și de viață, nici sutașul nu mai fu atât de liniștit ca în întâiele clipe, când se gândi că i se va cere socoteală pentru că nu a pus pază întărită la astfel de robi voinici. Și știa tot atât de bine că dacă cei mai mari decât el ar apuca să-l găsească vinovat, nici zeii nu l-ar mai putea dezvinovăți.
— Puteam eu să bănuiesc că este prea puțin un soldat înarmat la opt robi înlănțuiți și două muieri? murmură sutașul mai mult pentru sine, crezând că nu e auzit de celălalt. Dar și fața îl trădă.
Simțind la rândul său că nu e singurul care se teme, slujbașul regesc răscoli frica sutașului:
— Și dacă ai să fii întrebat de ce nu te-ai gândit? Știi ce are să-ți spună Puarem când te va chema să te judece!
— Poate nu mă cheamă chiar Puarem.
— Puarem sau altcineva!
— Știu: era datoria mea de sutaș să mă gândesc. Tu ești însă mai vinovat... Ești adevăratul vinovat. Robii erau de fapt în grija ta și nici măcar nu știi cum îi cheamă. Halal slujbaș regesc!
Slujbașul îl măsură cu o privire înfricoșată și tristă apoi câtva timp tăcură, fiecare ferindu-se de ochii celuilalt. Dar slujbașul, fricos și slab din fire, nu era și nătâng și meseria îl învățase de multe ori că nu deznădejdea te scapă de primejdie. Se întoarse spre sutaș:
— La urma urmei, nu câștigăm nimic dacă ne certăm. Mai bine să ne gândim ce putem face.
Sutașul zise, scuipând cu necaz:
— Dacă aș izbuti să mă strecor cu cincizeci de soldați pe o corabie până la țărmul celălalt, în două zile vin cu douăzeci de robi noi. Tot nu mai știe nimeni cine erau cei care au fugit.
— De știut se știe... Scribul tuturor peșterilor are papirusul cu numele și vârstele tuturor robilor. Nu-i vorbă, i-am putea da pe cei noi drept cei fugiți, numai că ceea ce spui tu sunt vorbe goale. Vorbim ca să treacă vremea. Eu socot că e mai cu folos să mergem și să-i căutăm pe munte cu câinii. Nu puteau să ajungă departe.
— Și încotro să pornim mai întâi? întrebă sutașul cu vădită părere de rău că planul său nu a fost încuviințat de slujbaș.
— Deodată în mai multe părți, zise slujbașul. Spre apus, spre răsărit, spre miazăzi și miazănoapte. Câinii or să le ia urma. Înarmează-ți bine soldații și să-i împărțim în patru șiruri de câte douăzeci și cinci...
— Ești tare înțelept! Vrei să rămână paza și mai slabă la ceilalți robi? îl întrerupse sutașul.
— Nu-i nimic! Ziua nu fuge nimeni, mai ales de la muncă unde se vede orice mișcare. Iar soldații au arme și robii n-au.
— Dar au topoare pentru tăiatul pietrei.
— Au însă și lanțuri la picioare. Eu cred că și soldatul de azi-noapte ar fi fost de ajuns, dacă nu puneai un neghiob. Trebuia să alegi de la început soldații cei mai buni pentru străjile de noapte. Acela pesemne a adormit, ori l-au sugrumat pe neașteptate când stătea cu spatele la ei. Nu trebuia să stea cu spatele...
Cearta era gata să izbucnească din nou, dar amândoi își dădură seama iarăși că numai sfătuindu-se și făcând ceva puteau să scape de primejdie. Se uitară lung unul la altul, apoi ieșiră amândoi din baracă. Sutașul își strigă ajutoarele și începu să le dea porunci. Slujbașul regesc se duse după câini. Puțin mai târziu, se împărțiră în patru cete, împrăștiindu-se în căutarea robilor spre cele patru părți ale zării.
Dar după câteva ceasuri trei cete se întoarseră fără să fi aflat nimic. Doar a patra ceată, în fruntea căreia se dusese sutașul, nu se întoarse. Câinii luați de el mirosiseră urma sclavilor fugiți, numai că această urmă ducea departe, către înălțimile Muntelui de Foc, unde nimeni dintre soldați și nici sutașul nu se încumeta să se suie. Localnicii socoteau că locul acela era blestemat de zei și bântuit de duhuri răuvoitoare care nu îngăduiau omul în preajma lor. Robii fie că nu aflaseră de această credință, fie că în fața deznădejdii nu mai aveau de ales. Astfel că ceata sutașului nu s-a dus decât până dincolo de păduri, unde începeau stâncile golașe și peșterile cu lilieci. Căzuse noaptea și oamenii erau istoviți de urcuș. Sutașul le porunci să facă popas. Nu-și luaseră corturi, nici asini. Din neprevedere nu și-au luat nici hrană destulă, și câtă le-a mai rămas au fost nevoiți să le-o dea câinilor, ca să-i liniștească. Se retraseră într-o peșteră și, lăsând pază întărită, adormiră în scurt timp.
Dar la mijlocul nopții, câinii legați într-o peșteră alăturată îi treziră cu lătratul lor nebunesc. Cel dintâi sări în picioare sutașul și alergă spre gura peșterii. Era beznă, și picioarele i se împiedicară de ceva moale. Căzu. Nu ardea nicăieri nici un fel de foc și nu era nici lună. Sutașul pricepu abia acum că frica de pedeapsă îi luase toate gândurile prevăzătoare pentru care altădată îl lăudaseră de atâtea ori căpitanii. Căzut pe brânci, începu să pipăie înjur și dădu de un trup omenesc, apoi de altul. Înțelese îngrozit că erau străjile. Soldații aceștia însă nu se trezeau. Beți nu puteau fi, nici atât de somnoroși. Un gând fulgerător trecu prin mintea sutașului: erau morți. Dar cum?
Între timp, unul dintre soldații care se deșteptaseră în peșteră o dată cu sutașul izbuti să încropească un foc de vreascuri și ierburi uscate, aprinzându-l cu două bețe pe care le-a frecat până l-au trecut sudorile. La lumina lui jucăușă și sfielnică, sutașul văzu că cele două străji zăceau sugrumate.
Buimăcit de somn și de căzătură, dar mai ales de priveliștea neașteptată a celor două leșuri, ieși lângă foc și răcni deznădăjduit:
— La arme!
Soldații erau însă lângă el. Numai unul, în mână cu un fel de făclie dintr-un băț rășinos care abia pâlpâia, ieșind tocmai atunci afară din peștera unde cotrobăise, auzi strigătul sutașului și spuse cu glas veșted:
— Nu mai sunt arme, stăpâne. Sutașul holbă ochii:
— Cum nu mai sunt?
— Nu mai sunt.
Sutașul se lăsă neputincios cu șezutul pe o piatră. Nu mai era în stare să judece.
Dincoace, jos, în tabăra de lângă peșterile sclavilor, slujbașul regesc era ros de felurite presupuneri. Se plimba încolo și încoace, ca o panteră care încă nu s-a obișnuit să stea în cușcă. Nici nu mâncase. Trimisese un om să vadă dacă este vreo corabie în micul liman din apropiere. După vreo două ceasuri, omul se întoarse cu răspunsul că o corabie este, una singură, dar cam șubredă și fără corăbieri. Numai un bătrân mai stătea în ea, paznicul ei, un fost cârmaci. Slujbașul regesc scrâșni din dinți. Nu mai voia să trimită și pe alții după sutaș, ca să nu mai piardă soldați.
Într-un târziu îl liniști însă un gând, care îi făcu chiar plăcere. Dacă sutașul pierise cu oamenii lui cu tot, însemna că pierise unul care știa taina fugii sclavilor. Chiar de vor fi scăpat câțiva dintre soldați, pe soldați nu-i întreabă nimeni. Stăpânilor le va spune așadar că sutașul acela nesăbuit și trufaș nu l-a ascultat și a luat cu sine sclavii în munte, el știa pentru ce. Și că au pierit acolo cu toții.
Sutașul, în această vreme sculându-se de pe piatră, privi deznădăjduit spre soldații săi și le porunci să coboare în tabără. După câțiva pași, un soldat îl întrebă:
— Câinii nu-i luăm, stăpâne?
Legați cu frânghii de niște copaci, câinii scânceau jalnic.
Sutașul se opri o clipă, apoi scuipă scârbit, zicând:
— Lasă-i acolo!
Și porni înainte.
Soldații nu mai îndrăzniră să vorbească. Dar toți întorceau capul spre peșteră. Le era milă de câini.
Când ajunseră în tabără era amiază. Slujbașul regesc nu se mai aștepta să-i vadă. Totuși veniseră, și nu era nimic de făcut. Când văzu soldații dezarmați și auzi întâmplarea, îl cuprinse groaza.
Sutașul zise că se va duce numaidecât la liman, să se încarce în corabie cu cincizeci de soldați ca să aducă sclavi de pe țărmul Þării Nisipurilor. Altceva mai bun mintea lui nu găsea.
Slujbașul regelui ar fi încuviințat bucuros, căci dacă sutașul aducea sclavi noi, nimeni nu mai putea să afle de fuga celorlalți, iar dacă pierea cumva pe drum taina putea să rămână veșnică. Slujbașul știa bine că despre morți se poate spune orice. Numai un lucru nu știa: ce să răspundă stăpânilor Atlantidei dacă vor afla că sutașul a plecat. Să le spună că a fugit nu putea, căci poate omul se va întoarce și îl va da de minciună. Să le spună că nu știe, iarăși nu putea pentru că fusese trimis în această tabără anume ca să știe tot ce se petrece în ea. Ochiul stăpânilor era, aici, el. Lucrurile se încurcaseră rău.
În cele din urmă, sutașul luă corabia cu bătrân cu tot și cu cincizeci de soldați și porni în larg. Afară de bătrân, nimeni nu știa să mânuiască o corabie, și nici bătrânul la vârsta lui nu prea se mai putea socoti corăbier de nădejde. Totuși avură noroc, căci un vânt ușor îi împinse spre răsărit. Un om trimis de sutaș de pe țărmul limanului veni mai târziu la slujbașul regesc să-i spună că i-a văzut plecând pe mare liniștită.
Lucrurile păreau să se fi așezat. Într-un fel sau în celălalt, neobișnuita întâmplare năzuia să se descurce, fie că sutașul se întorcea cu robi prinși pe țărmul vecin, fie că pierea ducând cu sine și primejdia destăinuirii.
Dar în zorii zilei următoare slujbașul regesc fu trezit de ajutorul său care-i spuse, gâfâind de oboseală și spaimă, că peste noapte mai fugiseră douăzeci de sclavi, răpind cu ei asini și câteva zeci de samare cu hrană. Străjile nu muriseră: fuseseră numai amețite de câteva lovituri zdravene de pumni, și se vorbea printre soldați că ar fi venit peste noapte un sclav negru fără lanțuri în peștera de unde fugiseră cei douăzeci, însă nimeni dintre soldați nu mărturisea că l-ar fi văzut.
Slujbașul ajunse în culmea deznădejdii. Aceasta nu mai era întâmplare. Cine știe ce putea fi! Nimeni nu mai pomenise în Atlantida asemenea îndrăzneală printre robi. Taina înceta să mai poată fi taină. Fără să mai stea în cumpănă, el scrise pe o bucată de papirus, singura pe care o avea, o scrisoare îngrozită slujitorului Zeului Puterii, preotului Tefnaht, și, pecetluind-o într-o cutie de aramă, trimise doi soldați de încredere și un ajutor de sutaș să i-o ducă în orașul cel mare al țării. Trebuia luate măsuri în fața cărora slujbașul singur nu mai avea nici pricepere, nici tărie.


CAPITOLUL XIV



Trecuseră cincisprezece zile de la sosirea corăbiilor în Marele Oraș. Auta era în sala cu cărți din palatul de pe Piscul Sfânt. Bătrânul încă nu coborâse din odaia de dormit. Sclavul său citea în acest timp o cronică foarte veche în care se vorbea despre începuturile neamului atlant. Nimeni în țară dintre cei vii nu mai cunoștea această cronică, afară de Marele Preot. Acum, bătrânul socotise că o poate citi și Auta. Sclavul citea fiecare rând cu băgare de seamă, rămânând din ce în ce mai uluit de toate cele aflate în cronica secretă. De la nimeni nu mai auzise asemenea lucruri. Cronica spunea că în vremuri foarte vechi, când oamenii abia ieșiseră din peșterile munților și începeau să crească vite, să lucreze pământul, să-și facă întâile colibe, Atlantida era încă legată printr-o limbă lată de pământ de ținutul celălalt, unde pe atunci nu se aflau nisipuri și deșertul de azi era o pășune fără margini. Astfel, pe atunci, munții oamenilor cu păr galben alcătuiau un șir neîntrerupt cu munții aflați la miazăzi de strâmtoarea numită acum Stâlpii lui Melkart. Veni însă o vreme grea pentru păstorii din marile pășuni ale țării vecine, zicea cronica. Valuri de arșiță uscară într-un număr lung de ani acele pășuni și secară marile râuri. Da, Auta își aducea aminte că a văzut nu o dată în țara lui de obârșie asemenea albii seci. Cronica mai povestea cum apoi păstorii își mânară turmele spre răsărit. Unii din ei erau cu pielea roșie, alții cu pielea fumurie. Dar coborâră și alți oameni, foarte înalți, din ținuturile așezate în stânga și în dreapta strâmtorii unde se unesc cele două mări: Marea dintre Pământuri și Marea Atlantică. Acei oameni aveau pielea albă și părul galben sau negru. După lupte lungi cu localnicii Atlantidei, toate aceste neamuri se amestecară între ele și dădură naștere poporului cu pielea roșiatică și cu trupul înalt și vânjos: al atlanților.
Într-un veac depărtat, după ce acel amestec se săvârșise, muntele cel mai înalt din pragul punții de pământ care lega insula de azi de întinsa țară vecină începu să scuipe foc și noroi fierbinte din gura lui ridicată peste nori, și mari cutremure zguduiră glia. Când muntele se potoli, iar oamenii, trecându-le spaima, începură să umble din nou pe locurile vechi, văzură că la poalele Muntelui de Foc unde fusese înainte câmpie, acum băteau valurile mării în stânci; vechea punte de pământ o înghițise marea.
Auta strânse cu degete tremurătoare sulul cronicii și îl băgă în cutie. Era îngândurat. Atlantida, în care trăia acum, era o țară unde nici căldura nu era niciodată prea mare, nici frigul. Apele nu înghețau, cum se spunea că ar îngheța în țările de miazănoapte, dar nici arșița nu le seca. Cele patru lanțuri lungi de munți înalți apărau țara și de vânturile reci și de cele fierbinți. Pe câmpiile uriașe din valea nesfârșită de sub munți, spre apus, grânele și pomii dădeau rod de două ori în fiecare an. Munții trimiteau în văi ape tămăduitoare de boli și ape fierbinți în care se putea face baie liniștitoare, trupului obosit. Marea insulă atlantă își făcea viața mai bună storcându-și bucuriile din truda câtorva sute de mii de robi. Și cine putea ști ce-i va mai aduce acestei Atlantide viitorul...
Gândurile lui Auta fură întrerupte de venirea Marelui Preot. Bătrânul se așeză în jilțul său obișnuit. Auta, la picioarele lui, după ce-i sărută legătura sandalei, așteptă să fie întrebat despre gândurile ce i le stârnise citirea cronicii străvechi. Așa făcea bătrânul totdeauna. De astă dată îi spuse însă ceva cu totul neașteptat.
— Soldații noștri au prins în pădurea din vale, în noaptea asta, un sclav negru care se furișa spre palat... L-au prins și l-au adus legat aici. Nu l-au ucis... E bine că nu l-au ucis. Dar nimeni nu se poate înțelege cu el. Du-te tu, fiule, în casa robilor și vorbește cu el. I-am spus slujitorului să nu-l ucidă, oricine ar fi.
Auta ieși liniștit. Era deprins cu astfel de întâmplări, și aici în palatul Marelui Preot, și jos, în Marele Oraș. La palatul regelui erau totdeauna mulți tălmaci, și erau destui și aici sus. Se întâmpla însă mereu ba să vină vreun sol dintr-o țară depărtată a cărui limbă n-o știa nimeni, ba să fie aduși robi din ținuturi necunoscute cu care nimeni nu se putea înțelege deslușit. Îi și părea rău că a fost tulburat tocmai când dorea să-l întrebe pe bătrân dacă nu mai sunt și alte cărți necercetate de ajuns sau uitate din care s-ar putea pricepe oarecât taina stelei necunoscute.
Ajungând în casa robilor, Auta văzu un om negru, tânăr și slab, pe care nu-l întâlnise niciodată. O privire grăbită îl lămuri că tânărul rob trebuia să fie din neamurile tibbu. Îl întrebă ce căuta aici.
Uitându-se lung la omul negru ieșit din palat, tânărul rob se lumină de un zâmbet. Fără să-i mai răspundă, îl întrebă:
— Tu ești Auta?
— Eu sunt, zise Auta mirat și încă nepricepând nimic.
— Credeam că n-am să te pot vedea până sunt viu. Dar nu m-au ucis.
— N-ai să fii ucis. Spune-mi, nu ți-a fost frică să vii aici? Nu te-ai gândit că n-au să te lase să ajungi viu unde ai vrut? Ce cauți aici?
— Trebuia să încerc. Alt drum nu era până la tine.
— Și de ce vii la mine?
— Am fost trimis la tine. Zece robi au fugit din peșteri și s-au ascuns pe Muntele de Foc. Căpetenia noastră i-a îndemnat și au fugit. I-a chemat și pe alții. Auta îl privi uimit:
— Ați izbutit să fugiți!... Și aveți și căpetenie?
— Da, avem, spuse tânărul. E foarte înțelept și puternic. Te cunoaște pe tine.
Auta tresări, dar nu întrebă nimic. Se gândi că tânărul poate să fie vreo iscoadă de-a lui Tefnaht. Zise într-o doară:
— Muntele de Foc se spune că e primejdios.
Tânărul râse:
— Toți stăpânii se tem să urce până la noi. Unii spun că cine ajunge sus, moare. Noi n-am murit.
— Și cu ce vă hrăniți voi acolo?
— Cu rădăcini. Unii vânează.
— Aveți arme?
— Ne-am făcut arcuri. Dar avem și câteva arme de aramă. Dacă vor veni și ceilalți, vom avea măgari și hrană de la peșteri.
Auta păli.
— Cum? De unde?
— De la peșteri! repetă robul. Ceilalți poate au și venit de când am plecat eu.
— Și cine te-a trimis la mine? întrebă în sfârșit Auta.
— M-a trimis căpetenia noastră, neîntrecutul arcaș Mai-Baka.
Auta își încordă fălcile ca să nu i se vadă tulburarea. Știa că din acești oameni cinstiți tibbu, porecliți de vecinii lor așa, adică oameni de piatră, nu numai pentru că trăiau aproape de munții de piatră, ci și pentru firea lor, nu puteau ieși ticăloși. Dar dacă totuși tânărul era iscoadă?
Robul văzu că Auta șovăie și atunci urmă:
— Mi-a dat un semn ca să-l recunoști. Mi-a poruncit așa: „Spune-i lui Auta că eu, și Ntombi, și Agbongbotile, și ceilalți oameni negri n-am mai putut îndura munca de tăiere și netezire a pietrei din munte și am venit într-o peșteră de sus unde nu ne găsește nimeni. Vrem să afle Auta că suntem pe Muntele de Foc. Îl rugăm să-l trimită pe Mpunzi înapoi, sau dacă altfel nu se poate, să rămână la el, numai să nu fie ucis. Și să-i mai spui, dacă nu te crede că Mai-Baka te-a trimis, cuvintele pe care le-a spus el lui Mai-Baka în țarcul din oaza noastră, că are să vină timpul când se va afla că Auta nu este sulița și lanțul din mâna stăpânilor lui. Spune-i că Mai-Baka acum îl crede”. Asta mi-a spus! zise Mpunzi și tăcu.
Auta simți un fior. A fost o făgăduială rostită aproape între patru ochi, pe care o și uitase. Îi fu rușine, dar nu știa ce ar fi putut să facă deocamdată pentru acei robi. Nici nu se mai gândise la ei...
Ga să spună ceva, căci Mpunzi îl aștepta să vorbească, îl întrebă cum a izbutit să ajungă până la Piscul Sfânt. Tânărul rob spuse liniștit:
— Am coborât pe țărm cu alt rob care-i în țara asta mai de mult. M-a dus la un rob care e cârmaci pe o luntre de pescari. Cârmaciul m-a băgat într-un sac și am venit pe fundul luntrei, sub pește. Nu știu de câte ori a răsărit soarele. M-am hrănit cu pește crud. Apoi într-o noapte m-a scos din sac și mi-a dat drumul în mare. Am înotat până la țărm, și de la țărm am urcat muntele dinspre răsărit, trei zile.
Auta îl privi cu ochi de frate mai mare, mândru de tânărul rob și tulburat. Apoi îi spuse să-l aștepte și se duse îndărăt în palat. Marele Preot ședea în jilț. Îl sfredeli de-acolo cu privirea și, când Auta deschise gura să vorbească, îl opri cu un gest:
— Auta, știu că-ți va fi greu să-mi spui adevărul și că-ți va fi tot atât de greu să mă minți. Un sclav fugit nu mai poate fi un ucis care este încă viu; trebuie ucis până la capăt, nu cu lancea, nici cu sabia. S-a încumetat să calce pământul Piscului Sfânt. Știi care-i legea!
Auta îl privi îngrozit, murmurând:
— Rugul, stăpâne...
— Cum îl cheamă?
— Mpunzi, stăpâne... - abia putu rosti Auta.
Bătrânul lovi globul de argint. Veni un slujitor, îngenunchind. Auta stătea mut, în picioare. Bătrânul își măsură sclavul cu privirea o clipă, apoi îi porunci slujitorului intrat:
— Este afară un rob tânăr, negru. Îl cheamă Mpunzi. A venit acum. Cred că s-a rătăcit și nu știe al cui e. Înscrie-l cu robii noștri și folosește-l la muncă.
Abia după ce ieși slujitorul, Marele Preot își întoarse iar privirea spre robul său. Acesta se aruncă la pământ și-i îmbrățișă gleznele, lăsându-și fața înlăcrimată pe sandalele bătrânului. Marele Preot se aplecă și, punându-i mâna pe creștet, îi spuse zâmbind:
— Vreau să aud ce gânduri ți-a iscat citirea cărții despre timpurile vechi!
Auta oftă adânc și se așeză pe blana de leopard. Apoi răspunse, încercând să treacă mai repede decât putea de la o stare sufletească la alta:
— M-a tulburat cartea, stăpâne, dar nu mai tare ca steaua stranie care mă îngrijorează mai mult de când nu mai este, decât atunci când era.
Marele Preot păru că se gândește la ceva nou. În privirea lui nu se vedea nici nehotărâre, nici îndoială, dar în tăcerea sa, care lui Auta i se păru nefirească, clocoteau parcă ape ciudate. Apoi, pe neașteptate, bătrânul surâse și, oricât de stăpân era pe sine, lui Auta nu-i scăpă că surâsul era adus de voință.
— Știu că ai să te întristezi pentru ceea ce am să-ți arăt; zise Marele Preot. Dar dacă ai destulă tărie, poate să te facă să și râzi. Vreau să-ți arăt darul pe care mi l-a trimis ieri Tefnaht.
Auta ocoli privirea bătrânului, știind că aceste cuvinte aveau numai rostul de a-i îndepărta gândul de la răspunsul așteptat.
Bătrânul ridică dintr-un colț al raftului lângă care i se afla jilțul un toiag de lemn negru, al cărui mâner ușor încovoiat închipuia un om cu spinarea îndoită și cu mâinile legate la spate. Tălpile omului se prelungeau în toiag. Oricât de mult ar fi vrut să se stăpânească, Auta scoase un strigăt: omul pe trupul căruia trebuia să-și sprijine mâna purtătorul acestui toiag era chiar el. Un meșter iscusit îl tăiase din lemn de abanos atât de bine, încât nimeni nu s-ar fi putut îndoi de asemănare. Auta se întrista. Ce căuta să însemne darul ciudat al lui Tefnaht, afară de ura și disprețul împotriva sa? O batjocură ascunsă împotriva Marelui Preot, sau o lingușire. Marele Preot simți frământarea sclavului său.
— Fiul Zeului Puterii îmi aduce aminte că-mi ești sclav: mă învață că trebuie să te apăs cu mâna spre pământ... adică (și bătrânul zâmbi), după cum vreau să pricep eu înțelesul toiagului, să mă sprijin pe tinerețea ta înțeleaptă, ceea ce și fac... Spune-mi, l-ai supărat cu ceva pe Tefnaht în timpul călătoriei?
Auta se uită la el nedumerit.
— Nu, stăpâne... zise moale. Cred că n-am avut cu ce să-l supăr, de nu-l va fi supărat ființa mea, fără voie.
Marele Preot, care râdea foarte rar, râse acum cu voioșie, rezemând cârja de brațul jilțului. Zise apoi:
— Tefnaht vrea să-mi aducă aminte că sunt bătrân și nu mai pot umbla prin viață nesprijinit. S-ar putea să fie el mai bătrân ca mine, chiar dacă n-are decât vârsta nepoților pe care i-aș fi putut avea... Păcat că nu ești fiul meu adevărat, sau măcar de-ai fi atlant, te-aș înfia: după ce mor, ai rămâne în locul meu. Așa cred că va rămâne Tefnaht... Nu-ți pare rău?
— Nu, stăpâne! spuse Auta cu hotărâre.
Marele Preot îl cercetă atent.
— Încă n-ai înțeles frumusețea puterii, Auta! Ești prea tânăr.
— Stăpâne, datorită bunătății tale am înțeles frumusețea înțelepciunii, care cred că e puterea adevărată.
— Nu, fiule, ea singură nu te ajută să capeți putere, ci numai s-o păstrezi dacă ai dobândit-o. De aceea mă tem pentru tine, după moartea mea. Nu toți au nevoie și de înțelepciune când au putere. Nu știu ce te vei face tu... caut de mult un mijloc.
Dar în clipa aceea ușa se trânti de perete și năvăli înăuntru un sutaș voinic, plin de praf și de scaieți și cu ochii roșii de oboseală. Auta sări în picioare și puse mâna pe toiagul de abanos, negăsind la îndemână altă armă mai potrivită să-și apere stăpânul. Marele Preot întoarse liniștit numai capul. Asemenea intrare nu se petrecuse niciodată în acest palat. Sutașul căzu în genunchi și întinse o cutie de argint, cu pecetea regelui Atlantidei. Din spatele lui, lângă ușă, se arătă și slujitorul palatului sfânt. Venindu-și în fire, Auta luă cutia din mâna sutașului istovit de mers și fugă și i-o aduse Marelui Preot.
Fața bătrânului era netulburată. Îi făcu semn sutașului să plece. Auta privea cutia cu ochii lacomi de dorința de a ști ce era în ea. Niciodată nu văzuse soli, chiar regești, năvălind în casa Marelui Preot ca într-o cârciumă. Ce putea să fie atât de grabnic?
La un semn al bătrânului, rupse pecetea și scoase din cutie un sul de papirus subțire. Marele Preot nu-i ceru să i-l citească. Îl luă și depărtându-l de ochi citi singur. Auta îl urmărea cu sufletul la gură. Bătrânul citi întâi liniștit, apoi surâse și deodată chipul lui atât de stăpânit și senin se schimonosi ca de la o năvalnică îngrijorare. Auta îl privi cu spaimă.
Scrisoarea era scurtă. Marele Preot înfășură sulul și, strângându-l cu o mână nervoasă, urmări o vreme mișcarea frunzelor din arborii de lângă fereastră. Auta stătea în picioare, înțepenit.
După multe clipe, care părură foarte lungi, îi întinse scrisoarea și-i spuse cu glas ciudat:
— Ia-o. Citește-o și tu.


CAPITOLUL XV



De două zile Auta își mâna măgărușul, înciudat că animalul nu putea să alerge ca o panteră. Sclavului nu-i era frică. Dimpotrivă, o dorință arzătoare îl îndemna să fie cât mai grăbit. Se gândea întruna numai la scrisoarea regelui și la îndemnul pe care i l-a dat Marele Preot în ultima clipă, înainte de plecare. Îl însoțeau câțiva soldați călări și ei pe același fel de animale. Până la Marele Oraș coborâse pe apele iuți ale Râului Rece, într-o luntre ușoară. Dar după acest drum de nici o săptămână și după alte trei zile de drum pe mare într-o corabie bine mânată de vânt și vâsle, alt mijloc nu mai rămânea decât asinul.
Pe temeiul unui semn de recunoaștere, Auta schimba asinii de câte două ori pe zi, luând mereu alții odihniți. Drumul părea însă foarte lung, în asemuire cu nerăbdarea de a-l străbate. Niciodată Auta nu dormise atât de puțin ca în aceste unsprezece zile de când călătorea, cu toate că nu i-a dat nimeni nimic de făcut și nimeni nu-l mâna cu atâta grabă. Dormise numai pe apucate, și nu voia odihnă nici acum, deși era istovit. Își simțea tot trupul arzând de neliniște. În spatele lui mergeau călări soldații, blestemând întruna și drumul, și pe rob, și ținta necunoscută. De n-ar fi fost porunca regelui, l-ar fi părăsit. În față, se legăna pe alt asin un țăran din partea locului, luat călăuză.
Era spre amurg. Auta își repeta în minte scrisoarea regelui, pe care o purta în sân, dar o știa pe dinafară. Regele îi scrisese Marelui Preot astfel: „Mi-a venit o veste ciudată din ținutul de miazăzi. Þăranii din câmp au văzut și au auzit fulgere și tunete și o strălucire mai tare decât a soarelui. Cine era în preajmă a căzut. Niște zei străini, sclipitori de argint și de lumină, au scos din foc o casă ca un turn de argint care strălucește mai tare ca argintul, și sălășluiesc în ea. Nimeni nu îndrăznește să se apropie de acești zei. Þăranii au părăsit tot grâul de pe câmp. Nu știu ce va fi. De aceea îți scriu ție, strălucitor fiu al cerului, să cobori de pe piscul tău sfânt ca să vorbești cu zeii. Nimeni dintre preoți nu se încumetă să se ducă acolo. Nici prea viteazul Puarem”.
Marele Preot îi spusese lui Auta așa: „Du-te tu, fiule, să vezi ce este. Poate că n-au fost decât vedenii. Știi bine că oamenii tot ce nu pricep în firea lumii spun că e de la zei. Dacă n-ai să poți descurca lucrurile singur, trimite-mi veste și voi veni și eu”.
Ce putea fi în mintea lui Auta nu era în stare să ghicească. Omul care le era călăuză le-a spus și el că a fost de față și a văzut cum au ieșit zeii aceia cu trup firav, dar cu piele de argint și cu capete de cleștar. Fiecare zeu avea mâini și picioare, câte au și oamenii, iar în creștet un corn subțire și lung, tot de argint.
— Cum era casa? întrebă Auta a suta oară.
Þăranul fu încântat să poată povesti ceea ce numai el știa, iar gura lui nu părea să fie ostenită.
— Este foarte înaltă și îngustă, cu acoperișul ascuțit. Toată e numai de argint.
— Și zeii ce făceau când i-ai văzut?
— Eu i-am văzut mai puțin. Alți oamenii spun că umblă și cercetează tot ținutul unde s-au așezat. Dar, atunci când au coborât într-un nor de foc și și-au scos casa din flăcări ca s-o pună pe pământ, au stat numai pe lângă casă. Eu cred că sunt zeii focului și ai vântului și s-au supărat pe noi că nu ne mai închinăm lor.
— De ce crezi așa? întrebă Auta.
— Când s-a așezat casa lor pe pământ, eram destul de departe și tot ne-a izbit dinspre ea un vânt așa de puternic că era să ne prăbușim. Cine stătea aproape a căzut la pământ. Unii au murit, alții numai au orbit. Și până atunci nu erau semne de vânt și cerul era senin. Grâul în care s-au așezat l-au ars tot, fiindcă oamenii s-au depărtat de zei și nu le mai aduc jertfe de grâu. Zeii și-au ars singuri jertfa. Noi eram la seceriș și, după ce i-am văzut, am fugit ca să nu pierim. De atunci nu se mai duce nimeni acolo.
Mai merseră puțin, și țăranul zise:
— De aici eu mă întorc. Zeii sunt la depărtare de un ceas. Voi, dacă vreți, vă duceți, dar mai înțelept ar fi să vă întoarceți. Nimeni n-a mai văzut vreodată zei de aproape, numai preoții. Din pricina voastră s-ar putea să se mânie zeii și pe noi și să ne facă scrum tot grâul sau să dea o năpastă în ținut și în oameni. Așa că eu zic mai bine să nu vă duceți.
Și țăranul plecă, după ce-i arătă lui Auta încotro să meargă. Dar după un sfert de ceas soldații se opriră. Auta întrebă:
— Vreți să facem popas? Eu cred că putem ajunge înainte de amurg. Mai bine întindem cortul acolo.
Căpetenia cetei porunci însă soldaților săi să bată țărușii pentru cort, apoi se trânti în lanul de grâu să-și întindă picioarele amorțite de mersul călare. Așa culcat cum era, spuse:
— Noi rămânem aici. Nu suntem nebuni să mâniem pe zei. Noi suntem soldați, ca să ne luptăm cu oamenii, nu cu zeii. Tu, dacă ai poruncă să te duci, du-te. Dacă până în trei zile nu te întorci, să știi că ne vom duce în Marele Oraș să spunem că ai pierit.
Apoi căpetenia îi întoarse spatele.
Neavând de ales, Auta își îndemnă măgarul la drum. Un soldat îi strigă din urmă:
— Nu rămâi să mănânci? Să nu mori flămând...
— De mâncare-mi arde mie acuma?! răspunse Auta vrând să glumească, dar glasul lui era prea tulburat ca să fie glumeț.
În cercul câmpiei, lumina slăbise. Soarele, mare și roșcat, mergea să se scufunde în grâu. Lovit de picioarele lui Auta, măgărușul alerga cât era în stare să alerge. Auta privi o pasăre în zbor. Totdeauna pizmuise păsările, dar acum le ura. Știa că nu-i e dat omului să zboare. Odată, puține luni după ce venise în palatul din Piscul Sfânt, își făcuse în ascuns, din câteva aripi de vulturi uciși cu arcul, niște aripi mari. Și într-o dimineață, cerând învoire Marelui Preot să se ducă pe malul mării, s-a dus fără să-i spună bătrânului de ce. Acolo, de pe o stâncă atârnată deasupra valurilor, legându-și aripile strâns de brațe, a sărit în văzduh. Dar n-a plutit nici măcar câteva clipe, cu toată bătaia din aripi. Din pricina lor putea să se și înece, de n-ar fi sărit doi robi să-l tragă din valuri, minunându-se de atâta nesăbuință. Iar pe stânca de pe care sărise liniștit, crezându-se singur, îl văzu pe Marele Preot care-l aștepta râzând. „Au mai încercat și alții!” i-a spus bătrânul atunci, vorbindu-i de alți cutezători nesăbuiți despre care istoriseau vechile povești. „Nu-i e dat omului să zboare! i-a mai spus Marele Preot. Numai pasărea poate!” Da, din nefericire nu-i era dat...
Încă era lumină, încă amurgul abia începea să se prefire prin aer când Auta zări un turn ascuțit și înalt de vreo sută de coți ieșind din lanul de grâu. Strălucea, dar nu ca argintul, ci mai aburit (sau pentru că nu mai era soare?)... În jurul turnului nu era nimeni, nici zei, nici oameni. Auta privi încordat. Apoi se frecă la ochi, crezând că poate i se năzare din pricina oboselii. Tot drumul încoace, sfâșiat de neastâmpăr și de dorința de a afla, a simțit totodată cum un al doilea gând, mai depărtat și mai lăuntric, îi spune că grozava veste din scrisoarea regelui nu putea să fie decât vestea vreunei năluci. Și totuși turnul era în fața lui. Auta își trase o palmă peste obraz. Apoi privi iar. Turnul înalt, neted, lucitor, fără nici o urmă de încheieturi sau de legături, avea și un soi de ferestre aproape rotunde, alungite în sus și în jos. Acele ferestre erau luminate. Seara cădea repede.
Auta descălecă de pe măgar, lăsându-l să pască în lanul de grâu. Făcu doi pași spre turn. Băgă de seamă însă că începe să-l părăsească îndrăzneala. Ce putea fi asta? Sau era una din acele stânci care cad uneori din cer și din întâmplare poate mai potrivită în mărimi decât celelalte? Unele mai mici văzuse nu o dată, și le și pipăise cu mâna lui. Oamenii cei mai mulți credeau că stâncile căzute din cer sunt zei. Auta știa că nu sunt decât bolovani de piatră, chiar dacă nu era în stare să priceapă de unde veneau. Poate din stele? Dar stelele sunt atât de mici... sau, cine știe, și corabia regească de două sute de coți se vede de departe cât o floare de iarbă-neagră... Curajul i se întoarse. Porni să ocolească piatra sau turnul. Poate că ceea ce i se păruse că erau ferestre luminate nu erau decât niște pietre de preț care sclipeau. Ajunse la câteva zeci de pași de turn. Privi locul unde se afla așezat acest turn: turnul ciudat era ascuțit și jos, însă avea trei picioare late din același argint (sau ce fel de metal să fi fost), pe care se rezema.
Dar deodată îi veni să se uite înaintea lui, spre miazăzi și răsărit, la cer. Simți fiori în tot trupul. Stelele se iviseră. Steaua lungă și stranie, steaua necunoscută care-l urmărise atâtea nopți, firește, nu era în cer. Își întoarse repede fața spre turnul din grâu. Nu pricepea nimic. Nu știa de ce se uitase la cer. Genunchii începură să-i tremure... Simți o năvalnică durere de cap. Lăsă fruntea în jos. Stătu un timp, sugrumat de tulburare. Apoi ridică ochii iarăși spre cer. Stelele sclipeau ca totdeauna, în apa neagră cerească. Încet, privirea lui Auta coborî spre straniul turn. Iar în clipa aceea se deschise un fel de ușă care până atunci nu se vădise prin nimic. Auta holbă ochii. Din ușă năvăli un val de lumină, ca a soarelui. Simți că i se clatină picioarele. În cadrul acelei uși se ivi cineva... Un zeu? Avea o înfățișare aproape omenească: pielea era argintie și vălurită uimitor de frumos, două mâini, două picioare, umeri, cap... un cap rotund ca un glob de sticlă, de culoarea amurgului din Þara Nisipurilor, vioriu. Și în creștet, un corn, sau mai degrabă o săgeată, cam de o jumătate de cot. Făptura aceea porni spre el. Auta deschise ochii cât putu de larg, dar simți numaidecât că se leagănă toate împrejurul lui. Pământul îi luneca de sub tălpi. Și căzu în nesimțire...
...Nu știa cât zăcuse acolo, în grâu, lângă turnul străin. Când se trezi, zăcea tot cum căzuse, pe spate, cu fața în sus. Era noapte. Nu se zărea nimic, decât stelele. Turnul abia se zugrăvea în noapte... sau nici nu era? Nici o lumină, cât de slabă, nu răzbătea din el. Poate că ochii lui vedeau o nălucă, așijderi numeroaselor năluci de oaze și orașe din miezul deșertului cu nisipuri fierbinți, unde niciodată nu era însă nimic.
Auta rămase așa cum era. Îi făcea bine să stea culcat. Noaptea nu era rece. Aerul era foarte curat și pieptul îl înghițea cu plăcere. Tot ținutul era liniștit. Nu trecea nici o pasăre... Închise ochii. I se făcu somn. Se gândi că, într-adevăr, tot ce văzuse nu putea fi decât nălucire. După un răstimp deschise iar ochii: turnul se zărea palid, abia izbutind să nu se contopească cu noaptea. Da, turnul stătea totuși acolo, dar nu putea fi decât o piatră bine lustruită, cum cădeau atâtea din cer. Sau poate nici nu căzuse din cer ca alte pietre. Poate că stătea aici de când lumea și cine știe cărui nebun i s-a năzărit pe vreme de furtună că e cine știe ce. O fi trăsnit-o vreun fulger. Născocitorul putea să fi fost smintit, nătărău sau numai beat, iar oamenii cred lesne orice, chiar dacă n-au văzut. Și iată cum a ajuns vestea cumplită la urechile regelui. Încălzit de nălucile altora, a născocit și el o nălucă. Þăranul care l-a călăuzit încoace poate că nici n-a văzut măcar piatra asta lustruită.
Auta se mai gândi că poate el însuși visase. Că a căzut în grâu nu era de mirare după atâta oboseală. Ce era de făcut? Se gândi că lucrul cel mai bun este să doarmă până în zori și apoi, odihnit, să se întoarcă la cortul soldaților.
Ațipi. Nu trecu însă mult și îl trezi din toropeală un foșnet. Deschise ochii: nu era nimeni. Nici nu putea fi cineva, căci oamenii din ținut, cu capul împuiat de prăpăstii, nu se mai încumetau să se apropie de locul acela nici chiar ziua. Fără să-și miște capul, Auta își roti ochii, dar nu se zărea nimic, nici umbră, nici lumină. Se mai auzi un foșnet. Auta se gândi că e vreun șarpe prin grâu. Știind că acolo nu erau șerpi veninoși, închise ochii și ațipi iar. Era prea istovit, ca să-l mai poată îmbia șerpii. Somnul începea să-l moaie, răspândindu-se în tot trupul lui ca o căldură amețitoare. Mirosul lanului de grâu era îmbătător. Aerul stătea nemișcat. Era curat și plăcut. Dar alt foșnet se auzi mult mai aproape.
Auta deschise ochii. Întâi nu văzu nimic, decât un fel de umbră rotundă. Se uită mai bine și deodată zări doi ochi arzători care, apropiindu-se treptat de ochii săi, îl priveau pătrunzători, îl sfredeleau, aprinși. Întinse mâna să-și ferească fața, și mâna lui se lovi de ceva rece, sticlos. Ochii străini ajunseseră în clipa aceea lângă ochii lui.
Atunci Auta leșină din nou.


CAPITOLUL XVI



Când deschise ochii, soarele era sus. Întâi, îi mângâie fața boarea dimineții. Spicele de grâu foșneau ușor. Auta privi cerul albastru. Treceau păsări. Era liniște și seninătate. Se simțea odihnit. Dormise în grâu și se căznea acum să realcătuiască visele sau vedeniile care l-au chinuit peste noapte. Era viu. Nimeni nu-i făcuse nimic. Își ridică puțin capul de la pământ și se uită în dreapta, în stânga, înainte. Nu văzu nimic, decât lanul de grâu, decât cerul, decât soarele care răsărise de mult. Era așa de plăcut aici în lan și atât de rar avea parte de asemenea desfătări, încât se gândi să mai stea. Soldații îl mai așteptau două zile. Nu mâncase, dar nu-i era foame. Își sprijini ceafa de pământ. Apoi simți ceva mătăsos și rece trecându-i ușor pe frunte. Zâmbi, fără să ridice pleoapele. Simți gustul vântului molcom pe buze. Se gândi la aceea pe care de câțiva ani, cu încuviințarea ei, o prefăcuse în zeiță, fără să aibă nici parte de ea, nici măcar speranță. Își aduse apoi aminte de timpul petrecut în Ta Kemet și de convorbirea cu Tefnaht, când preotul Zeului Puterii l-a îndemnat să se desfăteze cu dănțuitoarele mașauașa. Tefnaht avea patruzeci de ani și gustase din viață tot ce se putea gusta. Auta avea treizeci, însă mai mult a bănuit decât a gustat... Începu să râdă. Tefnaht a fost atunci atât de liniștit și chiar șăgalnic numai pentru că nu putea ști, din mărturisirea neîntreagă a robului, nici n-avea cum să afle că aceea pe care a ales-o Auta nu numai că nu e neagră și nu e sclavă, dar că e Nefert, care e atât de frumoasă, are optsprezece ani și e fiica lui Tefnaht. Auta suspină: va trece viața lui, și Nefert nu va fi niciodată pentru el altceva decât un idol de zeiță zărită de departe, și numai câte o clipă, ca fulgerul sau rândunica.
Din nou simți pe frunte ceva mătăsos și rece, ca o mână care l-ar mângâia. Dar era prea rece pentru o mână omenească. Totuși parcă avea degete... Tresări și se sculă în picioare. Se întoarse. Lângă el stătea o ființă, mai scundă decât el, altfel decât el și decât toți oamenii pe care-i văzuse, dar foarte asemănătoare cu ființele omenești.
Auta privi cu ochii măriți. Genunchii și buzele începură să-i tremure. Ființa aceea, îmbrăcată cu o haină argintie ca dintr-un fel ciudat de mătase, îi zâmbea. Auta se uită mai bine: da, era sau cel puțin părea zâmbet. Hainele erau cu totul închise, nelăsând să se vadă nici un crâmpei de trup, de la gât până la glezne. Dar se vedea că sunt haine. Încălțămintea părea mai groasă, însă avea aceeași culoare. Ființa străină care-i ajungea sclavului numai până la umăr avea nu cap de cleștar, cum povestise țăranul, ci un cap omenesc închis într-un glob de sticlă, sau din altceva ca sticla, de culoare palid viorie. În creștetul acelui glob era înfiptă o săgeată subțire, argintie. Auta se uită la fața ființei străine, care nu-l mai înfricoșa. O vedea bine: doi ochi cu sprâncene subțiri și aproape albe, două urechi, nas subțire și mic, buze subțiri, părând poate din pricina globului vinete ca ale morților. Păr nu avea decât puțin, deasupra tâmplelor și cefei, scurt, rar, albicios. Ființa mișcă o mână, și s-ar fi părut că mâna e grea, deși mică, într-atât de încet izbuti s-o miște, aducându-și-o spre piept. Zâmbi atât de blajin, încât Auta simți că toată frica pe care o îndurase la început acuma se irosea. Ființa își desprinse mâna de pe piept și o întinse încet spre Auta. Sclavul se feri, dar mâna era goală: arăta. Ce putea să spună mișcarea mâinii dusă de la pieptul unuia care părea om la pieptul altui om? Dorința de a se înțelege, de a vorbi? Și Auta ar fi vrut să vorbească, dar cum? Știa ființa străină vreuna din limbile pe care le știa el?
„Zeu sau om, văd că nu-mi vrea răul” - se gândi sclavul și i se uită drept în ochii arzători. Da, acești ochi l-au privit și azi-noapte, când a leșinat a doua oară. Ochii păreau buni, deși sfredelitori. Sclavul vru să vorbească în limba atlantă, dar simți că i s-a așezat un nod în gât și cuvintele nu se lăsau rostite. Deodată îl apucă o spaimă nouă: dacă-și pierduse glasul?
Ființa ciudată îi făcu un semn. Auta nu înțelese, dar se strădui să-i urmărească mâna. Această mână, într-o mănușă argintie (sau era totuși pielea?) lipită de degete, se îndreptă îndărăt. Abia acum Auta văzu înălțându-se la vreo zece pași de el uriașul turn. Lângă turn erau alte câteva făpturi, asemenea celei care era alături de el. Auta stătea înțepenit. Trecu un răstimp destul de lung. Făptura de alături nu părea nerăbdătoare. Aștepta. Auta își aduse aminte cu câtă nerăbdare a venit el încoace și-și dădu seama cât de tâmp se simțea acum, stând așa cum stătea. Ființa străină îl poftea spre turn, așa înțelegea semnul ei. Să se ducă? Ce câștiga însă stând locului și neaflând totul? „La urma urmei parcă viața mea este lucrul cel mai de preț!” își zise sclavul. „Vreau să aflu. Dacă stau așa nu aflu nimic... Și dacă mi se întâmplă ceva? Să mi se întâmple, dar până în cea din urmă clipă tot aflu mai mult decât știu. Și poate că totuși nu mor. A trecut o seară, a trecut o noapte, a trecut dimineața și nimeni nu mi-a făcut nici un rău. Dacă urmăreau moartea mea, aveau destulă vreme să mă omoare. Poate că altceva urmăresc ei...”
Auta își veni în fire. Căzu în genunchi și își lipi fruntea de pământ. Ridicând ochii spre ființa străină de alături, care-l privea acum cu multă luare aminte și parcă și cu mirare, spuse deslușit:
— Eu sunt Auta, robul Marelui Preot din Atlantida. Ființa nu părea că auzise. Stătea nemișcată și doar privea. Auta i s-a închinat ca unui zeu. Credința lui că zeii nu sunt decât născociri ale oamenilor înspăimântați de ceea ce nu pot înțelege și a preoților cărora le este de folos asemenea fel de născociri iată că se clătina. Iată-i pe zei lângă el. Ce puteau fi decât zei? Semănau cu oamenii, totuși erau altminteri. Și dacă nu erau zei, ce puteau fi? Auta cunoștea zeci de neamuri și de popoare ale pământului și n-avea cum să se înșele... Sau poate că erau oameni și tot de pe pământ, de pe fața cealaltă a lui dacă era cu adevărat rotund ca o sferă. De ce însă nu i-a văzut nimeni până acum? De ce au coborât din cer? De ce nu vorbeau?
Nu, n-avea alt mijloc decât să încerce a vorbi cu ei, să se ducă în turnul argintiu, orice i s-ar întâmpla. Întâi să vorbească. Va încerca să facă tot așa cum făcea cu popoarele străine când le învăța limba fără ajutorul vreunui tălmaci.
Făcu un pas spre ființa străină, care nu se feri. O privi drept în ochi și-și lipi amândouă palmele de piept și zise în limba atlantă om; apoi smulse un spic din lan și ridicându-l în sus zise grâu; își mișcă fălcile în fața spicului, ca și cum ar fi vrut să-l mănânce, și zise hrană; după aceea arătă cu mâna în sus mișcând-o larg și zise cer; în sfârșit, arătă cu mâna în jos, mișcând-o tot așa de larg, și zise pământ. Apoi tăcu. Ființa îl privise tot timpul liniștită. Când văzu că omul nu mai vorbește, zâmbi. Deschise apoi gura și arătă cu mâna spre cer, și zise cer în limba atlantă, rostind destul de bine, dar cu o voce subțire și parcă pornită să cânte, ca sunetul strunei de harpă. Mult mai ciudat i se păru lui Auta locul de unde auzi sunetul vocii străine: gura s-a mișcat, vorbind, sunetul însă a răsunat de undeva dinspre piept. Ochii lui Auta alergară asupra ființei străine. Părea speriat. Ființa înțelese și se opri, arătându-i pe pieptul ei un fel de cutiuță mică pe care Auta o crezuse copcă; rosti cu același glas de harpă cuvântul cer și Auta își dădu seama că sunetul vocii vine de acolo. Ființa își arătă globul de pe cap și apoi din nou cutiuța din încheietura hainei pe piept. Sclavul bănui că prin glob nu se aude și poate e vreo țeavă deschisă în copca de pe piept, pe unde să iasă sunetul. Văzându-l mai liniștit, ființa arătă pământul și zise pământ, și începu să zâmbească din nou. Zâmbi și Auta. Ființa atinse ușor cu mâna un spic, dar nu-l smulse, și zise grâu. Apoi puse mâna pe Auta (care vru să se ferească, dar strângându-și fălcile dureros, stătu liniștit) și zise om, și numaidecât luă cu amândouă mâinile mâna grea a lui Auta și o trase anevoie spre sine, zicând din nou om. Auta privi cu gura căscată. Ființa crezu că vrea să spună ceva, și așteptă. Auta însă era uimit: n-a înțeles unul din doi, sau într-adevăr ființa străină era om. Arătă cu degetul spre ea și zicând iarăși om o privi întrebător. Ființa făcu la fel cum făcuse și Auta la început: își puse amândouă palmele pe piept și rosti deslușit cuvântul om.
Auta întinse mâna spre turn și rămase așa, așteptând. Văzu cum intrau ceilalți și cum au închis ușa după ei. Omul străin înțelese și rosti cu glasul lui ca sunetul de harpă un cuvânt străin scurt, alcătuit numai din sunete deschise și moi, pe care sclavul nu-l putu rosti. Străinul mai rosti un cuvânt. Auta se gândi că ar fi spus vorbele străine mai ușor din flaut de argint decât din gură. Rămase mut. Străinul mai rosti de câteva ori aceleași două cuvinte, până când, căznindu-se, le putu spune și Auta. După aceea arătă cu mâna sa subțire turnul și numaidecât mută cu greutate mâna spre cer și o coborî iarăși spre turn, apoi arătă spre sine. Sclavul rămase mai multe clipe nedumerit, apoi bănuiala fulgerată prin mintea lui în ajun se trezi. Și dacă bănuielile cumplite îl speriaseră în ajun, acum, când crezu că pricepe din mișcarea mâinii străinului înțelesul îngrozitor și minunat al venirii turnului din cer, simți amețeală în ochi și fiori reci îi străbătură spinarea. Numaidecât după aceea simți în cap o căldură scurtă, sau o lumină în adâncul ochilor. Închise pleoapele și revăzu în amintire steaua ciudată de pe cerul de miazăzi pe care o privise atâtea nopți; apoi cu ochii larg deschiși se uită repede la turnul din fața lui. Nu era asta? Dar se liniști: nu putea fi steaua acelor nopți; aceea era de văpaie ca toate stelele și împrăștia lumină... Dar lumina de azi-noapte care năpădise pe ușa turnului?... Totuși era steaua! Auta arătă din nou turnul și după aceea se întoarse spre punctul dinspre răsărit și miazăzi unde văzuse steaua necunoscută ultima dată și arătă cu mâna într-acolo. Așteptă. Omul străin se întoarse și el și arătă cu mâna în aceeași parte, apoi își mută zâmbind mâna spre turn. Așadar steaua tulburătoare, care speriase neamurile negre din deșert și cutremurase liniștea chiar și a Marelui Preot, se afla acum în fața ochilor sclavului, în grâu, la câțiva pași!
Auta se simțea năuc. Totul dimprejur îl cotropise ca într-o clipă cumplită. Privea în neștire, smulgea fără să-și dea seama spice de grâu fărâmițându-le între degete, deschise gura să spună ceva, dar tăcu, întinse mâna spre străin și o retrase îndărăt. Apoi deodată se lumină. Își aduse aminte că trebuie să facă ceva, să se întoarcă la cortul soldaților și să trimită un crainic la Marele Preot, sau mai întâi să intre în turn, dacă străinii îl vor lăsa să intre. De ce însă ceilalți intraseră la vederea lui închizând după ei ușa? Trebuia să le dovedească dorința sa pașnică de a-i cunoaște... Se întoarse spre străinul ciudat și-i arătă palmele goale, își scutură cămașa albă, ușoară, de in, vrând să arate că nu e primejdios, că nu are arme. Dar străinul nu înțelese. Atunci Auta porni la noroc spre turn. Străinul însă nu-l opri; în loc să se arate mânios, porni și el străduindu-se să-l urmeze cu umbletul său anevoios. Sclavul își dădu seama și încetini pașii, privind mirat trupul firav îmbrăcat cu haine argintii care se mișca încet ca și cum ar fi avut la picioare lanțuri grele de rob.
Când ajunseră lângă turn, străinul rosti ceva în limba lui stranie, ușa se deschise într-o clipă și din pragul ei țâșni în jos o scăriță. Sclavul se uită în jur, dar afară nu era nimeni. Peretele și ușa erau groase de vreo trei palme, și nici o gaură în turn, decât ferestrele alungite părând și ele groase. Cum putuseră auzi cei dinăuntru glasul celuilalt?
Străinul rămase lângă ușă și așteptă, dar văzându-l pe Auta că stă neclintit, intră el întâi și ferindu-se din prag, așteptă iar. Sclavul se temu să intre, nevăzând altceva decât o odăiță mică, goală, rotundă, în care nu era nimeni și nici nu părea a fi. Se gândi că în turn trebuia să fie și alte încăperi, de vreme ce erau ferestre și intraseră pe aceeași ușă puțin înainte câteva făpturi. Se uită bine la străinul care l-a însoțit, îi văzu din nou ochii, i se părură curați și neascunși, așa că în cele din urmă intră. În spate se auzi un șuierat ușor ca de șarpe și o țăcănitură scurtă; se întoarse: ușa era închisă. Odăița era luminată, nu se știe de unde cădeau valuri de lumină albăstruie. I se strânse inima. Se uită în jur, apoi în sus: văzu un tavan ca dintr-un fel de fildeș albăstrui din care se răspândea lumina. Auzi un susur ușor și simți că i se îngreunează răsuflarea. Trase aer în piept, însă în zadar. Tâmplele i se zbătură grăbit. Acum, aerul era tot așa de sărac ca și pe crestele celor mai înalți munți, poate chiar mai neîndestulător. Străinul îl privi cu luare aminte, iar Auta zâmbi ca să arate că nu-i e frică. Dar îi era. Socoti că îndrăzneala lui a fost nesăbuință. Străinul urmărea să-l ucidă, înăbușindu-l. Lui nu-i păsa pesemne, căci zâmbea. Îl va ucide poate ca să-l mănânce cu frații săi, cum fac unele neamuri sălbatice din Þara Nisipurilor. Numai că acelea nu-și înăbușă vrăjmașii: îi spintecă. Dacă așa trebuia să fie, va fi așa, se gândi Auta cu tristețe, părându-i rău numai că ceea ce a apucat să afle nu va mai ști nimeni dintre oameni. Nici pe Nefert n-o va mai vedea, nici pe Mai-Baka și Iahuben, nici...
Dar în aceeași clipă se deschise altă ușă, iar străinul scoase globul de pe cap și i se văzu fața de flăcăiandru, doar că era chel. Aerul nu părea să se mai împuțineze, și Auta fu împins ușor de străin pe ușa deschisă, în altă încăpere, mult mai mare, în care ar fi încăput lesne o sută de oameni alăturați, dar nu erau decât patru străini, fără cel care l-a adus. Cei patru ședeau în niște jilțuri albastre, înalte, n-aveau hainele argintii cu care umblaseră pe-afară, nici globurile sticloase cu săgeată în creștet, și fiecare se îndeletnicea cu câte ceva deosebit. Unul avea în față, pe un fel de masă, câteva sticle și țevi, pline cu felurite ciudățenii: într-unele clocotea ceva, în altele Auta văzu aburi galbeni sau portocalii, în câteva se loveau de pereții de sticlă scântei albastre. Alt străin părea că scrie, fără să se vadă pe ce; al treilea îi întrebă ceva pe ceilalți doi și privea într-o cutie cu o oglindă pe care tremurau niște frânghiuțe de lumină. Numai al patrulea nu făcea nimic, se uita la Auta. Erau cu toții cu chelii mari, afară de unul singur, care avea păr ceva mai bogat, galben albicios, cel care se uita la Auta. Ar fi putut să fie și fată, însă hainele la fel ca ale celorlalți, destul de largi, alcătuite dintr-un fel de cămașă de mătase liliachie prelungită în niște nădragi strâmți, ascundeau bine trupul. Și pe urmă chiar ceilalți, cărora părul din creștet le lipsea, n-aveau bărbi, nici mustăți și nici nu păreau să le radă. Aveau fețe de flăcăiandri fragezi sau de fecioare. După câtva timp, ceilalți trei își lăsară lucrul sau ceea ce făceau și se uitară la Auta, care acum se obișnuise cu aerul împuținat, și zâmbea, ca să facă și el ceva. Străinul care-l adusese, acum se dezbrăca. După câteva clipe, rămase în aceleași veșminte ca și ceilalți. Lui Auta i se păru ciudat că aici, în turn, mișcările acestuia erau repezi și ușoare. Când însă vru să-i facă un semn, ca să vorbească așa cum începuseră de-afară, lângă Auta ieși din podea un fel de scaun lung, cu două rezemătoare față-n față. Străinul care părea să fie fată veni lângă sclav și-i făcu un semn, din care acesta înțelese că trebuie să se așeze. Se așeză într-o parte a scaunului, lăsându-și picioarele înăuntru, pe un fel de prag. Străinul (sau străina) se așeză în partea cealaltă și apăsă ceva ca un sâmbure negru. Scaunul se ridică în sus, spre tavan, pe un fel de picior lung, și se opri dinaintea unui soi de măsuță pe care erau rânduite câteva lucruri sau unelte stranii. „Aici mă omoară!” se gândi Auta. Străinul (sau străina) trase dinspre măsuță un maț subțire care ieșea dintr-o cutie sticloasă și avea în celălalt capăt o rotunjime îngroșată, ca o jumătate de măr. Această rotunjime a mațului fu lipită de partea stângă a pieptului lui Auta, care înlemni înfricoșat, neîndrăznind să facă vreo mișcare. În cutia sticloasă se auzi atunci un țăcănit și începu să salte o lumină. După un răstimp, mațul fu îndepărtat și din cutie străinul care părea fată scoase o placă albă pe care parcă ar fi fost scris ceva. Auta era gata să se liniștească, însă în aceeași clipă străinul cu înfățișare de fecioară îi luă mâna, o atinse cu altă placă legată de alt maț, apoi pe locul acela înfipse un ac în capătul celălalt, unde era un mic glob străveziu, care numaidecât se umplu cu sânge. „Vor să vadă ce gust am!” se gândi Auta, acum aproape împăcat cu gândul morții. Totuși, alt sânge nu i se scoase și pe cel din globul cu ac nimeni nu i-l gustă. Alte câteva lucruri ciudate îi fură ținute câte un număr de clipe lângă ochi, pe tâmplă, pe limbă (Auta uită curând toate acestea) și scaunul cu cei doi inși așezați pe el coborî îndărăt lângă ceilalți. Auta nu putea ști ce se va întâmpla, dar era bărbat și încă bărbat voinic față de aceste făpturi firave, așa că nu-și arătă în nici un fel îngrijorarea. Atâta mai dorea, înainte de moarte să fie lăsat să-și mai umple o dată pieptul cu mireasma aerului din lan; neavând însă cum să le spună, așteptă liniștit să vadă ce va fi. Străinul (sau străina) care-i luase din sânge îi arătă un jilț gol, tot albastru ca și celelalte, și Auta se așeză. Apoi cineva aduse un glob aproape la fel cu celelalte și i-l așeză peste cap, strângându-l ușor de jos până i-l lipi bine de gât. Un maț ieșind din acest glob fu prins de o cutie pe care, într-un fel de ochi, zvâcnea o luminiță. Când luminița aceasta se liniști, Auta începu să simtă cu uimire că trage în piept același aer din lanul de grâu, poate chiar mai înmiresmat. Copleșit de asemenea minuni, Auta se gândea acum dacă într-adevăr acești străini erau zei, dar cu toate că vedea atâtea lucruri nemaivăzute, gândul că nu pot fi zei și mărturisirea unuia dintre ei că ar fi oameni (ce fel de oameni?) părea să aibă în mintea sa mai multă putere. Când i se înfipse în creștetul globului o săgeată, Auta începu să audă toate sunetele din marea încăpere a turnului, iar străinul care-l adusese de afară se așeză pe alt jilț albastru de lângă el (jilțurile se desfăceau din podea după apăsarea câte unui sâmbure ciudat din perete) și arătând spre unul dintre ceilalți zise zâmbind, în limba atlantă a cărei rostire părea totuși să-l obosească:
— Om.
După aceea, punând mâna pe rând pe toate părțile trupului, le spunea numele în limba lui ciudată, așteptând să-l audă și pe Auta, care începu să rostească deslușit și rar cuvintele atlante. Sclavul văzu că străinul le învață ușor și le ține minte, însă el însuși le uita pe cele străine. Îi păru rău că n-are o bucată de papirus, ori măcar un ciob de oală și un os de pește, cum avea totdeauna când învăța limbile străinilor pământeni. Gândindu-se că poate stăpânii turnului vor fi având ceva asemănător, făcu la noroc semn că ar vrea să scrie. Unul dintre ei întâi îl privi mirat, apoi se sculă și-i aduse un teanc de foi ca de papirus, dar foarte albe și subțiri, moi și gingașe aproape ca o țesătură deasă din fire de păianjen, dacă ar fi fost cu putință asemenea țesătură. Auta luă cu grijă o astfel de foaie, temându-se să n-o rupă, însă foaia nu se rupse, nici măcar nu se îndoi între degete. O ridică și privi prin ea crezând că e străvezie de atâta subțirime, dar nu era străvezie. Străinul i-a mai dat și un bețișor lucios, ascuțit la un capăt, dar Auta se întrebă cum va scrie cu el, de vreme ce nici nu avea vopsea în Care să-l moaie, nici nu era vopsea ori altceva în el, lăsând-o să se scurgă. Încercă să scrie pe mâna sa, de teamă să nu sfâșie foile subțiri, crezând că poate e băgat în acest bețișor vreun cărbune. Dar mâna rămase curată. Străinul i-l luă din mână și apăsă ușor, o clipă, capătul neascuțit. Auta auzi un foșnet neîntrerupt, foarte slab, venind din acel bețișor. La semnul străinului, încercă să-l apropie de o foaie, și nici nu apucă s-o atingă bine că bețișorul făcu pe ea un semn negru. Bucuros și uimit, Auta scrise în limba atlantă semnul cuvântului stea, și apoi începu să râdă ca un copil. Străinii se ridicară toți și veniră să se uite. Atunci Auta scrise semnul cuvântului om și rosti om cu glas tare, arătându-se pe sine... Începutul era făcut. Mai multe ceasuri stătură cu toții și fără întrerupere scriseră cuvinte atlante și cuvinte cerești. Ca să poată însenina sunetul vorbelor străine, Auta se folosea de semnele cu care atlanții scriau numele oamenilor și cuvintele altor popoare. Unde nu avea semne, Auta născoci câteva pentru el.
Se făcuse târziu când ieși din steaua sau din turnul oamenilor sau zeilor străini. Le lăsase acolo globul sticlos cu săgeata lui, numai foile și unealta ciudată de scris fără vopsea și fără cărbune le avea la sine, primite în dar.
Ieșind în lanul de grâu, își văzu măgarul păscând departe spice. Era aproape întuneric și unele stele ieșiseră. Căută să vadă încotro putea fi cortul soldaților, și porni într-acolo. Drumul i se păru mai scurt de o clipă.
Soldații stăteau în jurul unui foc și mâncau. Când îl văzu, căpetenia lor întâi crezu că nu-l vede. Apoi făcu ochii mari.
— N-ai murit? îl întrebă cu glas tremurat.
Auta ridică din umeri. Căpetenia îl privi cu luare aminte, apoi păru că se dumirește:
— Ori n-au fost nici un fel de zei și țăranilor li s-a năzărit cine știe ce?... Bine că te-ai odihnit măcar. Puteai să și fugi: aici nu te mai căuta nimeni. Ai fost un nătărău!
Auta zâmbi:
— Crezi că e mai bine de trăit într-un lan de grâu decât în palatul Piscului Sfânt?
Căpetenia înghiți un nod. Sclavul urmă:
— Și aflați că este și casa, sunt și zeii. Sunt cinci. Au venit din cer!
— De unde din cer? întrebă un soldat, cu îngrijorare.
— Voi n-ați văzut steaua aceea lunguiață care s-a zărit mai de mult spre miazăzi?...
— Lasă minciunile, robule! bombăni căpetenia. Nu te întreabă nimeni de ce n-ai venit îndată înapoi. N-ai nevoie să minți. Dacă erau zei acolo, nu te mai întorceai viu. Cine a mai văzut zei și a rămas viu, afară de preoți?! Ori crezi că zeii n-au altceva de făcut decât să stea la taifas cu o stârpitură de rob! Să spui altora minciunile astea, cu mine nu-ți merge!
Auta răbdă cuvintele căpeteniei. Ar fi vrut să-i întoarcă spatele, totuși îi spuse:
— Și dacă am să-ți arăt un semn, tot n-ai să mă crezi? Căpetenia nu zise nimic, dar îl privi cu ochi batjocoritori.
Auta scoase liniștit din sân o cutie dată de străini, o deschise și pe una din foile albe scrise ceva cu bețișorul fermecat. Căpetenia și soldații căscară gura. Căpetenia făcu un pas înapoi. Auta mai zise:
— Sau hai cu mine acolo, să vezi singur dacă am mințit ori nu!
Căpetenia îl privi cu ochii măriți de spaimă și zise repede:
— Nu mă duc!
— Fă ce vrei, îi spuse Auta, dar trimite numaidecât un soldat la palatul Marelui Preot.
Așezându-se în iarbă, sclavul scrise pe una din foile subțiri câteva șiruri de semne și, luând dintr-o lădiță din cort un papirus în care o înfășură și o cutie de aramă în care o închise, pecetlui cutia și o dădu căpeteniei.
Apoi intră în cort să mănânce și să se culce. Străinii îl așteptau a doua zi în turn.


CAPITOLUL XVII



În ciuda vârstei sale, Marele Preot n-a simțit oboseala drumului. Neliniștea se statornicise în el, întinerindu-l, de la plecarea lui Auta. Noapte de noapte zăbovea pe acoperișul palatului privind cerul, fără să vadă însă nimic lămuritor. În fiecare zi, sculându-se din somnul scurt o dată cu robii, răscolea miile de suluri secrete aflate într-o anume încăpere pe care n-o cunoștea nici Auta. Totuși, marea taină rămânea nedezlegată. Bătrânul știa bine că de astă dată n-au fost năluci. Cunoștea temeinic firea oamenilor și nu se îndoia că, măcar în parte, ceea ce spuneau țăranii că au văzut pe câmpia din miazăzi nu putea fi nălucă. Dar atunci ce era?
După trei săptămâni de la plecarea sclavului său, nemaiavând răbdare să aștepte și neauzind nici un fel de vești, a poruncit să i se aleagă cea mai ușoară și mai sprintenă luntre cu cei mai buni vâslași și cu pânza cea mai primitoare de vânt, și a pornit în jos pe Râul Rece. Crainicul lui Auta l-a întâlnit la jumătatea drumului spre Marele Oraș.
În orașul regelui, bătrânul s-a oprit numai o noapte, nu pentru odihnă, ci spre a se ruga zeilor, în Marele Templu. La rugăciune au luat parte toți preoții din oraș, iar în fruntea lor marii slujitori ai celor cinci zei care dădeau strălucire pământului și mai ales cerului Atlantidei. Pe un tron de aur a stat nemișcat și tăcut, cu îngrijorarea în ochi, regele-zeu al țării atlante, iar în poartă, înghesuiți, marii dregători. Străzile din jurul colinei palatului erau înțesate de lume. Fără să vadă sau să audă ceva, oamenii din popor știau că rugăciunea este înălțată zeilor care se arătaseră unor țărani și-l chemaseră la ei pe Marele Preot pentru a da porunci poporului atlant. Bătrânul își striga rugăciunea cu un dezgust abia acoperit, oprirea în templu fiindu-i un ghimpe în talpa grăbită. Firește că nimeni nu văzu la el altceva decât liniștita lui cucernicie, aprinsă doar de dorința de a le cere zeilor îndurare. Nimeni, afară de cei cinci nu putea bănui dedesubturile rugăciunii.
Când Marele Preot ieși din arcada porții palatului regesc, mulțimile de pe ulițe se clătinară pe rând ca lanul aplecat de valul vântului și căzură la pământ neîndrăznind să privească nici cerul, nici temeliile zidurilor în clipa aceasta rară.
... Spre dimineață, Marele Preot se urcă însoțit de Tefnaht pe o mare corabie cu soldați, robi, hrană, corturi și asini. Marea lăuntrică a Atlantidei fu străbătută când cu ajutorul vântului, când cu al sutelor de lopeți.
Acum, când se apropiaseră mult de țărmul țintei lor, bătrânul era frământat de gânduri și neliniște mai tare ca oricând. Iarăși stătea de vorbă în încăperea sa din corabie cu Tefnaht, care încă necrezând că vestea ciudată putea să fie altceva decât nălucă, începea totuși să se tulbure și el. Marele Preot nu-i arătase scrisoarea primită de la Auta; îi spuse numai ce îi scria sclavul. Tefnaht se uita din când în când cu oarecare milă la bătrân, socotindu-l cu mintea obosită de vârstă. Nu îndrăznea să-i mărturisească asemenea gânduri, însă Marele Preot le ghici și în această din urmă zi a călătoriei îi arătă lui Tefnaht scrisoarea.
— Ai mai văzut astfel de pânză sau papirus? îl întrebă atunci bătrânul, văzându-i uimirea. Spune, unde se mai poate face asta în Atlantida, în Ta Kemet sau oriunde în lumea pe care o cunoști?
Tefnaht luă cu grijă foaia albă și uimitor de subțire, o pipăi, o mirosi chiar, o aduse în dreptul luminii, apoi dădu din umeri.
— Slăvite, scrisul robului tău îl recunosc. Dar nu pot ști nici cu ce a scris, nici pe ce... Întâia oară de când sunt, cred că încep să fiu îngrijorat...
— Nu îngrijorat să fii: n-ai de ce... Numai dornic de a afla! îi spuse Marele Preot cu o liniște care nu mai era a lui. Tefnaht simți că e o liniște făcută.
— Mă mir cum nu i-a fost frică lui Auta să intre la acești străini de necrezut, dacă toate cele povestite sunt adevărate! spuse Tefnaht.
Marele Preot îl privi drept în ochi:
— Þie ți-ar fi fost?
Tefnaht se frământă o clipă. Apoi zise:
— Mie nu, slăvite, dar eu...
— Tu ești unul din cei cinci, și el e sclav! Da? - îl întrerupse zâmbind bătrânul. Lasă, Tefnaht...
— Nu, n-am vrut să spun asta, slăvite. Dar el e și mai tânăr, și nici...
Ars însă de privirea piezișă a Marelui Preot, Tefnaht tăcu.
Se apropiau de țărm.
— Și ce vom face, slăvite? întrebă Tefnaht într-un târziu. Vom clădi temple noi pentru ei?...
Marele Preot îl măsură cu privirea:
— Cum, tu ai și început să crezi că au coborât zeii?... Temple putem face oricând, ai răbdare să vedem ce e.

De pe țărm până în lanul de grâu unde se petrecuse minunea, drumul lor se scurse destul de încet, deși robii purtători ai scaunelor celor doi preoți se schimbau la fiecare jumătate de ceas, ceilalți mergând toți pe asini, ca să fie odihniți. De câteva ori Marele Preot blestemă în sinea sa încetineala mersului și se gândi înduioșat la aripile de vultur făcute cândva de Auta. Înaintau grăbiți, dar i se părea că înaintează ca melcii. Și, cu toată graba lor de a ajunge cât mai era soarele sus, nu ajunseră decât noaptea.
Cei doi preoți, înconjurați de câțiva soldați dintre cei mai viteji, dar care acum își uitaseră vitejia și tremurau ca varga, înaintară prin grâu. Zăriră curând la lumina faclelor, ceva mai departe, turnul despre care scria Auta. Marele Preot privi vrăjit: pe măsură ce se apropiau, turnul uriaș strălucea orbitor la lumina celor treizeci de facle. Învelișul lui avea darul să îmbogățească lumina aruncată asupra lui. Erau aproape de turn. Marele Preot făcu semn sclavilor să se oprească. Se dădură jos, și el și Tefnaht. Bătrânul stătu îngândurat și nehotărât. Îi spuse încet lui Tefnaht:
— Auta e înăuntru la ei. Nu văd nici un cort.
— Dar unde sunt oare soldații care au venit cu el? întrebă Tefnaht. Tot înăuntru? Despre ei nu ți-a scris nimic, slăvite.
— Nu mă gândesc acum la soldați! zise bătrânul. Mă gândesc cum să-i dăm de veste lui Auta.

— Poate e mai bine să așteptăm într-un cort până dimineața...
Marele Preot îl fulgeră cu privirea. Atunci Tefnaht căută s-o dreagă:
— Să-l strigăm, slăvite.
— Crezi că aude cineva? Nu vezi că turnul e închis peste tot! Auta scrie că pereții sunt groși de trei palme.
— Sau să batem, slăvite, cu ceva în...
— Vrei să-i superi? se răsti bătrânul.
— Pe zei? întrebă Tefnaht veninos.
Bătrânul nu-l luă în seamă:
— Nu pe zei, pe cei dinăuntru.
— Atunci tot mai bine să strigăm. Altceva ce putem face? spuse Tefnaht acru. La urma urmei nu pierdem nimic și nu supărăm pe nimeni.
Marele Preot încuviință. Fu ales soldatul cu glasul cel mai puternic și în vremea când bătrânul îl învăța ce să strige, cu toții văzură cum în partea de jos a turnului se deschise o ușă, și cum în bogata ei revărsare de lumină se ivi Auta. Sclavul coborî pe o scăriță pe care până atunci n-o zărise nimeni, făcu câțiva păși și apoi căzu în genunchi în fața Marelui Preot, lipindu-și fruntea de pământ. Bătrânul îi spuse să se scoale și îl întrebă mirat:
— Ai ieșit din întâmplare?
— Nu, stăpâne, am auzit sunet de voci, și am recunoscut vocea ta.
Marele Preot tresări.
— Nu minți cumva? Cum se poate auzi dinăuntru?... Ai auzit și ce spuneam?
— N-am deslușit, stăpâne, căci și înăuntru vorbeau. Tefnaht schimbă o privire cu Marele Preot.
— Tu minți! zise Tefnaht. Cine te poate crede, când chiar tu i-ai scris slăvitului nostru stăpân că pereții turnului sunt groși de trei palme!
Marele Preot îi iscodi ochii.
— Nu mint, stăpâne, răspunse Auta. Ei au o oglindă fermecată în care se poate vedea tot ce este în jurul turnului, și au o cutie din care se aude, când e liniște înăuntru, chiar și foșnetul vântului în spice... Te-am așteptat cu nerăbdare, stăpâne!
Marele Preot se întoarse spre un slujitor:
— Atunci să se întindă corturile. Până dimineață stăm aici.
— Nu veniți înăuntru? îl întrebă Auta. Nu-i nevoie de cort pentru tine, slăvite stăpâne, și pentru strălucitorul Tefnaht.
Marele Preot își opri o întrebare pe buze. Spuse altceva:
— Dacă socoți că nu e primejdios să intrăm la ei, vom intra să-i cunoaștem. De dormit vom dormi în cort.
— Tu ai dormit la ei? întrebă Tefnaht.
— Da, stăpâne.
— Dar soldații care te-au însoțit? Nu i-am văzut pe drum.
Auta se uită mirat la Tefnaht, care înțelese și zâmbi pentru sine, bănuind că soldații au plecat de frică. Când porniră spre turn, Auta se uită vinovat la Marele Preot și-i spuse:
— Stăpâne, să nu te îngrijorezi când îți vor pune în jurul capului un glob de sticlă: ei au venit din cer, din steaua roșie care se numește la noi a războiului, și acolo aerul este mai sărac. Până se vor obișnui cu văzduhul nostru, ei umblă pe-afară cu globuri de acestea pe cap, iar mie mi-au pus alt glob, ca să am aer ca afară. La ei în turn aerul este ca și în steaua lor.
Nici Marele Preot, nici Tefnaht nu putură rosti o vorbă. Oricât de bine știuseră să se stăpânească oricând, acuma stătură cu gurile căscate ca robii cei mai de rând. De n-ar fi văzut turnul straniu în fața lor, ar fi crezut că sclavul aiurează.
— Ce facem? întrebă Tefnaht, când își veni în fire. Bătrânul stătu un răstimp pe gânduri, oprindu-se din mers. Apoi porni din nou, zicând curajos:
— Să intrăm, Tefnaht. Dacă nu intrăm, nu putem afla nimic.
— Și dacă cumva... - începu Tefnaht.
— Vom vedea! îi spuse bătrânul în șoaptă, întinzându-i în ascuns un pumnal ascuțit.
— Să le spun că veniți? întrebă Auta.
Marele Preot dădu din cap și porniră iarăși spre turn. Soldații și robii rămaseră să întindă corturile în lanul de grâu.
Când cei trei ajunseră în fața locului unde se deschisese puțin înainte ușa luminată, Auta se opri și spuse ceva ca un fel de cântec (așa li se păru celor doi preoți), căruia glasul lui gros nu-i asprea sunetele limpezi și dulci. Bătrânul își privi sclavul cu ochii plini de mulțumire. Tefnaht însă și-i ascunse pe ai săi spre a nu i se cunoaște pizma. Marele Preot nu răbdă să nu strige încântat:
— Și pe aceasta ai învățat-o, fiule! Sunt mândru de tine.
— Nu toată, stăpâne. Abia am început...
Dar în clipa aceea se deschise ușa și cineva, întocmai cum se povestea prin țară, coborî încet și rămase lângă turn. Marele Preot, stăpânindu-se cu greu să nu tremure, însoțit de Tefnaht căruia îi clănțăneau dinții și urmat de liniștitul Auta, păși spre ușa deschisă, în vreme ce toți ceilalți rămași în urmă, robi, slujitori și soldați, căzură în genunchi cu frunțile la pământ.
Cei doi preoți îndurară cu teamă abia stăpânită ceremonialul îmbrăcării globurilor sticloase și înșurubarea săgeților în creștet, apoi intrară în încăperea cea mare a turnului. Trei jilțuri goale, albastre îi așteptau. Făcându-li-se semn, preoții se așezară, pipăindu-și întruna globurile de pe cap, iar Auta rămase în picioare. Unul dintre străini spuse ceva. Urmărindu-i înfățișarea, Marele Preot întrebă repede și puțin speriat:
— Ce spune?
Străinul se mira de ce Auta nu se așează, dar sclavul socoti că e mai bine de astă dată să nu tălmăcească totul. Zise:
— Că ei nu pot auzi bine când capetele celor cu care vorbesc nu sunt la aceeași înălțime! - și abia se stăpâni să nu râdă, văzând că cei doi preoți l-au crezut.
Sclavul le arătase celor cinci străini cum se alcătuiește și se împarte lumea ai căreia oaspeți erau. La început crezând că aceștia nu pricep rânduiala robiei din pricină că el încă nu știa de ajuns limba lor, își dădu seama pe urmă că adevărul era altul, fără să știe anume care. Și acum întâia oară de când îndura cu umilință robia, îi fu rușine că e rob.
Bătrânul îi făcu semn să se așeze, și Auta se așeză. Apoi, văzându-l în jilț, lângă sine, îl măsură câteva clipe cu o privire ciudată care poate părea așa și din pricina culorii viorii a globului, și îi porunci cu glas uscat:
— Dacă ai învățat să vorbești cu ei, tălmăcește întocmai ce vor spune.
Unul dintre străini, cel cu păr mai bogat și care părea să fie fată, dădu să se ridice și se uită întâi la Tefnaht, apoi sus. Auta înțelese și îngrijorarea i se ivi pe față. Spuse câteva cuvinte în limba aceea cântată, după care străinul se așeză din nou. Amândoi preoții băgaseră de seamă. Tefnaht păli. Marele Preot se întoarse însă spre sclavul său și-i porunci:
— Întreabă-i cine sunt și de ce au venit aici!
Glasul lui suna încă semeț, ca atunci când judeca pe prinții și pe regii străini, nesupuși Atlantidei, și prinși de armata ei.
Auta nu-i întrebă pe străini nimic. Aflase dinainte.
— Știu, stăpâne: mi-au spus mai de mult. Turnul lor nu e stea, e un fel de luntre care poate zbura între stele și planete. Mi-au spus, stăpâne, că pământul nostru e rotund ca o sferă, adică aproape ca o sferă. Planeta lor e la fel, și nu e stea, căci n-are focul ei. Au venit aici pentru că la ei văzduhul s-a împuținat și vor să vadă (și Auta se opri; un gând tainic îi spuse să nu mărturisească tot)... dacă mai sunt oameni ca ei și în alte planete.
Marele Preot îl asculta buimac. Niciodată nu auzise asemenea șiruri de vorbe și credea că nu sclavul său le rostește, ci poate unul dintre străini. Îl privi și, când își dădu seama că sclavul vorbea, se cutremură.
— Am aflat de la ei că soarele nostru e o stea și că și pe ei îi încălzește, măcar că sunt mai departe. Tefnaht se uită batjocoritor la sclav.
— Slăvitul nostru stăpân ți-a poruncit să-i întrebi pe ei, nu să îndrugi prostii născocite de tine, sclav neobrăzat! Dacă nu știi limba lor, spune-ne și vedem ce facem. De ce...
— Lasă-l să spună! îl întrerupse Marele Preot. Apoi se întoarse către Auta: Chiar așa ți-au spus, că soarele e stea?
— Da, stăpâne, numai că, fiind mai aproape decât alte stele, se vede mai mare. Și că pământul nostru și alte opt planete între care și a lor se învârtesc într-un cerc turtit în jurul soarelui.
Marele Preot simți că i se face rău. Dar se încordă și mai întrebă apoi cu glasul mai stins:
— Ai zis că au venit din steaua... sau din planeta lor cu acest turn? Sau mi s-a părut.
— Am zis, stăpâne.
— Și cum se mișcă?
Sclavul nu știa. Întrebă pe străini, vorbi îndelung cu dânșii, apoi tălmăci:
— N-am înțeles prea bine, și ei îmi spun că noi, pământenii, nici nu putem înțelege ușor... Ei zic așa, că în luntrea asta cu înfățișare de turn este o putere pe care noi n-o cunoaștem, dar ei o stăpânesc. Dintr-un grăunte de metal ei scot o putere așa de mare încât poate să facă pulbere un munte. Puterea asta le dă...
Însă sclavul nu-și sfârși răspunsul, deoarece capul Marelui Preot căzu pe umăr. Tefnaht se ținea mai bine. Strigă:
— Auta, apă... a leșinat!
Auta tălmăci repede, sculându-se, iar străinul cu înfățișare feciorelnică veni cu un fel de minge legată de o cutie înaltă, și plimbă mingea în dreptul inimii bătrânului un răstimp. Tefnaht și Auta o urmăreau îngrijorați. Dar bătrânul își veni în fire și zâmbi, zicând:
— Auta, fiule, adu-mi apă să beau.
Sclavul porni spre ușă, tălmăcind străinilor din mers după ce se duce. Tefnaht îl opri:
— De ce pleci? Ia apă de la ei!
Ajuns lângă ușă, Auta răspunse:
— Ei au apă puțină, stăpâne, și spun că nu se încumetă să ne-o dea, neștiind dacă apa lor nu ne face nouă rău. Mă duc în cort!
Ieși. Amândoi preoții priviră în jur cu teamă. Rămași fără Auta, se simțeau stingheri și nevolnici, parcă și-ar fi lăsat marea lor putere în lanul de grâu.
Unul dintre străini, ca să umple timpul cu ceva, se ridică și punând ușor o mână pe umărul bătrânului îi arătă cu cealaltă spre un fel de oglindă albă. Marele Preot și Tefnaht se uitară într-acolo și rămaseră înmărmuriți când îl văzură în acea oglindă pe Auta, lângă cort, cum lua din mâna unui slujitor un ulcior cu apă. Străinul de lângă oglindă trase dedesubt un soi de mâner, învârti niște copci, și se ivi deodată în pătratul alb cerul negru cu stelele lui. Cerul părea că zboară prin minunata oglindă. Apoi zborul se opri și bătrânul recunoscu într-un amestec de stele mărunta stea roșie a războiului. Arătând cu degetul spre ea, străinul roti apoi mâna prin încăpere. Pe urmă, străinul deschise un soi de dulap din peretele rotund și scoase o placă subțire neagră, pe care bătrânul o luă cu mâini tremurătoare și, tulburat, o scăpă. Se făcu palid și nu îndrăzni să se mai uite jos, dar străinul se aplecă și o culese, dându-i-o din nou. Placa nu era nici măcar îndoită. Marele Preot o privi cu luare aminte: era tot un crâmpei de cer, cu stele mari și mici, luminoase și umbrite. Străinul puse degetul lângă o stea verzuie, înconjurată de un nimb ușor, albăstrui, destrămat. Zise apoi, zâmbind, în limba atlantă:
— Pământul.
Preoții tresăriră. Privind întâi năuc la semnele pe care le făcea străinul, Marele Preot se lumină deodată, arătând că a înțeles, și îi spuse lui Tefnaht:
— Pesemne că așa se vede de la ei... Tu îți dai seama, Tefnaht, cât sunt toate acestea de uluitoare? Cine ar fi crezut... cine ar fi crezut că stelele sunt mai mari decât le vedem. Și că pământul e planetă și că se vede așa. Simt că înnebunesc, Tefnaht. Nici nu m-am gândit, nici nu m-a pregătit nimeni... Oare nu suntem nebuni, Tefnaht?
— Cred că nu, slăvite... zise preotul Zeului Puterii, cu glas stins.
— Și sunt în fața noastră, Tefnaht. Nici nu ne-am gândit că s-ar putea să fie, și uite-i aici la noi... sau noi suntem la ei! Nici nu mai știu cum să spun. Mă doare capul.
— Vrei să nu te mai doară, slăvite? întrebă Tefnaht. Trebuie să ieșim de-aici.
Dar Marele Preot clătină din cap. Tot atunci se întoarse Auta cu ulciorul.
— De ce ai stat atâta? îl întrebă Tefnaht.
Iar Auta râse:
— Întâi s-au speriat de mine când m-au văzut cu globul pe cap, apoi au început toți să mi-l pipăie, să vadă dacă nu sunt nălucă.
Bătrânul nu mai vru apă; înțelese că pentru a bea trebuia să-și scoată globul, iar ca să și-l scoată trebuia să iasă din turn. Străinii se uitau curioși la ulcior. Cel cu păr mai bogat luă o țeavă străvezie deschisă la un capăt și o umplu cu apă, apoi apăsă un sâmbure din podea și se așeză pe scaunul pe care Auta îl cunoștea bine, dar care-i uimi pe preoți când îl văzură înălțându-se cu străin cu tot spre tavanul boltit al încăperii.
— Ce vrea să facă? întrebă Marele Preot.
Auta întrebă pe străini, apoi tălmăci:
— Vor să vadă dacă apa noastră e bună și pentru ei.
— Și cum ei n-au băut de loc din apa noastră, de când au venit?
— Nu, stăpâne. Își fac singuri apă.
Marele Preot se uită cu ochii holbați. Tefnaht, mai stăpânit, vru să știe:
— Cine o face?
— Femeia asta, care s-a înălțat în tavan adineauri. Tefnaht se uită în sus, atent.
— Asta e femeie?... Am bănuit eu ceva. Sunt și altele? Auta se feri să zâmbească:
— Nu, stăpâne, numai aceasta.
Marele Preot era obosit. Se ridică greoi, ca să plece. Se ridicară și toți ceilalți.
— Pleci? îl întrebă pe Marele Preot unul dintre străini, în limba atlantă. Preoții se uitară unul la altul. Tefnaht îl întrebă pe străin dacă știe limba aceasta bine. Străinul zâmbi, sfios:
— Nu. Puțin.
Marele Preot își roti din nou ochii prin încăpere, apoi privirea îi căzu pe ulciorul de lut, adus de sclav. I se păru caraghios ulciorul printre toate celelalte lucruri care le vedea. Se rușină și, ca să-și învingă simțământul neplăcut, spuse repede:
— Auta, nu văd printre ei nici un bătrân, numai tineri. Oare bătrânilor le-a fost frică să se suie în luntrea asta a lor? Întreabă-i...
Întrebându-i pe străini, Auta îi tălmăci stăpânului său, el însuși parcă speriat:
— Toți câți sunt aici, stăpâne, sunt bătrâni. Cel mai tânăr are cincizeci de ani. Și femeia are cincizeci de ani.
— Dar ceilalți? întrebă uimit Marele Preot.
— Cel mai bătrân are trei sute patruzeci de ani! Preoții îl priviră speriați.
— Nu minți, Auta? îl întrebă apoi Marele Preot. Sau nu le înțelegi bine limba, și. te-ai lăudat că o știi.
Dar atunci unul din străini arătându-se pe sine cu mâna, zise în limba atlantă:
— Bătrân. Eu sunt bătrân. Trei veacuri și...
Marele Preot făcu un pas îndărăt.
— Ei știu limba noastră, Auta? întrebă Tefnaht căutând să-și ascundă îngrijorarea.
Auta îi cercetă ochii și se gândi o clipă, apoi răspunse, moale:
— Nu, stăpâne... numai câteva vorbe. Limba noastră li se pare prea grea.
Străinul îl privi pe Auta și spuse ceva în limba lui cerească.
— Ce spune? întrebă repede Tefnaht.
— Mă întreabă dacă tot nu credeți că are trei sute patruzeci de ani, zise Auta senin.
Străinul zâmbi și apoi se apropie de Marele Preot la un pas. Acesta nu se mai feri. Străinul îi spuse lui Auta, care tălmăci:
— Te roagă, stăpâne, să te uiți în ochii lui; el zice că ochii spun totul, dacă știi să citești în ei tot ce-ți spun. Zice că a înțeles de la început că ești foarte bătrân, slăvite stăpâne, și că ești foarte înțelept și puternic. Te roagă, stăpâne, să te uiți în ochii lui.
Marele Preot se uită adânc în ochii străinului. Părea mulțumit. Apoi suspină și zise:
— Ce pot vedea în niște ochi atât de străini!
— Dar despre mine ce a spus? întrebă Tefnaht.
Auta se uită la el liniștit. Spuse rar:
— Despre stăpânul meu Tefnaht n-a spus nimic.
— Totuși este prea mult cât a spus că are... Începu Marele Preot, gândindu-se adânc. Nu știu...
— Stăpâne, socoteala asta ei au facut-o pentru înțelegerea noastră, în anii de pe pământ. La ei anul ar fi de vreo două ori mai lung, așa că... cel puțin așa mi-au spus ei, dacă am înțeles.
— Ce tot îndrugi! se răsti Tefnaht la sclavul care îl privea liniștit.
— Stăpâne, zise Auta, ei așa spun: planeta lor fiind mai depărtată de soare, răstimpul în care se învârtește este mai lung...
— Lasă palavrele! îl opri iarăși Tefnaht.
— Nu-l întrerupe, Tefnaht! zise Marele Preot. Nu minte. El nu știa, dar eu am bănuit de mult. Un an este întocmai o învârtire a soarelui împrejurul pământului. Planeta lor dacă e mai departe de soare de două ori...
— Nu, stăpâne! zise Auta. Soarele nu se învârtește, pământul se învârtește în jurul soarelui... ți-am tălmăcit și adineauri ce mi-au spus ei.
Marele Preot îl privi:
— Da, te-am mai auzit, dar am crezut că ori n-ai înțeles tu bine, ori n-am înțeles eu. Va să zică noi... Nu, nu pot să pricep. Nici tu nu pricepi, doar spui după ei.
Auta își plecă privirea. Spuse cu umilință:
— Adevărat, stăpâne, că nu toate le pot pricepe, însă am încredere în ei...
— Cum poți avea încredere în orice străin! spuse Marele Preot, nu atât de blajin ca de obicei.
— Stăpâne, zise Auta, în niște străini care au izbutit să vină dintr-o stea într-altă stea am încredere. Ei nu mai pot să mintă. Ei au cunoscut adevărul mare al firii. Din minciună, stăpâne, adevăr nu se face, nici minciună nici adevăr.
— La urma urmei, de ce n-ar fi așa! zise deodată bătrânul preot. Dacă am putut să ne gândim că soarele se rotește împrejurul pământului și nu cade, de ce să nu ne gândim că se învârtește pământul în jurul soarelui fără să cadă? Oare învârți focul în jurul căprioarei pe care o frigi, sau învârtești frigarea... Căci dacă socoteam altcândva că pământul stă, ne gândeam că se reazemă pe ceva. Dar acel ceva pe ce se reazemă?
Altă dată încredințat de marea înțelepciune a acestui bătrân, Tefnaht clătină din cap cu îndoială, părându-i-se că Marele Preot aiurează. Zise:
— Să mergem m corturile noastre, sa nu-i supărăm șezând aici prea mult. Și slăvitul nostru stăpân e obosit.
Marele Preot îl privi mirat. I se păru nefirească această nepăsare, tocmai acum când începeau să afle atâtea lucruri uimitoare. Dar gândindu-se mai bine, își dădu seama că nu era nepăsare, ci oboseala pe care le-o stârneau toate aceste minuni învălmășite și neașteptate, care năvăleau asupra lor de câteva ceasuri întruna:
— În noaptea asta ai să dormi în cortul meu! îi spuse sclavului bătrânul.
— Da, stăpâne, răspunse el. Dar îngăduie-mi să le spun. Bătrânul încuviință și văzu că după ce Auta le spuse câteva vorbe, străinii izbucniră în râs.
— Ce le-ai spus? se răsti Tefnaht.
— Că nu voi dormi la ei, ci cu stăpânii mei. M-au întrebat dacă mă întorc și le-am spus că dacă-mi vor îngădui stăpânii să mă întorc, mă voi întoarce mâine.
— Și de aceea au râs? întrebă Tefnaht. Ce este de râs în asta!
— Stăpâne, rosti Auta cu teamă și cu umilință. Mi-e frică să-ți mărturisesc ce mi-au spus ei acum... Eu nu înțeleg cum poate fi, dar ei așa spun... și-l privi drept în ochi pe Marele Preot.
— Te ascult, spune-mi! făcu bătrânul, obosit, însă dornic de a ști orice.
— Ei spun că... (și Auta se opri, părându-i rău că începuse) nu știu... mi se pare că ei nu pricep (și Auta prinse curaj și se gândi să încerce a-și duce mărturisirea până la capăt, așa că tălmăci întocmai) cum poate fi cineva stăpânul unui om ca... al unei haine, sau... Eu am încercat să-i lămuresc, dar ei tot n-au priceput și au râs. Ajută-mă, slăvite stăpâne, să pot fi mai înțelept și să-i fac să priceapă.
Auta amuți, fulgerat de privirea Marelui Preot. Tefnaht îl întrebă:
— Ei n-au robi?
— N-au, stăpâne...
— Și cine muncește pentru...
— Taci! se răsti Marele Preot, pironindu-l pe Tefnaht cu privirea sa înghețată. Tu, Auta, nu le mai spune despre asta nimic. Lasă-i, dacă nu înțeleg. Să mergem de-aici!
Preoții le zâmbiră străinilor, neștiind cum să-i salute altfel. Străinii zâmbiră și ei.
Cei trei intrară în odăița unde trebuia să li se scoată globurile viorii. Când rămase cu capul liber, în aerul împrospătat al nopții, Tefnaht fu cât pe ce să adoarmă și Auta îl sprijini. Noaptea era înmiresmată.
În cort, cei doi preoți șezură o vreme tăcuți pe pieile de leopard. Auta era în fața lor, pe iarbă. Preotul Zeului Puterii se frământa pe vraful de piei. Deodată, Marele Preot începu să râdă și zise:
— Spune, Tefnaht, dacă nu sunt mai plăcute pentru somn jilțurile lor albastre decât acești leoparzi?
După aceea fața lui se înăspri puțin și, întorcându-și ochii spre sclav, grăi fără nici o urmă de blândețe:
— Auta, să nu uiți o clipă porunca pe care ți-o dau acum: nimeni, nici chiar dacă te-ar întreba însuși regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, nici alți preoți dacă te vor descoase, nimeni, nimeni să nu afle că acești străini nu sunt zei. Așa cum au și început să audă, vor ști toți în Atlantida că străinii din turn sunt cei cinci zei mari cărora li se închină poporul și că au venit să dea prin mine porunci noi Atlantidei. Auta făcu o mișcare, vrând să spună ceva. Dar bătrânul vorbi mai departe:
— Știu, fiule, ce vrei să spui: acestor străini să nu le mărturisești că în Atlantida sunt socotiți zei. De altminteri, chiar dacă le-ai spune tuturora că nu sunt zei, nimeni nu te va crede. Te vor socoti nebun, iar eu nu am nevoie de un rob nebun, ci de un fiu sufletesc înțelept. Iar străinii îmi dau seama că tot nu știu ce este un zeu!
— Dar soldații, robii, slujitorii care au venit cu noi? zise Auta.
— Ei știu că străinii sunt zei. Și ca nu cumva să se gândească la ceea ce nu s-au gândit niciodată, îi vom trimite cu o corabie în ostrovul pustiu de la apus, după care corabia va fi arsă.
Auta se cutremură.
— Nu este mai bine să-i ucidem, slăvite? întrebă Tefnaht.
— De ce să-i ucidem noi? Vor muri singuri după ce vor mânca cele din urmă rădăcini de pe ostrov. Acolo bântuie furtuni dese și înotând nu vor putea să străbată marea.
Deodată Marele Preot tăcu, privind îngrijorat spre deschizătura cortului.
— Spune-mi, Auta, întrebă el în grabă, străinii au învățat limba atlantă?
Auta deschise gura și o clipă se opri. Înțelese. Zâmbi în sinea sa, dar nici o cută nu se clinti pe fața lui. Apoi spuse liniștit:
— Nu, stăpâne, numai câteva cuvinte, și se tot laudă că le știu. I-ai auzit, stăpâne! Mi-au spus că noi avem sunete prea aspre pentru gura lor și nici nu mai vor să învețe... Dar de ce mă întrebi, stăpâne? Am făcut cumva rău că nu i-am învățat?
Marele Preot îi iscodi ochii, însă ochii sclavului erau muți.
— Ai făcut bine, fiule. Nu te obosi să-i mai înveți, mai ales că nici ei nu vor. Învață numai tu de la ei tot ce poți învăța.
Dormiră un somn scurt și adânc. Iar dimineața începură să se pregătească de plecare.
Doi dintre străini ieșiră din turnul lor, din luntrea lor argintie. Cu toții aveau, sub globurile viorii, ochii acoperiți cu sticle rotunde și negre.
— De ce își ascund ochii? întrebă Tefnaht. Ca să nu ghicim ce gândesc despre noi?
— Nu, stăpâne, răspunse Auta. Soarele nostru e prea tare pentru ei. Acolo, în planeta lor, soarele acesta luminează mai slab.
Ce doi preoți se așezară în jilțurile lor care fură ridicate de robi pe umeri.
— Auta nu vine cu noi? întrebă Tefnaht.
— Nu! zise bătrânul. Să mai stea, să mai afle.
Auta se lăsă cu sfială în genunchi și-și lăsă capul în țărână. Cu coada ochiului privi spre turn, și fu bucuros dându-și seama că lanul de grâu îl ascundea.
Convoiul se îndepărtă. Auta se sculă în picioare. O undă de vânt îi aduse la ureche un crâmpei din ceea ce îi spunea pesemne Tefnaht Marelui Preot: „...numai să nu afle prea mult!”
Întâia oară în viață mulțumit că scapă de Marele Preot, Auta se întoarse în fugă la turnul argintiu. Râdea.


CAPITOLUL XVIII



Auta se obișnuise cu oaspeții cerești și se obișnuiseră cu dânsul și ei. Alături de ei, se simțea din ce în ce mai bine. Cei doi preoți plecaseră de mult. Aproape că-i și uitase. Începea să nu se mai simtă rob. Aici, în turnul argintiu, afla multe taine și, chiar dacă nu le înțelegea pe toate, căpătase încredere în blânzii și înțelepții străini. Totuși, unele lucruri i se păreau așa de încurcate, încât în cele din urmă nici nu se mai căznea să le priceapă, dându-și seama de uriașa depărtare între mintea lui și mintea acestor oaspeți cerești.
într-o zi, Auta fu întrebat de ei dacă nu vrea să-i însoțească într-o călătorie prin Atlantida.
— Vrem să facem o călătorie scurtă în care să vedem tot ce este mai de seamă în insula asta! spuse unul dintr-înșii.
Auta primi bucuros, dar râse ca de o glumă.
— Vin cu voi, firește că vin, însă călătoria nu poate fi scurtă: Atlantida e foarte mare! zise el.
— M-am gândit la timp, nu la întindere, îi răspunse același străin.
Auta râse din nou:
— Dintr-un capăt într-altul, de la țărmul de miazănoapte până la țărmul de miazăzi, o călătorie pe măgari durează aproape trei sute de zile, socotind că noaptea trebuie să ne odihnim.
Acum însă începu să râdă străinul:
— Noi nu vom întrebuința animale ca acela cu care ai venit la noi. Voi n-aveți alte animale mai iuți?
— Sunt în păduri, dar nu se pot domestici, iar câinii nu sunt buni de călărie, zise Auta. Ai văzut câini?
— Nu, încă n-am văzut nimic, decât câțiva oameni și animalul cu urechi lungi pe care ai venit tu. Vrem să vedem, cât se poate vedea într-o călătorie de zece zile.
Pământeanul dădu din umeri. Se aștepta la orice minune, dar la cutreierarea Atlantidei întregi în zece zile, nu. Totuși, în aceeași dimineață, Auta văzu în apropierea turnului, culcată în grâu, un fel de barcă lungă și închisă, semănând destul de bine cu turnul și de aceeași culoare argintie. Avea însă și un soi de aripi scurte, înțepenite în ea; coada însă nu avea picioare, ca turnul.
— Cu asta mergem! spuse cel mai tânăr dintre străini.
— De unde ați scos-o? întrebă Auta.
— Străinul cel tânăr îl duse pe prietenul pământean în spatele ușii turnului unde era deschisă o firidă mare, pe măsura acelei bărci înaripate.
Cel mai tânăr dintre străini, cel mai bătrân dintre ei, încă unul și Auta intrară pe o ușiță îngustă și se așezară pe scaunele care se desfăceau din podea, până atunci nevăzute. Al patrulea străin și femeia rămâneau în turn.
Când se așezară, legându-și pieptul și picioarele cu anumite curele pe care le avea fiecare scaun, Auta auzi un horcăit ușor și simți cum tremură totul. Apoi, zvâcnind pe neașteptate, această luntre mică a văzduhului sări de pe pământ și în scurtă vreme călătorul pământean înmărmurit văzu prin lunga fereastra din podea un fel de ceață destrămată, iar după alte câteva clipe, când această ceață se depărtă, își dădu seama că zburau deasupra norilor; zărea printre ei pământul negru, galben sau verde.
După ce-i trecu tulburarea, greu de stăvilit chiar după cele câteva luni de când trăia ca într-o adevărată țară de basm, sau Ta Nuter din istorisirile oamenilor rome, Auta întrebă cu voce tremurătoare:
— Cum zburăm? Văd că aripile nu se mișcă de loc.
— Uită-te în spate, zise străinul cel mai vârstnic; și întorcându-și capul cât îi îngădui strânsoarea curelelor de pe piept, rostul cărora l-a înțeles bine când se urcau și trupul său năzuia să cadă de pe scaun, Auta zări printr-o fereastră rotundă din capătul luntrii un smoc de văpaie albă care țâșnea îndărăt. Se uită lung, însă nu pricepu. Ca și altă dată, iarăși îl cuprinse îndoiala că acești străini ar fi cu adevărat oameni, cum se laudă, și nu vrăjitori nemaipomeniți sau chiar zei. Văzându-i fața răscolită, bătrânul străin cu chip de copilandru încercă să-l aducă spre înțelegerea unui fapt care lui i se părea dintre cele mai obișnuite: Ai văzut cum cade o pietricică? spuse el. Când se lovește de pământ, dacă e ușoară sare înapoi. Văpaia pe care ai văzut-o se năpustește îndărăt și... luntrea asta, cum o numești tu, sare împinsă înainte. Fiindcă e împinsă fără întrerupere, luntrea sare mereu înainte.
Auta vru să spună că începe să înțeleagă, dar tocmai atunci simți un gol în stomac, la fel ca și la săltarea de pe pământ. Acum știa că iar urcă.
Bătrânul străin (ce greu îi venea lui Auta să-l socotească bătrân, chiar dacă-l știa în vârstă de trei veacuri și jumătate!) îi ceru sfatul, întrebându-l ce e mai bun de văzut ca priveliște. Auta îi vorbi despre Marele Oraș.
— Dar de aici nu se mai vede nimic. De ce zburați așa de sus, unde nu ajung nici vulturii?
— Ca să nu fim văzuți de jos și să nu-i speriem pe oamenii voștri fără rost. Orașul îl vom vedea altă dată. Voi aveți munți, am vrea să cunoaștem munții. Pe planeta noastră astfel de priveliște nu se poate găsi.
Ar fi vrut să-i întrebe dacă au numai câmpie, dar era dator să răspundă repede, ca să nu zboare în zadar. Totuși, nici Piscul Sfânt nu fu pe placul străinilor, când aflară că acolo locuia stăpânul lui Auta, nici Muntele de Foc, după ce le spuse că scânteile ies din acel munte mereu.
— Așa, toți munții noștri fumegă, zise Auta. Dar cei mai frumoși sunt aceștia, unde este Muntele de Foc.
Între străini se încinse o sfadă aprinsă, așa i se păru pământeanului. Crezu că se vor bate, dar nu s-au bătut. Numai vocile lor strigau mai ascuțit, mai ațâțate. Când se liniștiră, Auta răsuflă ușurat și le mărturisi teama care-l bântuise, iar ca să-l poată înțelege, le arătă ce înseamnă cearta între oameni și cum foarte des din ceartă se face bătaie.
— Afară de împrejurarea când unul din doi este mai de neam și mai bogat sau e mare dregător, adăugă Auta. Atunci numai el se supără, cel neînsemnat neavând curaj. Și atunci cel mare nu-l mai bate pe cel mic, îl ucide.
— Și celălalt nu e aparat de nimeni? întrebă străinul cel vârstnic.
— De cine? zise speriat pământeanul. Cei mari țin unii cu alții. Ceilalți sunt prea slabi, și ei știu că dacă ar crâcni îi vor pedepsi și zeii.
Străinii căzură pe înduri.
— Dar și voi v-ați certat! le spuse Auta, lămurindu-le încă o dată înțelesul cuvântului ceartă.
Atunci, străinul vârstnic zâmbi. Străduindu-se să folosească multe cuvinte vechi ale lor, amestecate cu altele atlante, pentru a-l face pe pământean să priceapă, îi spuse gata să râdă:
— Tânărul nostru prieten care călăuzește luntrele noastre...
— Cine!... Cârmaciul? zise Auta uimit. Și pe cea mare?...
— Da. Meseria asta e dintre cele mai ușoare. El a fost de părere că totuși trebuie să mergem la Muntele de Foc, cum îl numești tu. Eu socoteam că e primejdios, însă el mi-a dovedit că n-am dreptate, că acolo putem cerceta mai bine alcătuirea planetei voastre, și că la urma urmei noi n-am venit să ne plimbăm, ci să aflăm cât mai mult, iar primejdia, spune el, nu e niciodată prea mare dacă oamenii sunt înțelepți și o judecă înainte de clipa când e prea târziu.
— Și tu? întrebă Auta cu glas nehotărât.
— I-am dat dreptate. Mergem la Muntele de Foc. Auta clătină din cap. Se gândi că oricât l-ar fi iubit Marele Preot, de-ar fi cutezat să i se împotrivească chiar și cu dovezi grăitoare, toată dragostea s-ar fi prefăcut numaidecât în mânie și mânia în omor. Cine erau acești străini? Așadar mai avea o dovadă că zeii erau născociri omenești, căci erau închipuiți ca niște ființe certărețe și pizmașe, clocotind întruna de mânie și de trufii. Îl trezi din gânduri o întrebare a cârmaciului:
— Îți pare rău că nu ne-am bătut?... Spune-ne încotro e muntele.
Auta îl privi încurcat.
— De aici nu știu cum să-ți arăt. Dacă ar fi noapte, aș ști după stele. Și ziua pot găsi drumul, după umbra soarelui, însă pentru asta trebuie să coborâm și să înfig un băț în pământ.
— Nu-i nevoie! zise râzând cârmaciul. Dacă tu cunoști insula asta bine, îndrumează-ne de-aici. Noaptea după care stea te călăuzești?
— Steaua Păstorului arată totdeauna spre miazănoapte. Ea nu se mișcă pe cer.
— Deci dacă știi drumul spre miazănoapte, te poți descurca. Uite, noi zburăm acum spre răsărit, la stânga e miazănoapte...
— Dar locul deasupra căruia zburăm? zise Auta. Poate că suntem mai la miazănoapte sau mai la miazăzi... Fără umbra soarelui nu știu nimic.
Bătrânul străin luă dintr-o mică firidă unde erau câteva lucruri necunoscute pământeanului o săgeată înfiptă într-un cerc plin de metal argintiu. Săgeata era neagră. O așeză pe podea, lângă Auta, și-i spuse:
— Noi folosim asta pentru cu totul altceva, dar e bună și să arate umbra soarelui, dacă vrei. Acum tânărul nostru prieten te va face să te simți ca pe pământ.
Și deodată Auta ascultă cu gura căscată cum șuierul de văpaie se mută din coada luntrei, deasupra ei, și văzu cum luntrea își încetinește mersul și se oprește apoi, atârnată în văzduh. Vru să strige „Cădem!”, dar nu apucă: în aceeași clipă, vâjâind ușor, partea din față a acoperișului lunecă undeva în lături și prin al doilea acoperiș, străveziu de tot, soarele umplu încăperea luntrii. Auta rămase înlemnit. Se uită prin fereastra din podea și, văzând că luntrea nu cade, se mai liniști, totuși încă înspăimântat că luntrea poate sta în văzduh fără să cadă, fără să zboare și fără măcar să se rotească în cercuri ca vulturii.
Străinii îl lăsară să se mire, apoi unul îi aduse aminte:
— Umbra n-o mai măsori?
Auta se rușină, și se uită repede la săgeata neagră. Se uită puțin, ochii lui fiind de mult obișnuiți cu astfel de măsurători. Strigă:
— Bine că ne-am oprit, altfel treceam de el. Acum suntem în dreptul lui, dar trebuie să zburăm spre miazănoapte.
— Mult? întrebă cârmaciul.
— Cu iuțeala voastră nu mai știu în cât timp... Cred că e mai bine să zburăm jos, ca să pot vedea.
Luntrea porni lin și coti. Carapacea acoperișului înveli iarăși dedesubtul ei străveziu. Luntrea cobora, și deodată Auta strigă:
— Acolo! și arătă cu mâna jos, spre fereastra din podea. Văzuseră fumul însă și străinii.
Zburară deasupra unui umăr de munte, căutând loc să se așeze. Când le vorbise de Muntele de Foc, Auta dorise din tot sufletul să-l găsească pe Mai-Baka, însă nu îndrăznea să le spună. Acum, bucuros că ajunseseră totuși acolo, zise:
— Pe muntele acesta sunt niște sclavi, printre care un prieten al meu. Au fugit din robie, ca să fie liberi.
Bătrânul ascultă cu luare aminte și îl rugă pe pământean să-i arate locul.
— Locul nu-l știu, însă dacă am coborî mai jos, poate i-aș vedea.
Luntrea se rotea în văzduh, ca pajurile, dar destul de sus. Fără să mai spună ceva, bătrânul îi dădu pământeanului un lucru ciudat, alcătuit din două țevi unite într-o pâlnie largă și-i arătă cum să se folosească de el. Cu mâna tremurătoare, Auta apropie de ochi cele două țevi și, cu buzele întredeschise de tulburare și plăcere, începu să se uite jos. Vedea deslușit până și frunzele copacilor, dar pe robii fugiți nu-i zărea nicăieri.
— Nu-i găsești? întrebă cârmaciul.
— Nu. Poate că s-au ascuns în vreo peșteră, ori au murit! răspunse Auta trist.
— Să încercăm altfel, fu de părere al treilea străin, și-i spuse bătrânului un cuvânt necunoscut de Auta. Bătrânul îi dădu pământeanului altă pâlnie, înfiptă într-o cutie rotundă și lungă care se isprăvea cu un fel de scoică rotundă și largă. Îl învăță ce să facă cu această unealtă, și un geam fu deschis alături.
Auta strigă numele lui Mai-Baka în pâlnie și își auzi însuși vocea aruncată prin geamul deschis și zguduind munții, ca tunetul. Își dădu seama însă că și auzindu-l, oricât ar striga Mai-Baka pentru a-i răspunde, de aici de sus nu va putea fi auzit. Începu deci să strige îndemnându-l să aprindă un foc. Striga întruna, dar strigătele păreau a fi zadarnice. Și după o jumătate de ceas, nici un foc nu se aprindea; ocheanul fermecat prin care vedea mișcarea frunzelor și șerpii de pe stânci nu-i arăta nici un om.
Atunci fură de părere toți să coboare. Auta alese un loc prielnic și îndată auzi un șuierat deasupra tavanului.
Luntrea se opri în văzduh, apoi începu să coboare în jos, fără rotiri.
— Cădem! strigă Auta.
— Nu cădem, îi răspunse cârmaciul râzând, și apăsă pe un mâner scurt; două carapace de deasupra se dădură puțin în lături, lăsând să se vadă un cerc de văpaie care se învârtea în jurul unei osii negre. Cârmaciul întoarse o clipă capul spre Auta: Ceea ce ți se pare cerc sunt cinci văpăi țâșnitoare care se rotesc împreună cu osia din care țâșnesc. Astea-s aripile noastre adevărate. Privind rotirea uimitor de iute a văpăilor, Auta nu băgă de seamă că se lăsaseră pe pământ decât când rotirea de sus se opri și văpăile nu mai țâșniră.
Cei patru inși ieșiră din luntre. În lumina soarelui, globurile viorii ale străinilor și îmbrăcămintea lor argintie se revărsau în mii de ape. Pământeanul se miră văzându-i că acum se mișcau mai ușor, și află că-și puseseră pe trup cingători cu anumite raze, pentru astfel de împrejurări. S-ar fi întrebat cum trupul său mare putea fi mai ușor însă n-avea răgaz. Îl strigă pe Mai-Baka de câteva ori. În sfârșit, un bărbat negru aproape gol, își scoase capul dintr-o peșteră, dar și-l trase repede înapoi. Auta și străinii porniră spre peșteră.
— Mai-Baka, nu te teme, Mai-Baka. M-ai uitat? Sunt eu, Auta. Vino să te văd! strigă Auta din nou.
Omul negru ieși, dar când îi văzu pe însoțitorii lui Auta fugi iar în peșteră. Auta le făcu semn străinilor să rămână pe loc și se duse singur. Când intră, Mai-Baka se aruncă la picioarele lui încercând să-i sărute glezna. Auta îngenunche lângă el și-l bătu pe umăr, zicând cu voce blajină:
— Ridică-te, Mai-Baka!... Sau nu mă mai cunoști?
Mai-Baka își înălță încet capul și nevăzând făpturile ciudate cu capete sticloase și săgeți în creștet se sculă, încă înfricoșat.
— Cine sunt cei care erau cu tine? întrebă arcașul cu teamă. Sau sunt năluci?
Auta se așeză pe un colț de stâncă. Mai-Baka se așeză și el alături, pe pământ.
— Nu sunt năluci, arcașule; sunt niște oameni străini... zise Auta, și după un răgaz adăugă: Dintr-o țară depărtată. Și eu m-am speriat ca tine de îmbrăcămintea lor, când i-am văzut întâi. Dar sunt oameni de treabă.
— De ce au capul de sticlă?
Întrebarea arcașului îl încurcă. Auta socotea nefolositor să înceapă a-i spune tot ce nici el nu pricepea bine. Știa că Mai-Baka îi va socoti zei pe acești străini și va fugi sau va muri de spaimă. Totuși, cu atât mai mult se văzu nevoit să-i răspundă și mintea lui nu găsea nici o minciună potrivită. Zise într-o doară:
— Astea sunt podoabele lor, nu sunt capete. Cum își pun unii pene în păr, aceștia își împodobesc capetele cu astfel de ulcioare de sticlă viorie...
Mai-Baka îl privi cu neîncredere. Zise:
— Atunci trebuie să fie zei!
Auta își mușcă buza:
— Unde ai mai auzit să se plimbe zeii cu un rob negru ca mine!
— Tu ești robul lor? întrebă Mai-Baka.
— Nu, arcașule, tot al Marelui Preot. El m-a trimis cu acești străini să învăț limba lor și să le arăt cum trăiesc oamenii din Atlantida.
— Sunt negustori de robi? întrebă arcașul îngrijorat.
Auta își strânse dinții de ciudă că nu mai știa cum să vorbească.
— Nu sunt negustori de robi, Mai-Baka. La ei în țară nu sunt robi.
— Dar atunci cine muncește pentru ei?
Întrebarea era foarte grea pentru Auta, deoarece pentru Mai-Baka ar fi fost prea greu răspunsul. Auta zise nehotărât:
— Ei singuri... Sunt meșteșugari foarte buni și au unelte minunate...
— Atunci sunt zei! îl întrerupse arcașul. De unde ați venit? Am auzit parcă o voce care mă striga, dar mi s-a părut că tună muntele ca de obicei și de aceea mi se năzare. Dar nu v-am văzut venind din pădure. Cum ați venit aici?
— Vrei să-ți spun că am venit din cer? zise Auta râzând. Robii nu umblă prin cer, știi bine. Am venit și noi cum vin oamenii.
— Nu pot să te cred că Marele Preot dacă te-a trimis cu ei nu v-a dat măgari. Unde-s măgarii?
— Pasc în pădure! spuse Auta, mâhnit că trebuie să mintă.
Mai-Baka păru că se liniștește. Căzu pe gânduri. Deodată însă întrebă, sărind în picioare:
— Ce arme au? Auta, tu ai văzut armele lor?
— N-au arme, Mai-Baka. Nu le trebuie arme: sunt oameni pașnici.
Mai-Baka îl privi neîncrezător și mirat:
— Dar cu ce se apără? Cum vânează?
— Nu vânează... mănâncă numai... legume și poame. De apărare n-au nevoie: sunt blajini, nimeni nu le face nimic.
Mai-Baka se mai gândi un răstimp, apoi spuse:
— Atunci sunt vrăjitori!
— Da, un fel de vrăjitori dacă vrei să le spui așa, dar nu vrăjitori ca Tela, ci mai degrabă oameni foarte înțelepți care pot să facă cu meșteșugurile lor tot felul de minuni. Și sunt buni...
— Atunci tot am zis mai bine la început: sunt zei! Auta, mulțumit că ajunseseră la o oarecare încheiere mai înțeleaptă, se sculă de pe stâncă și-l chemă pe arcaș:
Dar Mai-Baka se scutură, îngrozit.
Auta îi cuprinse umerii cu brațul:
— Mă mir de tine, Mai-Baka. De Puarem nu te-ai speriat, de oastea atlantă nu ți-a fost frică, pe Muntele de Foc stai ca la tine acasă printre fum și scântei, și de niște străini pașnici care sunt ca niște copilandri te înspăimânți. Sau n-ai încredere în mine, mă crezi vânzător de prieteni? Spune-mi curat, și atunci mă duc și nu mă mai întorc. Eu m-am folosit de prilej, ca să te pot vedea. Marelui Preot nu-i puteam spune că vreau să te văd pe tine. M-ar fi ucis.
Mai-Baka stătea în cumpănă.
— Ia-ți arcul ca să ai mai mult curaj, și vino cu mine! mai adăugă Auta.
Fostul rob pomi după prietenul său.
— Nu-ți iei arcui? îl întrebă blândul prieten.
Dar Mai-Baka îl privi speriat:
— Nu sunt nebun! Cine a mai pomenit să te lupți cu zeii! Eu am și arc, și suliță, și secure, dar nu le pot lua. Dacă zici tu să mă duc, hai să ne ducem... Fie ce o fi!
Când dădură de cei trei străini, se miră de ei chiar și Auta. Doi, care erau mai tineri, își scoseseră globurile și căutau să respire numai printr-un fel de pâlniuță cu sită, legată deasupra nasului. Al treilea îndreptase un fel de țeavă spre fumul muntelui și asculta un fel de țiuit care ieșea dintr-o cutie. Cei doi mai tineri adunau bulgărași de pământ și pietricele punându-le în alte cutii. Cârmaciul se apropie de Auta și Mai-Baka se feri.
— Încercăm prima dată, zise cârmaciul arătând spre sita de pe nas. Cred că se poate, deși respirația e cam scurtă. Prietena noastră ne-a spus că nici aerul din câmpie nu e vătămător, dar trebuie să ne deprindem întâi cu cel de pe munți. Credeam că deosebirea de aer e mult mai mare.
Mai-Baka holbase ochii și asculta uluit. Nu îndrăznea să-l tulbure pe Auta, totuși nu se putu stăpâni să nu rostească pentru sine:
— Am știut că sunt zei: nici nu vorbesc, cântă!
Lui Auta îi veni în minte tot timpul trecut, când era nevoit să se târască umilit la picioarele tuturor preoților și celorlalți stăpâni din Ta Kemet, apoi din Atlantida. Un sfredel dureros îi intră în inimă. Ce putea să facă? Să plece în munții aceștia, cu Mai-Baka, să se îmbrace cu frunze și să se hrănească cu rădăcini uitând toate câte le-a învățat și nemaicitind nimic? Străinii vor pleca în cele din urmă, și se va întoarce pe Piscul Sfânt. Iar când va muri Marele Preot, Tefnaht sau altul... Nu, trebuia să găsească neapărat o ieșire...
Îl întrerupse străinul cel vârstnic, venind spre el:
— Auta, aici nu vom putea rămâne mult, zise el arătând spre fumul muntelui. Aerul e într-adevăr rărit, dar are pucioasă și altele, care ne fac rău. Alți munți mai aveți?
— Sunt spre miazăzi, sunt și spre miazănoapte, dar nu prea înalți. Tot Piscul Sfânt cred că e mai prielnic! răspunse Auta.
— Dar acolo stă bătrânul acela al vostru. Nu știu dacă e bine și pentru tine și pentru noi să fim lângă el. Mi se pare că nu i-a plăcut venirea noastră pe pământ, cu toate că nu vrem să-i răpim nimic. Poate doar să-i ajutăm pe oamenii voștri!
Auta se însenină:
— Tocmai de aceea... (Străinul nu-l pricepu. De altminteri, nici nu se străduia acum, urmărind altceva).
— Dar palatul Marelui Preot nu este chiar în pisc. Noi zicem așa, Piscul Sfânt, însă de pe umărul Muntelui Vulturilor unde stă palatul și până în pisc e urcuș de o zi. În pisc e un fel de podiș, și o peșteră...
Ascultându-l cu luare aminte pe pământean, străinul nu mai așteptă și zise:
— Atunci ne ducem acolo. Urcându-se în luntre, cârmaciul zise:
— Prietenul tău nu vine cu noi? Auta zâmbi trist:
— Nu. El nu poate veni: e un rob fugar.
— Auta, pleci? întrebă sfios Mai-Baka văzându-l că se îndepărtează și băgând de seamă acum butoiul mare și lung în care intrau străinii. Vrei să înham eu măgarii la căruța voastră? Spune-mi numai unde i-ai lăsat să pască, și-i aduc.
. Auta nu se putu opri să nu izbucnească în râs. Auzindu-i râsul zgomotos, străinii ieșiră din luntre și se întoarseră lângă el. Auta le spuse ceea ce voia să facă omul voinic cu frunze pe șolduri. Străinii se așezară pe pietre, ca să râdă și ei în voie. Mai-Baka se simțea stânjenit. Se fâstâcise. Nu știa ce să facă și apropiindu-se puțin de Auta îi spuse:
— Vrei să-ți aduc puțin lapte de capră?
Auta îl privi mișcat și primi. Arcașul alergă spre peșteră.
— Văd că tu te-ai obișnuit cu noi mai repede, și nici bătrânul tău nu părea așa de sperios ca omul acesta, spuse străinul cel vârstnic.
— Acesta e rob! îi răspunse Auta. El n-a putut ști nimic chiar din puținele taine pe care le știm noi, cei care am avut norocul să putem citi ce s-a scris de către înțelepții pământeni.
— Robii la voi nu pot citi? întrebă cârmaciul.
Auta se uită la el cu mirare:
— Chiar cei care citesc, nu pot citi decât unele cărți. Cele mai tainice le ține ascunse Marele Preot. Unele le cunosc și eu, dar eu am avut un noroc deosebit...
— Plătit cu robia! spuse străinul cel bătrân.
— Dacă altfel nu s-a putut... zise Auta rușinat.
— Știi, Auta, spuse bătrânul cu fața de copilandru, de când am aflat toate acestea de la tine, mă tot gândesc mereu. De mult de tot, când eram cum e cârmaciul nostru, am avut patima lucrurilor vechi. Am citit atunci niște cărți pe care de mii de ani nu le mai citește aproape nimeni. Abia acum încep să-mi aduc aminte: se spune că și la noi ar fi fost un fel de stăpâni și de robi sau ceva asemănător, însă de mult, în vremuri uitate, știu eu?... poate acum vreo douăzeci de mii de ani. La noi astfel de cărți nu mai îmbie pe nimeni. Se păstrează numai ca să se păstreze. Dacă mi-aș fi putut închipui, aș fi adus unele din ele aici. Atunci nici nu le-am înțeles.
— Și ce-au făcut robii la voi? Pesemne că s-a întâmplat ceva, de vreme ce nu mai aveți robi.
— Nu înțeleg, spuse străinul. Atunci, de mult, oamenii s-au unit și au înțeles că stăpânii planetei sunt și ei. Și robii voștri ar putea înțelege.
Auta ridică din umeri. Abia acum începea să înțeleagă el, de alți robi nu putea fi vorba. Zise pe gânduri:
— Totuși, dacă s-ar răscula robii noștri, nu crezi că ar fi de folos?
Veni Mai-Baka aducând lapte de capră într-un ulcior de piatră scobită. Auta se hrănise rar cu hrană pământească de când era cu străinii. Ei înghițeau niște sâmburași de mai multe culori și l-au deprins cu aceștia. Nu se simțea niciodată flămând, dar gura uitase gusturile și stomacul i se subțiase. Luă ulciorul și-i întrebă:
— Voi nu vreți?
— Nu, spuse bătrânul. Până când prietena noastră care a rămas în luntrea mare n-are să cerceteze hrana voastră, nu putem încerca. Nu știm ce este...
Auta bău laptele cu plăcere, și Mai-Baka îl urmări cu o bucurie de copil.
— Mai-Baka, nici nu te-am întrebat unde sunt ceilalți ai tăi? îi spuse, după ce îi mulțumi pentru lapte.
— Sunt în pădure, vânează. Alții culeg rădăcini și ierburi. Acolo sunt toți, și Agbongbotile, dacă-l mai ții minte, și Ntombi. Numai Mpunzi nu este. L-au ucis?
Auta tresări:
— Am uitat să-ți spun: Mpunzi a ajuns la palat, am vorbit cu el și nu l-au ucis, dar e în casa robilor... deocamdată nu știu cum să-l ajut să plece.
— Zeii aceștia nu vor?
— Nu pot nici ei, Mai-Baka, pentru că nu sunt zei! Mai-Baka îl privi dezamăgit.
Dar în mintea lui Auta se schimba ceva. Răspundea la întrebări, însă chiar și arcașul văzu că se gândește la altceva. Și deodată Auta sări în picioare și-l îmbrățișa pe Mai-Baka. Arcașul la început se sperie.
— Mai-Baka! strigă Auta. Am să ți-l aduc pe Mpunzi, și arme bune de-ale atlanților!
— Pe Mpunzi ar fi bine dacă l-ai aduce. Dar ce să fac cu armele atlanților? Avem câteva, dar sunt bune arcurile noastre de lemn. Aici nu sunt fiare mari. Pentru păsări și căprioare sunt bune arcurile noastre. Nici soldații nu vin aici.
Auta nu vru să-i mărturisească tot gândul. Zise numai:
— Dacă pot, aduc arme ca să le ai. Poate vor folosi și ele la ceva!
Apoi îl îmbrățișă încă o dată, fiindcă străinii îl chemau spre luntre. Din mers, îi mai strigă:
— Să mă aștepți, am să mai vin la tine.
Mai-Baka alergă după el:
— Auta, nu vrei să-ți înham eu măgarii? îl întrebă fugind.
Auta intra în luntre, după străini. Îi răspunse din ușă:
— Nu e nevoie de măgari. Ai să vezi!
Ușa se închise. Mai-Baka văzu uimit o roată de văpaie vâjâind deasupra și când luntrea, pe care el o socotise întâi butoi și apoi căruță, începu să se urce lin în văzduh, drept în sus, arcașul schimonosit de groază se trânti cu fața la pământ și începu să se roage zeilor puternici și buni care i-l aduseseră pe Auta. Apoi deodată îl fulgeră un gând: dacă și Auta e zeu și numai s-a prefăcut în om negru ca să cunoască gândurile oamenilor negri și să afle dacă erau buni sau răi? Căci acuma își aducea aminte că Auta venise în sărmana lor oază tocmai când se deschisese în cer ochiul acela ciudat.
Și Mai-Baka începu din nou să se roage luntrei de foc ce se înălțase la cer din fața lui.
Și după ce sfârși rugăciunea, se duse să se privească în oglinda unui iezăr din apropiere. Era mândru de sine și acum se socotea sfânt, de vreme ce zeii l-au ales să i se arate.


CAPITOLUL XIX



Ocolind în zbor Piscul Sfânt, străinul vârstnic se gândi că totuși le-ar fi de folos să cunoască palatul Marelui Preot. Auta era și bucuros și îngrijorat, dar nu avu răgaz să cerceteze care din cele două simțăminte e mai puternic; în scurtă vreme luntrea se așeza în fața grădinilor marelui palat.
Urcând treptele de marmură, străinii băgară de seamă că în preajma clădirii nu era nimeni. Auziseră de la Auta despre marile case de robi și soldați, dar grădinile și curțile se vădeau goale. Totuși, privirea lor nu zăbovi mult asupra acestui amănunt, abătându-se curând asupra frumuseții palatului. Se opreau să se uite îndelung la câte un stâlp sau la tavanul tăiat de mâna unui meșter rar, care închipuise în marile lărgimi ale marmurei de sus un belșug de vietăți, de nori și de arbori. Se uitau și la pereții ciudați și la pardoseala cu joc de alb și negru, la amestecul de piatră verde, neagră, albă, roșie, vânătă, la ochiurile de oricalc încrustat. Auta era foarte mirat că străinii, făptuitori ai atâtor minuni nemaipomenite, zăbovesc atâta privind acest palat. Parcă răspunzând gândului său, străinul cel vârstnic îl întrebă:
— Cui folosesc aceste frumuseți dacă nu le privește nimeni?
— Cum nimeni? se miră Auta. Le privește Marele Preot, preoții care vin la el, regele, slujitorii de-aici...
— Dar prietenul tău îmbrăcat cu frunze?
Auta înțelese și se înfurie pe sine că nu pricepuse de la început. În tăcere îi îndrumă pe străini spre ușa din fund bănuind că Marele Preot este în sala cu cărți. Un slujitor ieși de după un stâlp și măsură cu ochii mirați pe străini Cei trei intraseră în palat fără globuri. Sitele de cernut văzduh le aveau la ei, însă nu pe nas. Voiau să nu sperie pe nimeni. Slujitorul îl opri pe Auta la ușă și intră în sală singur. După câtva timp, slujitorul îl chemă înăuntru. Sala cu cărți era goală.
— Unde-i stăpânul nostru slăvit? întrebă sclavul Marelui Preot, dar slujitorul ieși tiptil strecurându-se pe lângă el, fără să-i fi răspuns. În o anumită parte a sălii erau câteva jilțuri de abanos acoperite cu piei de leopard. Auta îi pofti pe cei trei să se așeze, iar el rămase în picioare. După puține clipe intră un preot tânăr sau mai degrabă un învățăcel (Auta nu-l cunoștea) și-i spuse sclavului, nedându-i timp să i se închine, că numaidecât va veni strălucitorul Tefnaht. Când să-l întrebe de Marele Preot, Auta văzu că nici tânărul nu mai era: se strecurase nezărit.
Străinii ședeau în jilțuri și priveau odaia în tăcere. Când intră Tefnaht, Auta tresări și vru să cadă în genunchi, dar fiul Zeului Puterii îl opri cu un gest aspru și-i porunci în șoaptă să se așeze și el într-un jilț. Mirat, Auta se așeză între Tefnaht și străini.
Preotul îi ceru sclavului să-i întrebe cum se simțeau pe pământ, dacă s-au obișnuit cu văzduhul „nostru pământean” și ce ar dori să mai vadă și să mai afle.
Străinii îi spuseră, prin Auta, că se simt pe această planetă destul de bine, iar cu aerul, după cum se vede, au început să se deprindă. Apoi își întrebară tălmaciul ce rost aveau asemenea cuvinte. Cam stânjenit, Auta îi lămuri că așa e obiceiul în această țară și în alte țări pământene, să fie întrebați oaspeții, de gazdă, cum se simt și dacă le place la ea. Atunci cârmaciul îl rugă pe Auta să tălmăcească următoarele cuvinte:
— Ne-a plăcut mult palatul vostru, care e minunat de frumos.
— Aveți multe asemenea palate?
— Avem! răspunse Tefnaht cu mândrie. Sunt multe în Marele Oraș. Este palatul regelui (Tefnaht făcu aici o pauză, uitându-se cu coada ochiului la Auta, apoi urmă repede), este mai ales Marele Templu.
— Cine locuiește în acesta? zise străinul.
Auta tălmăci întocmai. Apoi îl întrebă pe Tefnaht dacă îi este îngăduit să-i deslușească străinului înțelesul cuvintelor Marele Templu și, căpătând încuviințare, încercă:
— Este o casă a zeilor... adică (își aduse aminte că străinii tot n-au ajuns să priceapă ce sunt, sau ce ar putea să fie zeii) un palat... un palat în care de fapt nu locuiește nimeni, dar care este închinat... unde marii noștri preoți... (și iar se opri) unde...
Tefnaht îi porunci să tacă:
— Nu trebuie!... Le vom face în pisc, un templu care să fie pentru ei o casă foarte bună de locuit. Când va fi gata, ai să le spui că le-a dăruit-o Marele Preot... sau nu, mai bine să le spui că le-a dăruit-o poporul Atlantidei...
— Stăpâne, spuse Auta, dar ei nu vor mai sta mult pe pământ!
— Þi-au spus că pleacă? Atunci cu atât mai bine. Templul va rămâne al meu! zise vesel Tefnaht, însă numaidecât ochii i se încruntară și sclavul ghici că preotului îi părea acum rău de ceea ce îi scăpase din gură. Străinul cel vârstnic se sculă și, apropiindu-se de rafturi, întrebă ce se află în cutiile rotunde și înalte. Auta veni lângă el și scoase un sul de papirus.
— Cărțile bătrânului, zise dânsul. Străinul luă sulul, desfăcu puțin din el și se uită cu luare aminte la rândurile drepte ale semnelor scrise cu atâta migală de o mână de mare meșter.
— Sunt multe asemenea săli în insula voastră?
— Ce întreabă? strigă Tefnaht sculându-se repede și venind lângă ei.
— Întreabă câte săli din acestea sunt în Atlantida.
— Și tu câte i-ai spus?
— N-am apucat să-i răspund, stăpâne.
— Spune-i că sunt multe! îi porunci Tefnaht.
— Două! zise Auta, iar străinul își încordă fața ca să nu zâmbească.
Străinii se plictiseau. Văzuseră repede că nu aveau ce afla aici. Mulțumiți că priviseră palatul, se sculară să plece, și Tefnaht nu-i opri, cum s-ar fi cuvenit să facă o gazdă pământeană.
— Unde-i bătrânul vostru? întrebă la ușă străinul vârstnic.
Auta îi tălmăci lui Tefnaht, dar acesta nu răspunse. Crezând că n-a fost auzit, sclavul mai întrebă o dată, iar Tefnaht îi făcu semn să tacă. Sclavul însă născoci un răspuns:
— Bătrânul e obosit... cred că doarme.
— Auta, zise Tefnaht (și Auta tresări), am văzut cu ce ați venit. Nu amețești în ea?
— Nu, stăpâne. Mai curând amețesc pe corăbii. În văzduh nu sunt valuri.
— Și nu cade? întrebă preotul din nou.
— Nu, stăpâne, plutește ca fulgul și se lasă pe pământ mai lin decât pajura când zboară în rotogoale. După un răstimp de gândire, Tefnaht porunci:
— Spune-le să mă ia și pe mine în corabia lor, dacă cumva se duc în Marele Oraș. Să le spui că au ce vedea acolo și că aș fi bucuros să le fiu călăuză.
Auta le tălmăci această rugăminte a preotului și străinii nu se împotriviră. Ieșind ultimul, Auta auzi un foșnet și se întoarse: de după o perdea se ivi o clipă capul Marelui Preot. Auta zâmbi în sine și ieși fără să spună nimic nimănui.
Ceilalți erau în grădină și se uitau la flori.
Când îi ajunse Auta din urmă, cârmaciul deschise ușa luntrei și-l pofti printr-un semn pe Tefnaht. Preotul intră și se așeză pe un scaun, apoi când văzu că unul din străini (cârmaciul) se duce în față și începe să miște anumite mânere, bănui ceva și se mută pe scaunul de lângă el.
Auta amuți de mirare văzându-l atât de liniștit, lăsându-se legat în curele fără a crâcni (de fapt, Tefnaht se lăsă legat văzând că asta se întâmplă și cu toți ceilalți) și urmărind mâinile cârmaciului cu cea mai desăvârșită luare aminte. Sclavul se gândi apoi că mirarea sa era fără rost, și pesemne că preotul, încredințat că acești străini sunt într-adevăr buni și înțelepți, voia și el să învețe orice de la dânșii.
Străinii nu-și mai puneau globurile. Unul dintre ei dădu celorlalți și înghiți și el câte un bumb lucios care nu semăna cu cele cu care de obicei se hrăneau. Cârmaciul îl văzu cum se uită și-i spuse:
— Astea ne ajută să respirăm mai ușor aerul vostru. Cred că în curând nu le vom mai folosi.
Apoi luntrea zvâcni în văzduh și Tefnaht închise o clipă ochii, facându-se palid. Cârmaciul îl privi îngrijorat, dar preotul își veni repede în fire și începu să se uite uimit la pământul care se depărta sub ei, la norii ca niște câlți lăptoși, la mișcările ușoare ale mâinilor cârmaciului care alergau pe mânere și pe alte unelte de călăuzire a luntrei, toate așezate sub un arc de geam cu cercuri luminoase, săgeți și semne necunoscute.
Auta ședea în spatele cârmaciului. Îi arătase încotro să zboare și acum privea pe geamul de jos. Auzi însă glasul lui Tefnaht:
— Auta, tu ai putea să duci luntrea asta singur?
— Nu, stăpâne! răspunse el surprins.
Întrebarea era cu totul neașteptată, dar Tefnaht, fără să-l privească, mai spuse:
— Trebuie să învățăm de la acești străini tot ce știu.
— Dar noi nu vom putea face niciodată astfel de luntre! zise Auta; se gândi însă că Tefnaht avea dreptate: orice trebuia învățat, chiar dacă folosul nu se zărea aproape.
Tefnaht îi ceru să-l întrebe pe cârmaci dacă meșteșugul lui e greu de învățat. Auta îl întrebă și auzind răspunsul, i-l trecu preotului:
— Nu e greu, stăpâne. El zice că greu e când ai de gând să duci luntrea în împrejurări neașteptate, când vrei s-o răstorni prin văzduh ori s-o oprești nemișcată, sus... Dar numai ca s-o ridici de la pământ, s-o porți pe drum drept și s-o cobori e o jucărie. Te roagă, stăpâne, să te uiți la el. Mânerul acela negru din stânga pe care a pus mâna acum, dacă se trage pe jumătate, luntrea se pregătește de zbor, când îl tragi de tot, începe să iasă văpaia care o mișcă; alături e un fel de copcă albastră: apeși pe ea și luntrea țâșnește în văzduh. Celelalte te roagă să le urmărești după mâinile lui, stăpâne, în timpul zborului.
Bucuros că pământenii nu se mai înfricoșau, cârmaciul își mânuia luntrea cu multă luare aminte, arătându-i lui Tefnaht prin semne ce anume și cum trebuia făcut. Din clipa aceea, preotul fiu se mai uită decât la mâinile cârmaciului. O singură dată mai ceru o lămurire: dacă luntrea poate zbura și mai repede. Întrebarea îl uimi pe sclav. Cum, nu-i era de ajuns această iuțeală neasemuită, mai mare decât a vântului, de la care îi vâjâiau urechile? Unde mai pomenise Tefnaht zbor mai grăbit! Îl întrebă pe cârmaci și-i tălmăci preotului răspunsul:
— El zice că s-ar putea și ceva mai repede, însă nu e bine pentru sănătatea omului dinăuntru. Dar luntrea lor cea mare cu care zboară între stele nu are nimic primejdios pentru sănătate, chiar dacă zboară, cum spun ei, cu iuțeala luminii.
— Cum cu iuțeala luminii! se miră Tefnaht fără a-și întoarce capul. Poate n-ai înțeles. Lumina nu zboară. Poate că asta înseamnă în limba lor să zbori iute ca gândul, cum spunem noi, deși nici gândul nu zboară. Lumina soarelui o vezi îndată ce a răsărit soarele.
— Nu știu, stăpâne, sau mai degrabă nu înțeleg. Ei totuși spun că lumina zboară, dar că nimic în lume nu poate zbura mai repede. Soarele ei spun că nu-l vedem decât după vreo cinci sute de clipe după ce a răsărit, iar de la ei se vede și mai târziu, și de la unele stele mi-au spus că lumina zboară ca să ajungă până la ochii noștri chiar câteva mii de ani. Asta mi-au spus, deși eu tot n-am înțeles.
— Nu vezi că-și bat joc de tine! râse Tefnaht, neslăbind din ochi mâinile cârmaciului. Dacă zboară atât de repede, cum o să zboare câteva mii de ani. Ești un neghiob și degeaba te-a trimis la ei slăvitul nostru stăpân. Cred că e mai bine să te întorci la palat!
Dar atunci, străinul cel vârstnic care ședea în spatele lui Tefnaht zise liniștit, în curată limbă atlantă:
— Dacă toți pământenii ar fi cinstiți și înțelepți ca Auta, ar fi ușor pentru voi să învățați orice. Iar unele stele sunt într-adevăr departe de pământul vostru și lumina de la ele până la voi ajunge în sute de mii de ani. Auta nu te-a mințit!
Uluit, Tefnaht uită de cârmaci și se întoarse repede, cât îi îngăduiră curelele, spre străinul din spatele Iui. Apoi întoarse capul spre Auta și-l fulgeră din ochi. Scrâșni și spuse printre dinți:
— Ai călcat porunca, șarpe!
Înspăimântat, Auta se întoarse spre străinul vârstnic și-i spuse în limba adusă din cer, în vreme ce Tefnaht își mușca buzele, înciudat că nu poate înțelege.
— Acum, viață nu va mai fi pentru mine. Ei mi-au poruncit să nu vă învăț nici o limbă pământeană, v-am spus... Au să mă ucidă!
Străinul îi răspunse, zâmbind, tot în limba atlantă:
— Am înțeles acum tot. Nu te teme. Vei rămâne cu noi. Alături de noi n-are ce să ți se întâmple.
— Dar când veți pleca de pe pământ? întrebă Auta.
— Vii cu noi în planeta noastră: acolo n-ai stăpâni. Ai să fii numai tu stăpânul tău! răspunse străinul.
— Aici, dedesubt! strigă însă Auta.
Luntrea începu să coboare și în câteva zeci de clipe se așeză într-o piață din apropierea palatului regesc. Abia atunci Tefnaht își dădu seama că pierduse tocmai oprirea luntrei și se uită repede la mâna cârmaciului, aflată încă pe mânerul violet.
După ce coborâră cu toții, vârstnicul străin îi mai spuse o dată lui Auta, în limba atlantă, parcă anume pentru Tefnaht:
— Am înțeles abia acum ce înseamnă la voi să fii rob. De azi înainte tu nu mai ești robul nimănui. Pentru noi ești fratele nostru.
Stăteau lângă zidurile palatului regesc. Fața lui Tefnaht nu mai era acum roșie ca de obicei: era galbenă, ca a unui răsăritean. În jurul lor treceau în cumplită învălmășeală, ca totdeauna în acest mare oraș al lumii, tot felul de oameni: soldați, negustori, meșteșugari, sclavi. Nu-i lua nimeni în seamă. Afară de îmbrăcămintea ciudată a străinilor, care nu putea să mire ochii atlanților de-aici deprinși cu toate neamurile lumii, ceata lor nu avea nimic deosebit. Numai pe Tefnaht îl recunoșteau câte unii și se depărtau înspăimântați.
Bucurându-se în gând de această împrejurare (ce ar fi fost însă dacă străinii ar fi avut ciudatele lor globuri pe cap!), Tefnaht căută să se depărteze pe nesimțite de ceata în care se afla, strecurându-se pe furiș în mulțimea pestriță. Când ajunse destul de departe, făcu semn unui sutaș de pe zidul palatului. Sutașul coborî și ascultă cu urechea aplecată o poruncă. Auta nu scăpase din vedere primejdia și izbutise să-l zărească pe preot lângă zid unde lumea nu se mai înghesuia. Fața nu i se deslușea, însă îi cunoștea veșmântul. După câteva clipe, dând la o parte mulțimea cu lăncile, câțiva soldați în frunte cu sutașul se apropiau de străini. Sutașul mergea țanțoș, cu pieptul scos înainte, în mână cu o sabie scurtă, greaua sabie scurtă a armatei atlante. Însă pe neașteptate, sutașul se repezi la Auta și trântind sabia pe lespezi îl îmbrățișă, strigând:
— Auta!... Tu ești, Auta?
Auta abia putu rosti de bucurie și tulburare:
— Iahuben, prietenul meu drag!
Dar Iahuben numaidecât se desfăcu din îmbrățișare: își adusese aminte de ceea ce a săvârșit. De față cu lumea și mai ales în ochii temutului Tefnaht a îmbrățișat un sclav în loc să-l ia între suliți. Dar era prea târziu, și nici după toate câte le-a trăit și a văzut în vremea din urmă, n-ar mai fi fost în stare să-l ia între suliți tocmai pe Auta, singurul lui prieten adevărat.
— S-a sfârșit cu mine, zise Iahuben trist. Strălucitorul Tefnaht mi-a poruncit să te leg și să te duc la închisoare. Nu mi-a spus că ești tu...
Și Iahuben începu să plângă.
Tefnaht însă nu pierduse vremea în zadar. Venea acum el însuși însoțit de o sută de soldați și apărat de câțiva sutași înarmați. Armele lor bine lustruite străluceau la soare. Sulița fiecăruia era lungă și ascuțită, scutul rotund acoperea aproape jumătate din trup. Erau la vreo treizeci de pași, când Auta îi zări și smuci mâna unuia dintre străini.
— Uite-i, vin să ne ucidă! strigă el. (Iahuben începu să se frământe, neștiind ce să facă). Să fugim cât mai e timp! strigă Auta din nou. Soldații erau la douăzeci de pași. Lumea se ferea, mirată. Doar un câine mare, un dulău ciobănesc cine știe cum rătăcit în această mulțime, se împletici între picioarele unuia din sutași.
Străinul scoase liniștit dintr-un buzunar o țeavă scurtă, albastră, și strigă spre soldați în limba atlantă, cât putu de tare:
— Nu vă apropiați de noi, spre binele vostru! și îndreptă țeava cu mâna întinsă spre câine. Apăsă un bumb din spatele țevii, și câinele se prăbuși pe lespezi, mort.
Auta privi uimit această minune pe care n-o bănuise. Așadar, aveau arme. Iahuben, care până acum nici nu se uitase la străini, căscă gura și holbă ochii la țeava fermecată.
Străinul stătea cu țeava întinsă spre soldați. Ei văzuseră moartea grabnică a câinelui și nu mai ascultară de porunca dată, fugind care încotro. Tefnaht auzise amenințarea străinului și vedea și țeava din mâna lui, dar pe câine nu l-a văzut. Când se trezi singur, fără sutași și fără soldați, căută să înțeleagă ce s-a petrecut și, rotindu-și, ochii zări câinele mort. Nici acum nu pricepu nimic și începu să strige mânios spre zidurile palatului. Dar străinii împreună cu Auta și cu Iahuben, căruia acum îi era totuna unde s-ar fi dus, intrară în aceeași clipă în luntre. Aici nu era nimeni. Era un colț al pieții străjuit de copaci și de ziduri, unde lumea nu trecea. De aceea luntrea nu fusese văzută.
— Mai bine să ne ferim, decât să ucidem! spuse cârmaciul așezându-se pe scaunul lui. Păcat și de animalul acela...
Iahuben se uită buimac în jur, când Auta îl așeză pe un scaun, alături de sine. Știa că nu mai are de ales și nici nu-și punea întrebarea ce era această căruță sau luntre sau cine știe ce altceva, în care a fost adus. Auzi un vâjâit, undeva sus. Apoi se uită cu luare aminte la hainele argintii ale celor trei, la chipurile lor care nu aduceau cu ale nici unuia din multele neamuri ale lumii văzute în lungile călătorii. Își aduse aminte de felul în care a fost ucis câinele. Și fulgerător mintea i se lumină: oare nu erau aceștia zeii despre care se tot vorbea în mulțime că ar fi coborât din cer într-un turn de foc? Iar când Auta îi prinse curelele pe piept și pe șolduri, Iahuben îl privi neputincios și trist. Abia izbuti să-l întrebe:
— Voi mă duceți la moarte?
Luntrea începu să tremure, înainte de a țâșni în văzduh.
— Nu la moarte, Iahuben! îi spuse Auta cu voce caldă. Cum să te duc eu la moarte când tu m-ai scăpat de ea?... Þi-ai pierdut încrederea în mine? Acum, să te scăpăm întâi de Tefnaht... Să nu te sperii: luntrea asta minunată zboară prin văzduh. Când ajungem într-un loc mai ferit, am să-ți povestesc multe...
Luntrea încă tremura pe pământ, și Iahuben îl zări pe Tefnaht alergând pe zidul palatului, ceea ce nu i se întâmplase niciodată. Sutașul avu o lucire rea în ochi și-i spuse lui Auta:
— Cere-le să-l ucidă ca pe câinele acela!
Dar îi răspunse în limba atlantă străinul care-l omorâse pe câine:
— Nici animalul acela nu trebuia ucis: era o ființă. Oameni însă noi nu ucidem. N-am venit aici să vă luăm nimic, cel mult să vă dăm.
Pe când Iahuben vru să mai spună ceva, luntrea se înălță în aer. Privind cu ochii buimăciți pământul care se îndepărta, sutașul se uită apoi prin ferestrele din dreapta și din stânga, zări în curând norii alături, simți un gol adânc în stomac și-i căzu capul pe umăr.


CAPITOLUL XX



Se opriseră pe un podiș din munții de miazăzi, aproape de peșterile cu robi. Erau departe și de Marele Oraș și de Muntele de Foc. Pe Iahuben unul din străini îl trezise din leșin cu ciudatul leac a cărui putere Auta o mai cunoscuse. Încrezător în cinstea lui Auta de care nu mai avea de mult cuvânt să se îndoiască, Iahuben primi în cele din urmă toate așa cum erau. Nu se mai minuna de nimic din toate câte le aveau ori le săvârșeau neobișnuiții străini. Nici măcar nu punea întrebări. O singură dată mai vorbi despre ei cu prietenul său, și atunci îi spuse hotărât:
— Aceștia sunt zei, nu oameni cum zici... Tu ești însă un om milos și bun și nu vrei să mă sperii, dar află că nu sunt fricos! Am văzut că zeii tăi nu-mi vor răul și că sunt buni, așa că n-am de ce să mă tem.
Bucuros de a cunoaște el însuși adevărul, Auta nu îndura să-l știe pe altul mințit. Mai încercă o dată:
— De ce nu vrei să mă crezi că sunt oameni? Zei nu se află nicăieri, Iahuben, ți-am mai spus...
— Și atunci ăștia din ce țară au venit?
— Dintr-altă lume... dintr-o stea.
— Ei vezi! zise Iahuben mulțumit. Lasă, Auta, că eu știu mai bine. Nu sunt prost: în stele nu trăiesc oameni, numai zei. Nu-s copil să mă amețești cu basme. Lasă-mă să cred ceea ce văd.
Din clipa aceea Auta nu mai stărui.
Ajunseseră pe podișul munților de la miazăzi iată cum: străinii au vrut la început, plecând din Marele Oraș, să se îndrepte spre frații lor care-i așteptau în marea luntre așezată ca un turn de argint în lanul de grâu. Dar pe Auta începuse să-l muncească un gând nou. Îl mărturisise, rugându-l să-l ajute să stea de vorbă cu sclavii, să-i învețe să se răscoale, și totodată celor adunați pe Muntele de Foc să le aducă arme. Străinii întâi se lăsaseră greu, nedorind să se amestece în aceste treburi pământene, dar patima cu care vorbea Auta le schimbă hotărârea. De aceea au ajuns aici.
În apropiere de acest podiș, Iahuben știa că din vremi mai vechi era obiceiul să se păstreze în niște peșteri zidite foarte multe arme. Peșterile erau păzite, dar Auta socotea că nu era greu de scos arme din ele. Nici un crainic nu putea să ajungă din Marele Oraș până aici în mai puține zile decât șase sau șapte, dacă ar fi mers trei sferturi din drum pe mare și restul pe asini odihniți. Iar luntrea lor nu zburase nici un ceas întreg. Atâta timp cât străjile nu știau nimic, Iahuben putea fi crainicul care se va duce cu o scrisoare întocmită de Auta în numele Marelui Preot.
Luntrea stătea acum foarte aproape de acele peșteri, ascunsă între tufani, și Iahuben plecă purtând cu mândrie scrisoarea în sân. Avea de mers până acolo mai puțin de o jumătate de ceas, deci în câteva ore se putea întoarce. Niciodată nu-l văzuseră străinii pe Auta așa de neliniștit ca după plecarea prietenului său. Umbla în jurul luntrii fără astâmpăr. Străinii își vedeau de treburile lor, cercetând plantele, țărâna sau văzduhul, timpul părea că trece prea încet. În sfârșit, Auta zări în apropiere un nor de praf. O ceată mare de soldați se urca dintr-o vale. Deci Iahuben izbutise.
Îndemânaticul sutaș își strigă de departe prietenul, chemându-l să-i iasă înainte. Auta mai avea și acum țesut cu aur pe pieptul cămășii lui albe semnul Psicului Sfânt, pe care-l cunoștea oricine. Iahuben porunci oprirea. Cu un singur pas aducându-și piciorul stâng lângă cel drept, soldații se opriră toți în aceeași clipită. Coifurile lor străluceau. Străinii își lăsară îndeletnicirile, venind să privească. Surâdeau.
Iahuben le strigă ostașilor cu glasul său puternic:
— Soldați, lăsați armele aici și veți veni până diseară să aduceți altele!
Dar un ajutor de sutaș zise:
— Nu ne-ai spus că vom pleca. Noi fără arme nu ne întoarcem. Tu ne-ai mințit, acum văd. Și scrisoare Piscului Sfânt nici n-are pecete.
Iahuben răcni:
— Vrei să fii biciuit, câine? Uite semnul Piscului Sfânt: asta ține loc de pecete, ciupercă împuțită ce ești! și arătă cu mâna pieptul lui Auta.
Ajutorul de sutaș își lăsă capul în jos și rosti, frânt:
— Eu de-aicea fără arme nu plec.
Soldații erau înarmați cu mai multe arme decât se obișnuia. Dibăcia lui Iahuben izbutise la început, însă acum părea să năruie totul. Auta privi rugător spre străini, dar aceștia nu făcură nici o mișcare. Soldații priveau cu mirare la butoiul mare și ciudat dintre tufani și la cei trei străini îmbrăcați cu haine argintii.
— Dacă ar fi avut coifurile lor rotunde cu săgeată în creștet, poate că i-ar fi speriat pe soldați! murmură Auta.
Cârmaciul veni lângă el și-i spuse ceva. Apoi Auta îl chemă pe Iahuben și-i tălmăci pe șoptite. Sutașul înțelese. Se înțepeni în fața soldaților și vorbi răstit:
— Bine! Acest sclav se va duce în Marele Oraș să aducă dezlegare de la strălucitorul Puarem. Dar tu, câine cules din smârc (și privi spre ajutorul de sutaș),, tu, copită de bou, tu, rât de porc, ai să plătești scump!... Rânduiți armele și faceți tabără. Numaidecât!
Obosiți de greutatea armelor, soldații se supuseră bucuroși. Numai ajutorul de sutaș întrebă încurcat:
— Vrei să ne ții jumătate de lună până se va întoarce sclavul? dar se uită mirat la străinii care intrau în butoiul de argint.
— Are să se întoarcă în câteva ceasuri! răcni Iahuben.
Auta intră și el în luntre; iar sutașul rămase lângă soldați. Aceștia văzură cu spaimă cum se aprinde ceva deasupra butoiului dintre tufani, și cum tot butoiul cu ciudații oameni din el năvălește în văzduh. În câteva clipe, și trufașul ajutor de sutaș, și soldații trântiră jos tot ce mai aveau la ei și fugiră rupând pământul.
După un sfert de ceas luntrea făcu un cerc prin aer și veni lin pe locul neted unde stătuseră soldații. Nu se așeză jos îndată, ci lunecă întâi la o palmă deasupra pământului pe o pernă de aer pe care și-o făcea singură și care-i ținea loc de roți. Apoi se opri, se legănă câteva clipe, și cei patru ieșiră din ea.
Văzând zâmbetul străinilor, Iahuben începu să hohotească de râs, mulțumit de prietenia sa cu zeii. Apoi amândoi pământenii începură să care armele în luntre. Cârmaciul vru să ridice un scut, însă abia îl putu clinti.
— N-or să fie prea grele? întrebă Iahuben îngrijorat. Străinii începură să râdă în loc de răspuns.
Prin același meșteșug, Iahuben ar fi vrut să se mai ducă și la altă magazie de arme. Abia i se deschisese pofta, căci răscoala plănuită de Auta și din care sutașul n-a înțeles mare lucru îl încânta deosebit de mult. Se și vedea conducând oștile de robi, ca un nou Puarem. Își făcea acum fel de fel de planuri. Gusta dinainte plăcerea de a fi iubit de ostașii săi, cum Puarem nu se putea lăuda că este. Își aduse aminte de cei doi robi nevinovați uciși din porunca cruzimii unui preot. Da, Auta știe ce spune! se gândi Iahuben. Robii trebuie răzbunați. În mintea lui se alcătui repede gândul că răscoala se năștea numai din pofta de răzbunare. Altceva nu-i mai trebuia, și cu acest gând și rămase.
— Unde-i magazia cealaltă? îl întrebă Auta, întrerupându-i plăcutele gânduri.
Iahuben îi răspunse că se găsesc la depărtare mică de întâia. Îngândurat, Auta începu să așeze armele din luntre, pe care Iahuben le-a pus cum se nimerise. După aceea se așeză pe scaunul lui de lângă cârmaci și-și prinse curelele. Intrară și ceilalți. Iahuben nu se mai temea de zbor; dimpotrivă, era chiar mândru că zboară prin văzduhuri laolaltă cu zeii. Luntrea zvâcni de la pământ și pluti lin. Iahuben, care privea jos, deodată strigă:
— Auta, roagă-i pe zei să oprească!
Într-adevăr, jos se vedeau câteva sute de soldați fugind și mai multe grămezi de arme părăsite.
Luntrea se lăsă la pământ și ieși numai Iahuben.
Sutașul se uită spre fugari. Nu avea dorința să-i urmărească, însă voia să afle ce s-a întâmplat.
Unul din soldați, care nu apucase să-și arunce armele la timp, zărind luntrea ce cobora spre el, nu mai avu putere să fugă și se trânti cu fața în țărână. Poate că era mort.
Iahuben se apropie de el și-l zgâlțâi de umăr. Soldatul își ridică fața palidă și plină de praf spre sutaș și îl privi cu groază. Nu murise. Iahuben îl întrebă de ce fugeau ceilalți. Soldatul bâigui:
— Ne-au trimis de la peșteri, stăpâne.
— Cine v-a trimis?
— Căpetenia.
Iahuben se supără. Era obișnuit ca soldații să-i răspundă limpede și scurt. Îi porunci să se scoale în picioare. Văzând un sutaș ca toți sutașii care vorbea ca orice atlant și nici măcar nu avea bici la el, soldatul își mai veni în fire. Se uită la luntrea așezată în țărână. El nu apucase s-o zărească decât prea târziu. Voise să fugă pentru că fugeau toți, dar îl durea un picior.
— Spune, ce a fost? îi porunci Iahuben.
Soldatul povesti cum căpetenia care i-a dat unui sutaș o ceată de oșteni înarmați s-a gândit după plecarea acelora că poate scrisoarea era ticluită, de vreme ce nu avea pecete. Atunci a început să zbiere și a înarmat în grabă altă ceată, mult mai mare, trimițând-o pe urmele celei dintâi. Apoi îi spuse cum ceata lor s-a întâlnit pe drum cu ceata cealaltă care striga fugind:
— Aruncați armele. Ascundeți-vă. Au venit zeii din cer! Așa au fugit cu toții, numai el a rămas pentru că îl durea piciorul.
— Dar unde sunt zeii, stăpâne? întrebă el acum. Iahuben nu-i răspunse.
Înșfăcă un braț de arme și le duse spre luntre. Nădăjduind să fie iertat de acest sutaș mânios, soldatul începu să care și el arme, fără să mai aștepte poruncă.
Luntrea se încărcase mult, îngreunând șederea călătorilor. Dar străinii păreau nepăsători. Auta era totuși îngrijorat și spuse:
— Nu ți-e teamă, Iahuben, că am încărcat-o peste măsură?
— Nu! zise Iahuben, căci e luntrea zeilor. Zeii pot să care orice, și munții. Și mai aduse un braț de arme. Dar jos mai erau multe și luntrea se umpluse. Văzând, Iahuben se gândi o clipă, apoi îi porunci soldatului să se înarmeze și să păzească maldărele de arme până la întoarcerea lui, ceea ce soldatul făcu bucuros, mulțumit că scăpase cu atâta. Iar sutașul intră mândru în luntre, se așeză pe scaunul său și își prinse singur curelele, ca și când ar fi fost călător prin văzduh de când s-a născut.
Luntrea se înălță în aer, îndreptându-se de astă dată spre Muntele de Foc. Trecu peste podișul de lângă munte, unde mii de robi munceau la tăiatul pietrei. Unii erau pe povârniș, alții în gropile adânci săpate tot de ei. Spinările lor negre sau roșii sau galbene erau încovoiate. Mulți robi cărau în spinare bolovani rotunzi sau pietre pătrate. Alți robi, înhămați câte cincizeci sau câte o sută în șir, cu frânghii groase, trăgeau din răsputeri câte o lespede uriașă.
Alții asudau frecând lespezi mari cu o bucată de cremene, cu nisip și cu apă, până când lespedea se netezea ca oglinda.
Străinii se uitau cu milă la acești nefericiți. Vrând să-i vadă mai bine, opriră luntrea în aer, coborând-o aproape de pământ. Robii erau prea istoviți ca să mai bage în seamă ivirea acelei păsări ciudate care tremura șuierând în mijlocul văzduhului. Atunci lui Auta îi veni în minte ceea ce de mult căuta să găsească și nu știa cum. Ceru pâlnia fermecată care întărea glasurile omenești și strigă în ea printr-o fereastră deschisă:
— Robi ai Atlantidei, zeilor cerului li s-a făcut milă de voi! Aruncați lespezile din spinările voastre asupra slujbașilor regelui! Regele nu e zeu! Tăiați cu topoarele voastre lanțurile și frânghiile. Aruncați totul, luați topoarele cu voi și fugiți sus pe Muntele de Foc. Acolo veți scăpa de robie! Zeii cerului vă apără de moarte și de pedepse!
Iahuben asculta încântat. Îl privea cu drag pe Auta și Auta i se părea zeu. Numai străinii nu păreau mulțumiți de cuvântarea prietenului lor cu pielea neagră. Cel mai vârstnic dintre ei zise mâhnit:
— De ce minți oamenii? Unde vezi tu zei!
— Dacă nu ne vor crede zei, nu ne vor asculta, îi răspunse Auta. Dacă nu-i fac să înțeleagă că le vrem binele, se vor speria de noi și nu vor îndrăzni să-și părăsească robia. Iar dacă ne vor vedea în luntre, deasupra lor, chiar dacă nu le-am spune nimic, tot zei ne vor socoti, însă zei răi, zei dușmani.
Vârstnicul străin se însenină.
— Ciudate făpturi! spuse el. Oare strămoșii noștri au fost tot așa? Apoi adăugă râzând: Bine, Auta, dacă vrei tu, vom fi zei buni. Mai ales că zeilor buni nu li se cere să omoare.
Cuvântarea lui Auta nu fu zadarnică. Miile de robi auziră glasul ceresc ieșind din pasărea cu creastă rotitoare de văpaie, care rămăsese atârnată deasupra văzduhului. Fără îndoială că acea pasăre nu putea să fie decât Zeului Cerului. Slujbașii și soldații aruncară bicele și armele și fugiră să se ascundă de focul mâniei cerești. Robii începură să-și taie lanțurile de la picioare sau frânghiile cu care erau legați de mijloc. Cu topoarele lor în mâini, căzură în genunchi ridicând brațele spre cel pe care-l credeau zeu și care le strigase. Părea să aibă chip de pasăre de foc și argint. Și atunci auziră același glas:
— Robi care nu mai sunteți robi, luați armele aruncate de paznicii voștri, luați-vă topoarele și plecați sus pe Muntele de Foc! Strigați acolo numele omului negru Mai-Baka, plăcut zeilor cerești. Acolo, pe Muntele de Foc, zeii cerului vă apără de moarte și de primejdii!
Toți cei din luntre priviră apoi cu încântare în jos, la marea de sclavi care se sculaseră și tălăzuia în valuri negre și roșii și galbene pe coasta muntelui, spre pisc.
Luntrea îi urmări tot drumul în largi rotocoale. Drumul dură câteva ceasuri, însă nimeni din luntre nu se simți plictisit. Priveliștea fusese măreață, chiar pentru ochii obișnuiți cu toate minunile ai oamenilor veniți din planeta îndepărtată.
Iahuben îl tot întreba pe Auta dacă mai este mult până în pisc. Auta însuși, care văzuse atâtea mii de robi purtați în corăbii pe mările lumii sau în convoaie fără capăt prin nisipurile fierbinți, era acum îmbătat de această priveliște nemaivăzută. Și nimeni dintre pământeni nu știa mai bine ca el ce preț nemăsurat are libertatea. Se uita cu nesaț la mișcarea pe munte a miilor de spinări și se bucura că lunga tristețe a robiei l-a adus totuși până la această zi a unei bucurii niciodată bănuite.
— Iahuben! Mă auzi, Iahuben! spuse, părându-i rău că e în luntre și nu se poate scula să-l îmbrățișeze. Niciodată nu m-am bucurat că am fost rob, chiar dacă robia mea a fost mai norocoasă și mi-a dezvăluit oarecare înțelepciune. Dar acum mă bucur întâia oară, auzi, Iahuben? Mă bucur că n-am rămas vânător sau cioban la marginea deșertului. Dacă n-aș fi fost luat în robie, n-aș vedea ce văd azi!
— Fără tine, nici eu n-aș fi văzut nimic! rosti Iahuben. Gândește-te, dacă nu ne trimitea Puarem pe amândoi... Dar au vrut zeii așa. Ei ne-au văzut încă de atunci cu ochiul acela al lor și ne-au alăturat... Auta, dacă nu te-aș cunoaște bine, jur pe toți crocodilii din Hapi, și jur pe Piscul Sfânt, te-aș crede zeu!
Auta începu să râdă. Dar nu mai era vreme de râs, căci mulțimea de robi ajunsese în dreptul peșterilor de sus, unde altădată nimeni n-ar fi cutezat să se ducă. Luntrea se opri pe un umăr de munte. Auta și Iahuben ieșiră repede, nerăbdători să-l găsească pe Mai-Baka. Îl văzură. Se auzi un strigăt de femeie. Sclavii fugari, cei douăzeci și nouă (Mpunzi încă nu se putea întoarce), ședeau cu toții laolaltă în fața peșterilor și mâncau. Cea dintâi zărise mulțimea Ntombi. Ea strigase. Văzând marea de oameni care se urca spre ei, cei douăzeci și nouă se speriară, dar îndată Mai-Baka îi liniști, spunându-le că erau fără îndoială alți robi care fugiseră și se urcau acum din văi. Și arcașul le ieși înainte, deschizând gura să strige de bucurie. Dar în clipa aceea cineva îi puse mâna pe umăr.
Mai-Baka se întoarse și înlemni. Apoi se azvârli cu fața la pământ. Dinaintea lui stătea zâmbindu-i Auta și-i făcea semn să se scoale. Mai-Baka sări în picioare. Mintea lui pricepuse repede ce era de priceput. Strigă către miile de oameni ale căror valuri împânzeau pieptul muntelui:
— Veniți, robi fugari, lângă noi este Auta, zeul nostru... și se înecă în lacrimi de bucurie.
Iar robii, zornăindu-și bucățile de lanțuri care mai rămăseseră atârnate de unele glezne, veneau întruna, umplând podișul, înțesând pădurea, intrând în peșteri.
Și când mulțimile se adunară toate și priveau cu umilință pasărea minunată a zeului oprită mai sus de ei, pe umărul muntelui izbăvitor, Iahuben și Auta începură să le dea arme.
Cei trei străini stăteau mai la o parte și, sprijiniți de stânci, se uitau tulburați.
Bătrânul Agbongbotile se apropie smerit de Auta. Pielea obrajilor lui, zbârcită și neagră, era jilavă de lacrimi. Cu mâinile obosite apuca aerul, nehotărât și sfios, până când Auta înțelese și îl îmbrățișă. Atunci bătrânul nu se mai sfii să plângă în voie. Murmură:
— Nu știu, Auta, dacă ești zeu sau om...
Și nemaiputând rosti nimic altceva, căzu cu fața la pământ și-i cuprinse fostului sclav genunchii în brațe.


CAPITOLUL XXI



După ce s-a mai dus o dată să aducă și armele rămase pe câmp, păzite cu strășnicie de soldatul care în cele din urmă îl socotise pe Iahuben Zeul Războiului, luntrea plecă spre vechiul lan de grâu, fără Iahuben.
Sutașul era acum căpetenie a robilor răsculați, rămânând printre ei pe munte ca să-i învețe meșteșugul adevărat al bătăliei. Ajutor și l-a luat pe Mai-Baka, sfetnic pe Agbongbotile. Totuși, oastea sa avea arme puține. Celor mai tineri și mai voinici le-a dat tot ce îi trebuia unui soldat. Alții însă aveau numai sulițe sau numai arcuri. Mai-Baka a dus câteva sute de robi în pădure și i-a învățat să-și facă arcuri bune și săgeți ușoare, din lemn tânăr. Agbongbotile și cu alți câțiva bătrâni prindeau șerpi și le storceau veninul pentru otrăvirea săgeților. Ceilalți aveau topoare, sau numai puterea trupului lor. Firește că puțini dintre robi se puteau măsura cu soldații Atlantidei, a căror singură meserie era războiul. Robii aveau însă patima oarbă a răzbunării și dorul timpului trecut când mergeau la vânătoare sau la pescuit, ori își arau pământul în țările lor depărtate. De moarte nu se temea nici unul dintre ei. Cu toate acestea, avântul lui Iahuben începu să scadă când proaspăta căpetenie își dădu seama cât de greu era să facă din ei soldați adevărați în atât de puține zile.
Zilele treceau în nerăbdare.
Când aveau să se împlinească cincisprezece zile de la plecarea ei, luntrea văzduhului urma să se întoarcă. Oaspeții cerești veniseră cu alt plan pe pământ, iar acum planul li se știrbise. Când și-au dat seama că le pot fi robilor de folos, chiar dacă știau că acestor robi le mai trebuia și altceva decât patima răzbunării ca să poată ajunge cu adevărat stăpânii vieții lor năpăstuite, străinii s-au hotărât să-și mai trimită o dată luntrea pentru a-l aduce pe Auta. De altminteri, era și un prilej pentru ei de a cunoaște mai bine omenirea planetei pe care veniseră s-o cerceteze.
În răstimpul celor cincisprezece zile aveau însă și altceva de făcut. Dintre toți munții văzuți, cel mai prielnic era tot Piscul Sfânt și acolo voiau să-și strămute marea luntre.
Auta stătea într-o zi la marginea lanului de grâu din miazăzi. Ajutase pe niște ciobani, muncind câteva zile, și primise de la ei carne de oaie și brânză. Pentru alt ajutor dat, un țăran îl răsplătise cu câteva azimi de orz și cu o ploscă de vin. Așa își dobândea hrana, neputându-se deprinde numai cu sâmburașii ciudați ai străinilor. Oamenii pentru care muncea nu-l cunoșteau și nu puteau bănui că este prieten cu cei pe care îi credea lumea zei. Altminteri i-ar fi dat daruri și jertfe, iar Auta nu vroia decât hrană dobândită cinstit. Stătea la marginea lanului, cu sacul alături, și se gândea la mijlocul cel mai bun al strămutării luntrei mari pe Piscul Sfânt. I se părea nefiresc să se gândească la asta anume el. Dar străinul cel vârstnic, pe care Auta îl socotea un fel de căpetenie chiar dacă ei ziceau că nu au căpetenii, i-a spus o dată că nu știa cum să strămute luntrea mare în pisc. „Nu poate zbura?” l-a întrebat Auta nedumerit. „Poate, între stele. Ar trebui să ne urcăm foarte sus și să ocolim de mai multe ori pământul vostru ca să ne așezăm din nou în locul ales. Și asta ar fi pentru noi risipă nesăbuită a puterii de mișcare a luntrei”, i-a răspuns străinul.
Iată deci că acest străin înțelept, în vârstă de trei veacuri și jumătate, îi cerea sfat lui Auta, care era pământean și avea de zece ori mai puțin vârsta lui... Altădată, bătrânul străin i-a spus că voise să-i ceară ajutor lui Tefnaht, de nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat.
— Tefnaht ți-ar fi dat o mie de robi! i-a spus Auta, iar străinul a clătinat din cap, după obiceiul pământean.
Auta se gândea acum la străinul înțelept care nu găsea ieșire. „Oare cu ce și-o mută acolo la ei, în Hor-deșer?” își zise el și apoi zâmbi, lunecându-i gândul în altă parte. Hor-deșer se numea steaua sângerie în Ta Kemet. Îi mai spuneau așa câteodată și în Atlantida.
Oamenii rome numeau această stea astfel tocmai din pricina culorii ei neobișnuite: Hor-deșer, sau Hor cel roșu. Hor era un zeu înțelept. „Ce-ar fi să-i zic Hor străinului bătrân?” se întrebă Auta. „Nu prea se potrivește, dar e mai ușor de spus decât numele lui adevărat”, mai adăugă el în sinea sa, apoi stătu o bucată de vreme ascultând foșnetul lanului.
Soarele era destul de sus și Auta se temu că odihna lui se preface în trândăvie, tocmai când străinii aveau nevoie de el. Se sculă din grâu, își aruncă sacul în spinare și porni spre luntre. Îl întâlni curând chiar pe Hor, pe vârstnicul străin, care avea la el o mână de spice frumoase și le cerceta cu luare-aminte.
— N-am găsit nimic, Hor! zise Auta.
— Hor? făcu străinul. Ce-i asta?
Auta începu să râdă și îi povesti cum i-a găsit un nume pământean. Străinul zâmbi și primi să fie numit și așa.
— La urma urmei, numele ce-i decât un semn, ca să recunoști omul! zise el. Dar ce n-ai găsit? Văd că ai un sac plin. Știi, prietena noastră a cercetat bine ceea ce mi-ai adus acum câteva zile...
— Mierea și laptele?
— Da. Nu sunt primejdioase pentru noi, firește, din când în când. Dar ce n-ai găsit?
— Mijlocul de strămutare a luntrei voastre.
— Așadar l-ai căutat! spuse Hor surâzând. Îmi aduc aminte că atunci când ne-am despărțit de Tefnaht al vostru, când am omorât câinele, am văzut niște animale foarte mari.
— Taurii?
— Nu, mai mari...
— A, elefanți! M-am gândit eu la elefanți, dar cei sălbatici nu sunt de folos, iar cei îmblânziți sunt puțini și sunt numai ai regelui. N-avem cum să-i luăm... Dar uite la ce mă gândesc: o corabie foarte mare pe apă și o turmă de măgari pe uscat.
Hor începu să râdă:
— Noi avem mijloace lesnicioase, însă numai acolo... și arătă cu mâna spre cer. Am socotit greșit, am fost pripiți. Trebuia să ne lăsăm de-a dreptul pe un vârf de munte. Nici nu mai speriam oamenii... Și de unde luăm o corabie atât de mare?
Auta se gândi:
— Luntrea voastră are vreo sută de coți lungime. Corăbiile atlante de război au până la o sută cincizeci de coți. Dar este corabia regelui, care e mai lungă de două sute și făcută din lemn foarte tare, încheiat cu aramă.
— Așadar nu putem face nimic.
— De ce? se miră Auta. E prea mică?
— Nu e mică. Bănuiesc că e foarte bună, dar corăbii nu putem lua de la nimeni, dacă nimeni nu ni le dă. Iar la ceea ce numiți voi rege (noi nici n-avem astfel de cuvânt) nu mă pot duce; înțelegi ce s-ar întâmpla...
— Dar e corabia regelui, nu e a unui om sărman! îl întrerupse Auta înciudat. N-a făcut-o el, au făcut-o robii...
— Atunci e a robilor! spuse Hor. Dacă robii care s-au răsculat vor învinge, va intra în stăpânirea lor. Ei poate ne-ar da-o, însă pentru noi va fi prea târziu. Noi n-avem dreptul să răpim nimănui nimic. Dreptul acesta îl au numai robii de pe pământ.
Auta se frământa, neștiind ce să facă. Încercă din nou:
— Să folosim altă cale: luăm corabia regelui, și după ce mutăm luntrea voastră, trimitem corabia înapoi în limanul ei.
Hor nu primi ușor, dar primi. În lanul de grâu din câmpia caldă le era din ce în ce mai greu să rămână.
A doua zi de dimineață, Hor, cârmaciul străin și Auta intrară în luntrea mică. După un zbor scurt se roteau deasupra limanului Marelui Oraș. Corabia mare a regelui atlant se afla mai departe de celelalte, într-o scobitură deosebită a țărmului, unde se săpase în malul stâncos și înalt o uriașă firidă. Din fericire, corabia era afară și pe puntea ei se aflau câțiva corăbieri.
— Să cobori deasupra firidei, zise Auta. Hor însă nu încuviință.
— Atunci am să fac altfel! și Auta îl rugă pe cârmaci să-și oprească luntrea în aer, deasupra marii corăbii regești.
Soldați nu erau prin apropiere, iar corăbierii spălau puntea. Îndeobște era lume puțină în acel ceas al dimineții.
Auta luă pâlnia întăritoare de voce, deschise o ferestruică și din scoica minunatei unelte străine tună glasul lui:
— Cârmaci al regelui Atlantidei, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, zeii vor să stea de vorbă cu tine. Vino pe punte, zeii au coborât să-ți dea porunci.
Oamenii de pe punte abia acum se uitară în sus. Cârmaciul fu trezit (dormea sub punte) și ieși în față buimac, gata să se răstească la corăbieri, apoi, ridicând ochii în sus și văzând pasărea cu creastă de foc, căzu în genunchi și-și lipi fruntea de scândurile ude ale punții.
Auta strigă din nou, spre groaza oamenilor de pe corabie. Toți ceilalți din micul liman regesc fugiseră din întâile clipe.
— Cârmaci al regelui, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, zeii lumii îți poruncesc să duci corabia pe lângă țărmul din dreapta, spre miazăzi. Meșterul pânzei să aibă grijă de vânt. Vei pluti pe drumul arătat de Zeul Cerului care se află deasupra ta. Ridică-te, cârmaci, și dezleagă corabia!
O sută douăzeci de lopeți loviră apa. Corabia ieși din firidă și, ca prin vis, meșterul pânzei întinse pânza pe catarg. Cu ochii la pasărea ciudată, cârmaciul întoarse corabia îndreptând-o pe drumul arătat. Și astfel pluti parcă vrăjită de zborul în cercuri al luntrei străine, până când ajunse la țărmul unde altădată altă corabie îl adusese pe Auta, trimis să afle dacă în câmpia de la miazăzi coborâseră cu adevărat zeii.
Același glas tunător le porunci corăbierilor să aștepte, și luntrea zburătoare se opri deasupra unei tabere de măgari. Paznicii asinilor, cutremurați de groază, fură bucuroși că zeii nu le cereau mai mult decât să adune toate frânghiile câte le aveau și să mâne cele câteva sute de măgari încotro voiau zeii. Drumul dură destul de mult, dar nerăbdător părea Auta, tocmai cel care era deprins mai puțin cu iuțeala zborului. Singurul lucru mai greu a fost pentru înfricoșații măgărari vederea turnului de argint și a zeilor în veșmânt argintiu. Și mai ales când trebuind să înjghebe, după planul lui Auta, un fel de sanie uriașă, văzură cum tăiau zeii, în marginea lanului unde era pădurea, copaci uriași numai cu o limbă de văpaie străvezie, mulți erau gata să-și piardă cunoștința. Din pădure se aduseră ierburi lungi din care localnicii își făceau poduri peste ape; din ele, măgărarii împletiră frânghii cât piciorul elefantului.
După o zi și o noapte de muncă, totul era gata. Sania fu împinsă până lângă turn. Cârmaciul intră singur în el și Auta văzu cum din mijlocul acestuia se lăsară două picioare puternice de o parte și de alta a săniei și cum turnul începu să se încline lin scurtându-și aceste picioare, până când se așeză ușor, culcat în lung, pe sania uriașă.
Prin grâu și ierburi, pe nisip ori pe drumuri pietroase, nesfârșitul convoi de măgari izbuti în sfârșit să aducă marea luntre pe țărmul mării. Și numai iscusința cârmaciului luntrei cerești și iscusința cârmaciului corăbiei mărilor pământene izbutiră să împiedice înecul, în ceasul chinuitor de greu pentru toți al așezării turnului de argint pe puntea fără catarg. Dibaci și el, meșterul pânzei născoci, ca să fie pe placul zeilor, o crăcănă puternică din bârne groase, înțepenite sub punte, pentru așezarea altui catarg. Nimeni dintre corăbieri nu mai avea răgaz și poate nici nu îndrăznea să se întrebe ce fac zeii cerești cu ciudatul lor turn și unde anume îl duc.
Corabia pluti întâi spre miazăzi trei zile și trei nopți, apoi tot atâta spre răsărit și, ocolind munții de unde făcuse Iahuben rost de arme, cârmi spre miazănoapte pe o mare fără prea multe furtuni supărătoare, unde pluti încă șase zile și șase nopți până se apropie de țărmul Muntelui Vulturilor.
Împingând cu ajutorul celor o sută douăzeci de vâslași turnul zeilor pe țărmul neted și plin de iarbă, corăbierii plecară înapoi spre limanul regesc, închinându-se puternicilor zei argintii și mulțumindu-le că nu i-au ars și nu i-au ucis, cum poate va face regele (fie el veșnic viu, sănătos și puternic) de va afla ce au făptuit slugile lui înspăimântate.
Dar greul pentru străinii din planeta numită Hor cel roșu începu abia acum. Cine să ridice uriașa luntre în pisc?
— Chiar dacă am avea câteva mii de robi, drumul spre pisc e așa de pieptiș că nici n-ar putea-o clinti! spuse Auta îngândurat.
Străinii se priveau fără să vorbească.
— Să rămânem aici, lângă apă, spuse femeia.
Auta se uită la ea, la gingășia ei fragedă, și își aduse aminte de Nefert.
Cârmaciul se apropie de Hor:
— Cred că am să vă scot din încurcătură, zise el. Auta merge întâi cu mine în luntrea mică, să alegem locul în pisc. Apoi vă spun ce am de gând...
Hor nu-l întrebă nimic. Ocoliră în luntrea mică de câteva ori piscul, iar locul ales cârmaciul îl socoti într-un fel neînțeles pentru pământean. Se întoarseră curând, și cârmaciul stătu câteva ceasuri în luntrea mare, socotind întruna sub ochii lui Auta, care tăcea privindu-l și nepricepând nimic. Apoi, tânărul străin se întoarse la Hor și la ceilalți, care priveau marea.
— Iată cum voi face, spuse cârmaciul. Am socotit o înălțare cu iuțeala sunetului, în unghi ascuțit în așa fel ca la coborâre să nu venim în locul de unde am plecat ținând seamă de răstimpul urcării și coborârii și de rotirea pământului în același răstimp, ajungem înapoi anume în locul din pisc pe care l-am ales.
Hor îl privi atent și îi ceru socotelile făcute. Intrară amândoi în luntrea mare și după câteva ceasuri, când începea să înnopteze, ieșiră amândoi obosiți.
— Nu e primejdios? întrebă femeia din planeta îndepărtată.
Cârmaciul zâmbi:
— Cui i se pare primejdios e mai bine să mă aștepte aici. Dar primejdie nu poate fi: țâșnim în sus micșorând tot timpul iuțeala până în clipa când ar urma începutul căderii îndărăt; din acea clipă încetinim căderea, ca de obicei. Totul atârnă aici de socoteala fără greș a depărtării de pământ la care trebuie să ne urcăm.
Toate privirile se îndreptară spre Hor care tăcea. De la o vreme, simțindu-se privit și știind că e dator să răspundă, zise:
— Socotelile le-am făcut încă o dată și eu: sunt bune. Totul este că prietenul nostru n-a mai zburat niciodată așa, și nici altul dintre noi. Orice drum neîncercat poate fi o primejdie. Dar altceva nu putem face. Apoi îl luă pe cârmaci de mână: Hai, zburăm numai noi doi.
— Asta nu-i drept! spuse alt străin. Nu-ți primim hotărârea. Zburăm toți!
— Dar... Începu Hor.
— Sau facem răscoală împotriva ta, ca și sclavii din Atlantida! zise același străin râzând.
— Sau toți sau nimeni! spuse și femeia. Dacă veți fi în primejdie, ajutorul nostru poate să vă fie folositor. Iar dacă primejdia e prea mare și n-o putem stăvili, să pierim cu toții.
— De ce cu toții? întrebă cârmaciul.
— Cu toții, spuse femeia, pentru că dacă am rămâne noi trei fără putința de a ajunge înapoi în planeta noastră, ai noștri vor trimite pe alții după noi, și afară de faptul că tu (și-l privi pe Hor) ești cel mai folositor dintre noi, n-are rost să-i silim să facă risipă de timp și mijloace pentru cei trei rămași pe o planetă străină. Așa că plecăm toți cinci!
— Șase! spuse Auta, privindu-l rugător pe Hor. Eu sunt ca și voi acum. Dacă rămân aici, nu le pot fi de folos nici măcar robilor, care m-au ascultat numai cât m-au crezut zeu. Am să fiu în stare să-i ajut poate doar mult mai târziu, când am să izbutesc să învăț mai multe de la voi. Fără voi n-aș mai putea fi nici măcar ce am fost înainte...
Hor se uită în ochii lui umezi, apoi zâmbi și spuse moale:
— Bine, șase.
Închiseră luntrea mică în firida anume făcută a celei mari, și intrară toți șase, desfăcându-și jilțurile și, după cum se cerea, culcându-se pe ele, întinse de tot, cu picioarele în sus. Jilțurile îi cuprindeau strâns, desfăcute cu totul ca niște paturi, și fiecare își strânse trupul în curele puternice. Apoi luntrea începu să se ridice pe cele două picioare ale ei care se lungiră până o așezară drept, cum stătuse în lanul de grâu. Cu un zumzet ușor, picioarele intrară înăuntru. Auta simțea că îi vine sângele în cap, dar îi fu rușine să spună. De altfel, nimeni n-avea timp de el. Fiecare avea în grijă câte o anume unealtă de măsurat... Toți aveau capetele băgate în altfel de globuri, mai lunguiețe, și fiecăruia, înainte de a se culca pe jilțul desfăcut, femeia îi dăduse să înghită anumiți sâmburași și, cum spunea ea, îi întărise bătaia inimii.
Deodată, Auta simți că totul din jur începe să tremure mărunt și repede, împreună cu trupul lui. De undeva de departe, ca dintr-altă lume, ajunse până la el un vuiet surd, și puțin mai târziu o zvâcnitură puternică, venită din spate, îl ameți câteva clipe. Numaidecât simți însă că toate măruntaiele și sângele și inima parcă voiau să se amestece și să năvălească în cap, să-i iasă prin urechi. Trupul i se făcu greu ca o stâncă. Nu dură mult starea aceasta, sau cel puțin așa i se păru. Iar când simți că i-a trecut, auzi înăuntrul globului care-i învelea capul vocea liniștită a cârmaciului:
— Coborâm.
După un oarecare răstimp, Auta simți o ușoară smucitură de la cap spre picioare, și peste câteva clipe auzi un foșnet slab și câteva ușoare țăcănituri: jilțurile se strângeau, îndemnând și trupurile de pe ele să se îndoaie.
Acum șederea era plăcută. Dar iată că Hor cel dintâi începu să-și desfacă curelele. Auta se uită la el mirat. Hor îi spuse râzând:
— Am ajuns.
Auta își desfăcu nehotărât curelele de pe trup, apoi se întinse puțin ca să și-l dezmorțească. După aceea se duse cu ceilalți, spre ușă. Înăuntru era lumină, iar în ușă îl întâmpină cerul înstelat.
— Unde suntem? întrebă Auta cu uimire.
— Tot tu mă întrebi! râse cârmaciul. Þi-ai uitat Piscul Sfânt unde mi-ai spus că ai învățat întâia oară că nu sunt zei? Uite, n-ai învățat bine: zeii au venit aici.
Fostul rob al Marelui Preot se așeză pe o piatră și privi în sus. Abia acum își dădu seama unde fusese. Și în toată durata vieții lui când chinuite, când îndurerate, când rareori plăcute, în tot răstimpul vieții în care umilințele și îndatoririle de sclav nu i-au dat niciodată răgaz ca să stea măcar o clipă singur cu sine și numai pentru sine, privind acuma cerul înstelat, Auta simți întâia oară în el o adiere de mândrie.
Dar iată că și această clipă trecu: Hor îi vorbea ceva. Străinii își scoseseră globurile, numai el îl mai avea. Și-l scoase și se uită la străinul cel vârstnic, poreclit Hor. Acesta surâse:
— Le-ai făgăduit prietenilor tăi să te întorci la ei după cincisprezece zile, dar au trecut optsprezece. Te-ai răzgândit?
Auta își lăsă ochii în jos.
— Acum putem să ne ducem, primejdia a trecut! spuse Hor iarăși.
— Ce primejdie? se miră Auta. Eu n-am simțit nici una.
— Dacă era, nu mai aveai prilejul s-o simți: ne întorceam toți pe pământul vostru în chip de pulbere.
Se apropie de ei cârmaciul:
— Primejdia cea mai mare s-a și petrecut: am cheltuit foarte mult din puterea de mișcare a luntrei! zise el. Dar acum culcă-te, Auta, să fii odihnit mâine.
Ochii lui Auta se deschiseră larg, întorși spre Hor, căruia îi spuse:
— Cum, chiar mâine pot pleca?... Și de luntrea cea mică n-o să aveți nevoie?
— De ce întrebi cu atâta sfială? îi spuse Hor.
— Fiindcă nu e luntrea mea. Hor zâmbi:
— Cât timp țelurile tale sunt bune, cât timp îi iubești pe oameni și le vrei binele, ea este și a noastră și a ta.
Auta îl privi un timp, apoi se uită la cer, și când își duse aminte din nou unde a fost, îl apucă o sfârșeală din care se trezi după un răstimp, flămând. Flămând de hrană obișnuită, dată de pământ. Se sculă de pe piatră și se duse încet spre marea luntre care strălucea în propria ei lumină.
Stătu o oarecare vreme înăuntru, mâncând, sfiindu-se să se arate străinilor mușcând din bucățile de carne. Dar ieși cu plosca de vin dăruită de țăranul din câmpia de la miazăzi. În fața străinilor care se uitau la cerul înstelat, ca niște oameni obișnuiți care nu urmăresc altceva nimic decât să vadă cerul înstelat și să se bucure, Auta sorbi din plosca de lut. Apoi îi întrebă cu un surâs de vioiciune șăgalnică, în limba Atlantidei:
— Voi nu beți vin?
Străinii îl priviră în tăcere: nu cunoșteau înțelesul acestui cuvânt.


CAPITOLUL XXII



La început, robii nu aveau destulă încredere în Iahuben. Era atlant, era liber, fusese sutaș. Numai Agbongbotile izbuti să le arate în zilele care urmară că Iahuben era acum ca și ei și că numai pentru ei putuse veni în aceste locuri spre care doar deznădăjduiții se încumetau.
În cele cincisprezece zile hotărâte dinainte, oastea de robi fu rânduită atât cât se putea rândui. Întârzierea însă nu putea fi decât rea, căci armele atlante se și mișcau în taberele de jos, așa că lupta trebuia dată. Erau mulți robi. Fiecare din ei știa din copilărie să tragă cu arcul și fiecare din ei, de când era rob, învățase să urască robia. Erau mulți, și voiau sau să moară și să scape de necazul cumplit al vieții, sau să învingă... și atunci?! Foarte puțini își puneau această întrebare. Agbongbotile și alți bătrâni ai lor le-au spus nu o dată că oamenii pot trăi fără stăpâni, de ale căror palate sau veșminte nu au nevoie. Fiecărui bărbat nu-i trebuia decât un arc bun și un șirag de frunze în jurul coapselor. Fiecărei femei îi trebuia un bărbat și hrană pentru el, pentru copii și pentru ea. Mai-Baka și alții simțeau însă că bătrânul Agbongbotile nu știe tot. Bănuiau că oamenilor le mai trebuie și alte lucruri, dar care? Să aibă o casă de zid și veșminte de cânepă ca Iahuben sau câteva piei de leopard pe care să doarmă? Era oare mai moale pielea de leopard decât mușchiul sau iarba?
În a cincisprezecea zi începură să se îngrijoreze. Mai ales Iahuben și Mai-Baka. Să-i fi uitat Auta?
— Poate l-au răpus soldații Marelui Preot ori ai lui Tefnaht! spuse Iahuben.
— Nu! Pe Auta nu poate să-l răpună nimeni! se supără Mai-Baka. Auta e zeu.
Încrederea aceasta îi adăuga tărie la tăria urii.
Dar după ce se sfârși a optsprezecea zi și începu a optsprezecea noapte, Iahuben și Mai-Baka hotărâră să pornească în vale, pentru a răpune mai întâi pe soldații de la peșteri și a mai lua arme. Apoi vor porni spre miazănoapte și după aceea spre răsărit, asupra Marelui Oraș.
— Să ucidem pe regele Atlantidei și pe toți slujitorii lui! spuse Mai-Baka.
Iahuben păli.
— Cum poți să te gândești la asta? Regele e zeu! strigă el înspăimântat. Fie el veșnic...
— Zeii Atlantidei nu sunt zeii noștri! îi întrerupse Mai-Baka. S-o apere zeii ei. Pe noi ne apără zeul nostru puternic Auta, care are pielea neagră ca și a noastră.
Iahuben stătu în cumpănă. Zise încet:
— Poate că ai dreptate, Mai-Baka. Dacă regele ar fi zeu, ar ști ce face Auta și l-ar opri... sau ar fi trimis până acum o ploaie de foc peste noi... Dar n-a trimis.
— Numai Auta este zeul nostru! încheie Mai-Baka. El se va arăta în cer când vom porni noi.
În cea de-a optsprezecea noapte nu dormiră decât puțini oameni. Nu mai avea răbdare nimeni. Când veni dimineața, Iahuben porunci unui tânăr să sune din corn.
El adusese cornul, cu toate că ura robilor crescuse atâta, încât nu-i mai trebuia sunet de corn. Bătură și câteva tobe ale oamenilor negri, făcute din piele de capră sălbatică. În jurul unui foc, dansară cei mai viteji bărbați negri. Era dansul războiului. Dar tocmai atunci răsună glasul tunător din cer, atât de așteptat:
— Robi care ați biruit robia, zeii lumii vă cheamă asupra Marelui Oraș...
Când se sfârși dansul, miile de oameni începură să curgă spre văi.
Sus, în luntrea care-i călăuzea, afară de cârmaci și de Auta, mai era Hor și încă unul dintre străini. Privind în jos, spre mulțimile înarmate, Auta își aduse aminte din nou de strania țeavă albastră cu care fusese ucis câinele, atunci, în piața de lângă palatul regelui. Dacă ar avea și el asemenea armă, stăpânii Atlantidei ar pieri ca și câinele.
— De ce v-au trebuit vouă arme, dacă la voi nu se fac războaie? întrebă Auta.
— Pe alte planete am întâlnit fiare foarte mari și primejdioase. Nu puteam ști dacă nu vom găsi astfel de fiare și la voi, spuse Hor.
— Avem și noi!
— Care? se miră Hor. Elefanții?
— Nu, Tefnaht.
Străinii izbucniră în râs; cârmaciul spuse:
— Tefnaht este o fiară mică și ar putea să fie un om mare.
— Preoții își moștenesc la noi meseria din tată în fiu. Ei au toate cărțile și toate tainele, zise Auta. De aceea sunt mari. Totuși, zise Hor zâmbind, să nu dorești armele noastre cu rază ucigătoare: ți-am mai spus că nu am venit aici ca să ucidem!
Auta se uită lung.
Cârmaciul îi simți mâhnirea și zise cald:
— Știu că n-ai înțeles, Auta, și îmi pare rău. Nouă ne este ușor să înțelegem toate acestea, pentru că de douăzeci de mii de ani...
Hor îl întrerupse:
— Asta nu înseamnă că Auta are de așteptat douăzeci de mii de ani. Nu, Auta, în câțiva ani ai să înțelegi și tu multe lucruri care ți se par acum întunecate sau nefirești... Mai ales dacă ai veni cu noi...
— Unde cu voi? strigă Auta.
— Pe planeta noastră, pe Hor cel roșu, cum i-ai spus tu. Știi că nu e chiar roșie, se vede numai așa pentru că avem multe nisipuri și aer puțin. Dar să vii pe ea, n-o să-ți pară rău!
— Mă poftiți într-o casă pe care v-ați pus în gând s-o părăsiți? făcu Auta mirat.
— Nu pentru că nu ne-ar fi dragă. Dar a rămas prea săracă... Și poate că nici n-o s-o părăsim. Poate vom găsi putința să-i redăm bogăția împuținată.
— Și acum vă hrăniți numai cu sâmburii pe care vi-i faceți din ierburi, așa cum mi-ai spus?
— Nu, acasă la noi mâncăm ca și voi, alte lucruri, însă puține. O, dacă am avea măcar mierea voastră... Mi-ai spus că o fac niște gâze, da?
— Albinele.
Hor oftă. Auta se uită la el, apoi prin luntre, la ceilalți doi și spuse sfios:
— Va să zică sunteți săraci, Hor, săraci ca părinții mei din Þara Nisipurilor, sau ca sclavii Atlantidei. Nici aur nu aveți... Și totuși de multe ori mi se pare că sunteți cu mult mai bogați decât toți bogații Atlantidei... Este aici ceva ce nu pot pricepe, deși simt... Hor zâmbi:
— La voi sunt oameni care au și oameni care n-au. Cei care au își închipuie că au, pentru că nu știu să dorească cu mult mai mult decât animalul pe care ai venit călare la noi întâia oară. Dacă ar dori a mia parte din cât dorim noi, s-ar socoti mai săraci decât tine.
— Acum înțeleg, spuse Auta. Ei au pământuri și vite și aur și argint mai mult decât le trebuie. De aceea sunt puternici. Dar la voi cum e?
— Aur avem, dar facem din el unelte, fiindcă nu ruginește. Tot ce are planeta noastră e deopotrivă al tuturor. De aceea ne gândim atât de mult la urmași. Și iată de ce învățăm să dorim din ce în ce mai mult. Dorind, facem!
— Ați dorit chiar tinerețea fără bătrânețe! rosti îngândurat Auta. Ați dorit-o și o aveți: la trei sute de ani sunteți mai tineri decât noi la treizeci. Totuși, prea bine nu înțeleg...
— Vezi, urmă Hor, la noi doresc toți și toți au. Nimeni nu poate avea mai puțin decât altul. Chiar daca planeta noastră e cu mult mai săracă decât a voastră, noi suntem mai bogați, fiindcă știm să folosim tot ce ne dă firea planetei. Și ce nu ne dă, facem singuri. Nimeni la noi nu are mai mult decât altul. Iar dacă cineva dorește ceva ce nu are, înseamnă că acel lucru nu-l are încă nimeni. Și atunci toți ne străduim să-l facem ca să-l avem toți.
Luntrea se rotea întruna deasupra mulțimilor de robi. Pentru aceste mulțimi totul acum era s-o vadă.
Auta se uită o vreme în jos, apoi iar își aduse aminte de ceva:
— Am vrut de mult să te întreb, Hor, dar am uitat. Poate tu știi să-mi dezlegi o taină. Eram cu un an în urmă în altă țară, unde sunt nisipuri fierbinți, și o dată am văzut niște lucruri lunguiețe, sclipitoare, pe care n-am ajuns să pun mâna...
— Ai leșinat cumva? râse Hor întrerupându-l.
Auta se uită la el uimit:
— De unde știi?!
— Erau ale noastre. Le-am aruncat pe pământ să vedem care e aerul și cât de mare e căldura...
— Și cum ați putut afla? Doar au rămas acolo.
— Ele au cercetat aerul, căldura, alte câteva lucruri și ne-au spus ce-au aflat, printr-un fel de raze puternice.
Acum toți se uitau numai în jos. Mulțimile de robi treceau printr-o vale verde. Cârmaciul și Hor amuțiseră.
— Ce multe ierburi aveți voi... și câte păduri, câte păduri! strigă vrăjit al treilea străin. La noi fiecare tufa e mai prețuită decât la voi aurul.
— Cum, voi n-aveți ierburi verzi ca acestea? se miră Auta.
— Ierburi avem, dar puține, spuse străinul. Și nu sunt verzi: la noi iarba e albastră, în schimb cerul nu e atât de albastru ca al vostru.
— Dar luna se vede și de la voi tot așa de frumoasă?
— Nu, Auta! îi răspunse Hor. Luna voastră n-o vedem decât prin ocheane foarte puternice. Luna asta e numai a voastră. Planeta noastră n-a avut lună. I-am făcut noi, din metal, două.
Lui Auta i se păru că n-a auzit bine:
— Cum le-ați făcut voi? Nu înțeleg!
— Cum am făcut și luntrea cea mare, cu care am venit... Însă cu mult mai mari. Suprafața uneia din ele este aproape cât a Atlantidei.
— Și de ce le-ați făcut?... Și cum le-ați urcat? Nu pot pricepe.
Auta își strânse tâmplele în pumni.
— Cu ajutorul mai multor luntre ca aceea pe care o știi, am trimis la înălțimea cuvenită părți deosebite și acolo sus meșteri buni le-au închegat. Nu le-am făcut în același timp. Acum câteva sute de ani s-a făcut cea mică. În timpul nostru s-a făcut cealaltă.
Auta își frecă fruntea:
— Dar cum le-au putut închega acolo meșterii voștri? N-au căzut?!
— N-au căzut: erau prea departe de planetă și ea nu-i atrăgea.
Auta se gândi încordat; apoi ridică ochii, puțin tulburi:
— Va să zică noi cădem pe pământ pentru că pământul ne atrage? Și pasărea de ce nu cade, și nici luntrea asta așa de grea?
— Pasărea dă din aripi, luntrea noastră are văpăile pe care le cunoști. Și pasărea și luntrea...
Dar în aceeași clipă cârmaciul strigă:
— Priviți!
Și luntrea începu să coboare în cercuri line deasupra unei priveliști care pentru acești străini era cu totul nouă. Mai jos de peșterile sclavilor se întindea o câmpie. Acolo, o oaste atlantă parcă fără număr ieșea în calea oștirii de robi. Cele două armate se opriseră și stăteau față în față. Dar nu se zăreau decât ca niște mari mușuroaie de furnici. Cârmaciul oprise acum luntrea și nu vroia să coboare mai jos. Auta se uită prin ocheanul puternic și începu să deslușească aproape și fețele oamenilor. Oștile mai stătură un timp, fiecare parcă așteptând să înceapă cealaltă. Armele zecilor de mii de soldați ai Atlantidei, răspândiți până dincolo de zare, străluceau aurind câmpia. Robii erau de cincizeci de ori mai puțini. Auta văzu cum deodată, din fruntea armatei de robi, se desprinde un om. Îl privi cu mai multă luare aminte și simți că i se taie răsuflarea. Nu putea să-l audă ce strigă, dar se vedea bine că omul striga. Omul era Iahuben. Făcu un semn cu scutul și mulțimile de robi se năpustiră înainte.
Auta începu să se frământe.
— Coborâți-mă! strigă el. Eu trebuie să fiu acuma cu ei. Străinii însă tăceau.
— Vreau să ies de-aici, vreau să mă duc la ei! strigă Auta iarăși, începând să-și desfacă curelele.
Atunci Hor îi spuse blând:
— Știi bine că nu numai tu n-ai să câștigi nimic ducându-te printre ei, dar, mai ales, nu vor câștiga ei nimic. Dacă te vor ucide atlanții, și să fii încredințat că te vor ucide numaidecât, toată armata adunată de tine nu va mai avea nici o putere. Ei cred în tine când ești aici sus. Asta-i tot. Dar ei nu știu ce vor, și de fapt nici tu, Auta, nu știi prea bine. Ar trebui să mai treacă un timp...
— Atunci tot ce fac ei e zadarnic?
— Zadarnic nu e. Este o treaptă: întâia treaptă. Pe o scară nu te urci sărind, te urci pe trepte. Înțelegi? Și nici să nu crezi că oricât ți s-ar închina ei ai făcut totul numai tu... Dacă ei n-ar fi vrut, tu nu făceai nimic. Fără tine, tot se răsculau, poate mai târziu. Ură aveau destulă... Tu n-ai făcut decât să grăbești clipa.
Auta nu știa ce să mai creadă. Sau acești străini nu voiau să se amestece, sau aveau cu adevărat dreptate.
— Oricum, zise el către Hor, cel puțin stăpânii se vor speria.
— Da, vor afla că se poate și altfel...
Cârmaciul mai coborî puțin luntrea, lăsând-o tot nemișcată în aer. Câmpul se vedea plin de leșuri și sânge. Străinii nu mai priviră prin ocheane. Numai Auta se uita. Zări deodată un om repezindu-se înainte, străpungând cu sulița un soldat atlant și lovind pe altul cu barda. În jurul lui se adună, ca o verigă, o ceată de robi ca să-l apere. Omul era tot Iahuben. Câteva clipe mai târziu, Iahuben ridică fața în sus, trupul lui se arcui înapoi și mâna stângă, scăpând barda, se repezi la piept. Auta se uită mai bine. Ce era asta? Iahuben se prăbușea pe spate, încercând să-și smulgă o săgeată din inimă. Câțiva robi se apropiară de el. Doi căzură. Apoi încă unul. Cei rămași se aplecară spre Iahuben, însă îndată îl părăsiră. Așadar murise.
Auta rămase câteva clipe mut. Hor se uită cu ocheanul încotro îi arăta Auta. Pricepu repede. Se uită la Auta și zise încet:
— Mi se pare că este prietenul tău care a zburat cu noi! Auta nu răspunse. Ședea cu pumnii încleștați pe genunchi. Apoi nu mai putu să îndure și izbucni într-un hohot de plâns. Dar numaidecât își strânse buzele și se stăpâni căci, fără a se mai sfătui cu nimeni, cârmaciul îndreptă luntrea asupra armatei atlantei. Auta cuprinse cu ochii oastea de robi: în fruntea ei, cu arcul pe umăr și cu o lance grea în mână, alerga Mai-Baka. Auta înșfăcă într-o clipă pâlnia și scoțând scoica ei pe fereastră, strigă:
— Robi ai Atlantidei, ca să nu mai fiți robi, ucideți pe vrăjmașii voștri. Răzbunați moartea lui Iahuben!
Un răcnet de mii de glasuri asurzi câmpia. Robii alergară înainte, parcă vrând să-și ajungă din urmă săgețile.
Iar mulțimile de soldați atlanți, zărind minunata pasăre argintie cu coadă și creastă de foc, care striga din cer, începură să se împrăștie în neorânduială, unii aruncându-și armele la pământ.
Acum, Auta era încredințat că robii vor ajunge în Marele Oraș. Și numai după ce văzu armata atlantă cu desăvârșire risipită, cârmaciul, fără a scoate o vorbă, întoarse luntrea spre miazănoapte și zbură către Piscul Sfânt.
Zborul se petrecu în tăcere.


CAPITOLUL XXIII



Străinii se aflau pe Piscul Sfânt de aproape două luni. În acest răstimp se petrecuseră mai multe întâmplări, dintre care unele l-au făcut pe Auta să se întristeze, altele să se bucure. Într-o zi, pe când ședea de vorbă cu Hor, pe o stâncă sub care se deschidea o priveliște largă a mării și câmpiei de la poalele muntelui, zări urcând din vale spre ei o ceată de oameni. Erau încă departe ca să se fi putut vedea bine fețele lor prin ochean, însă Auta își dădu seama că sunt robi, de vreme ce nu aveau alte veșminte decât pânza înfășurată în jurul coapselor, prinsă cu o cingătoare. Unii erau negri, alții roșii și înalți, alții erau mai scunzi, cu pielea galbenă sau albă. Auta putu să numere douăzeci. Toți aveau arme. I se strânse inima. Nu mai primise de mult nici o veste de la Mai-Baka. Să se fi întors oare Mpunzi?
Cu Mpunzi lucrurile s-au petrecut așa. Într-o zi, zburând în luntrea cea ușoară în jurul piscului, cârmaciul a așezat-o într-un loc deschis, între un șir de tufe și un pâlc de copaci, la obârșia izvorului fierbinte din care se face, mai către vale, Râul Cald. Unul dintre străini cerceta copacii, Hor și altul luau apă din acel izvor turnând-o în anume vase, pentru a-i cunoaște însușirile și alcătuirea. Cârmaciul alegea pietricele, adunându-le în câteva cutii.
Deodată, de după arbori, s-au ivit câțiva robi tăietori de copaci, însoțiți de un slujitor al Marelui Preot. Îndată ce îl zări pe Auta, știind pesemne că va primi o răsplată, slujitorul chemă robii și le porunci să se îndepărteze de acel loc, iar el se strecură printre copaci către latura cealaltă a piscului. Auta pricepu unde se duce. Atunci alergă spre robi și luându-i unuia securea din mână le desfăcu tuturor lanțurile de la picioare, sfătuindu-i să se ducă spre Muntele de Foc și învățându-i cum să găsească drumul. Robii îl cunoșteau și nu se temeau de dânsul. Auziseră că ar fi plecat cu zeii și se lăsară cu bucurie liberați de greutatea lanțurilor, ceea ce singuri n-ar fi cutezat să facă. Dar îndemnul nu i-l ascultară. Le păru mai bine să se împrăștie spre pădure. Numai Mpunzi rămase. Marele Preot fusese văzut plimbându-se prin grădina palatului, singur și posomorât. Pe soldați, Marele Preot i-a învățat că atunci când îl vor vedea pe sclavul fugar Auta să-l prindă și să-l aducă nevătămat înaintea sa și să nu se teamă de el că ar fi zeu, pentru că toată lumea știe că zei cu pielea neagră nu sunt și că Auta a fost rob până la venirea acelor vrăjitori străini care amețeau vederea mulțimii cu minciunile lor. Totuși, spuse Mpunzi, printre robi se vorbea că Auta este zeul bun al robilor, într-adins prefăcut o vreme în sclav ca să le cunoască mai bine păsurile și durerea. Și Mpunzi era încredințat de aceasta. Lui Auta îi era rușine, dar știa că oricât s-ar strădui să-i scoată credința asta din cap, nu va izbuti. Îi mai spuse Mpunzi și altceva. Un sclav nou, dintre răsculați, a fost prins când rătăcea pe Malul Râului Rece, și un slujitor al Marelui Preot, umblând cu câțiva soldați alături, pentru că îl văzu foarte voinic, nu-l ucise ci îl aduse în casa robilor, pentru muncă. De la el află Mpunzi despre răscoala călăuzită din cer de marele zeu al oamenilor negri care putea să ia oricând înfățișare de copilandru, de rob, de om sau de pasăre de argint. Mpunzi mai află de la acel sclav și că Mai-Baka, după alungarea soldaților de către zeu, socoti să nu mai înainteze spre Marele Oraș; el deslușise acest îndemn în seninul plecării păsării de argint de pe cer, pricepând că era mai bine să mai adune robi răsculați și arme, pentru ca oastea lui să ajungă mai puternică. Acum, această oaste se afla iarăși pe Muntele de Foc, dar nu sus, ci acolo unde înainte au fost taberele de soldați de lângă peșterile robilor. Mpunzi mai auzise că se povestea printre sclavi și soldați că multe femei ale preoților nășteau în această vreme prunci cu cozi de șarpe, cu nasuri de elefanți sau cu labe de câine.
Sfârșind de povestit, tânărul rob porni să plece spre tabăra lui Mai-Baka, dar după câțiva pași se întoarse și-i mai istorisi o întâmplare de care uitase. De câtăva vreme se vorbea în casa robilor cum că zeii străini împreună cu fostul rob al stăpânului Piscului Sfânt s-au așezat dincolo de palat, chiar în pisc. De mai multe zile se afla în palat și preotul Tefnaht, venit cu fiul și cu fiica sa și cu toată casa. Soldații care-i păzeau pe robi vorbeau tot felul de lucruri; unii spuneau că lui Tefnaht i-ar fi frică să mai stea în Marele Oraș, de când cu răscoala; alții ziceau că a venit aici pentru a fi la îndemână când va muri Marele Preot. Iar Nefert, fiica lui Tefnaht, a intrat o dată în casa robilor și n-a zis nimic. Mpunzi auzise însă de la niște slujitori că Nefert, care este preoteasa Zeiței Lunii, ar vrea să-i vadă pe zeii din turnul de argint.
— N-ai văzut-o niciodată pe Nefert? îl întrebă Auta tulburat.
— Am văzut-o numai când a fost în casa robilor. Se spune că noaptea, când răsare luna, se plimbă prin grădină numai cu câteva roabe, dar eu n-am văzut-o.
Neștiind alte vești, Mpunzi își luă rămas bun de la Auta și se strecură pe după stânci ca să ajungă undeva la țărmul mării.
Așa se petrecură lucrurile atunci cu Mpunzi.
Iar acum, aducându-și aminte de această întâmplare, Auta ședea lângă Hor și aștepta pe cei douăzeci de robi care păreau să se îndrepte încoace. Văzându-l că tace și deslușindu-i o oarecare tristețe în ochi, Hor îl întrebă dacă nu e cumva bolnav.
Auta îi mărturisi de unde îi venea tulburarea. Hor îl cercetă cu luare aminte și zâmbi depărtat, cu oarecare mirare:
— Și dacă această Nefert nu poate fi a ta, nu poți iubi alta?
Auta zise mâhnit:
— Voi nu iubiți niciodată? Tocmai voi care toată viața rămâneți tineri!
— Iubim, firește. Iubim și noi, dar nu ne pierdem firea când dragostea e fără răspuns. Înseamnă că n-am ales bine. Dragostea noastră este și prietenie. Știi ce s-ar întâmpla dacă am începe să luptăm pentru cucerirea câte unei femei care nu ne vrea, cum se poate citi în cărțile noastre foarte vechi ale poeților? Omul uită de întâia lui datorie.
— Dar nu asta e întâia datorie?
— Firește că nu asta. Omul e dator întâi să lucreze pentru îmbunătățirea vieții tuturor. Altfel n-am fi ajuns unde suntem. La noi dragostea a ajuns ajutoarea omului, nu piedică.
Auta oftă:
— Ar fi bine să pot face ca voi, dar...
— Ea te iubește?
— Nu știu... poate că da. Numai o dată am putut vorbi cu ea, și atunci cu frică și pe ascuns. Fiica unui preot nu poate iubi un sclav!
— Nu poate sau nu i se dă voie?
Auta nu răspunse. Vorbi mai departe tot Hor:
— După cum mi-ai spus și dacă am izbutit să încep a cunoaște firea voastră de pământeni, cred că dorința ei de a-i vedea pe zeii din turnul de argint este dorința de a te vedea pe tine. De ce se plimbă la lumina lunii, fără pază?
Auta simți că se luminează ceva în el. Strigă:
— Am s-o răpesc!
— Vrei să te ucidă soldații lui Tefnaht?! îl opri Hor, dar îndată se răzgândi: Sau zboară până acolo când se plimbă nepăzită. Prietenul nostru va așeza luntrea cât mai aproape...
Dar iată că ceata de robi ajunse lângă ei. Robii îngenuncheară și Auta, sculându-se repede, se strădui mult până-i făcu să se ridice. Printre ei era și Mpunzi. Auta află că era o ceată care se rătăcise de mulțimea răsculaților și pe care Mpunzi a întâlnit-o când se întorcea cu vești de la Mai-Baka.
— Mai-Baka îți trimite slavă, zeule bun, și îți bucură auzul cu vestea că au mai venit în tabere de patru ori câte o mie de robi. Pe aceștia i-am adus la tine pentru că umblau pe-aproape. De aici îi voi duce la Mai-Baka.
Auta se uita curios la un rob voinic și mărunt la statură, cu fața albă gălbuie, și la altul, tot scund, dar cu pielea stacojie, aproape smolită. Îi întrebă din ce țări erau aduși.
Cei doi robi vorbeau greu limba atlantă, unul aproape de loc. Cel cu pielea albă gălbuie putea fi din răsăritul îndepărtat, își zise Auta, poate din mica țară Sumer. Dar oameni de felul celuilalt nu mai văzuse. Aducea puțin la culoarea pielii cu atlanții, parcă și tăietura chipului nu se deosebea prea mult, doar că fața era mai uscățivă, nasul mai lung și mai gros și statura mai scundă. Pe cel dintâi îl întrebă la întâmplare în limba țării Sumer, vrând să afle cum îl cheamă. Fericit că poate vorbi ca acasă, omul râse cu recunoștință și i se închină.
— Zeul nostru știe toate limbile pământului... Mă cheamă Utnapiștim, și slăvit fie zeul care vrea să știe numele meu nemernic!
— Dar tu de unde ești, care-i țara ta? îl întrebă pe celălalt, însă în limba atlantă.
Robul cu fața stacojie întinse mâna spre apus. Auta ridică din umeri:
— Acolo nu este nici o țară, numai câteva ostroave mici cu oameni sălbatici. De acolo ești?
— Nu. Þară mare, frumoasă. Departe! răspunse omul. Auta știa că în unele povești se vorbea uneori de o țară mare de la capătul dinspre apus al pământului, dar nu credea că e altceva decât născocire. Acum, rămase însă descumpănit. Se gândi că chiar dacă ciudatul om mințea, înfățișarea lui nu semăna cu a nici unuia dintre popoarele lumii. Află că îl cheamă Mahukutah. Altădată l-ar fi descusut mai mult, dar acum aștepta Mpunzi să plece spre țărm cu toți ceilalți. Auta îl sfătui să-i spună lui Mai-Baka să mai adune robi.
— Păcat că a murit Iahuben! zise el trist. Nu trebuia să se avânte cel dintâi.
— Dacă a pierit el, suntem mai puțini numai cu unul, zise Mpunzi. Era viteaz, dar nu era rob.
— Iahuben știa însă cum se rânduiește o oaste, cunoștea meșteșugul războiului, și voi luptați cu cea mai bună oștire a lumii. Lui Auta îi părea rău că nu știe ce povețe să-i mai dea. Spuse ce putu: Voi sunteți viteji, dar soldații au și meșteșug și sunt mult mai mulți. Să-i spui lui Mai-Baka să mai aștepte și să mai adune robi. Am să vin...
— Să vii, zeule Auta! Tu ești zeu și știi totul. Ai să ne înveți și meșteșugul.
Auta zâmbi trist, gândindu-se de la cine ar putea învăța el însuși acest meșteșug al războiului.
Când se făcu seară, păziți de umbrele lungi ale amurgului, cei douăzeci de inși se strecurară pe după stânci. Auta surprinse la Hor o ciudată privire de milă. Hor îl întrebă:
— Cum pot să umble pe jos atâta? M-am uitat la Mpunzi. Ca să-i spui câteva cuvinte care nici nu l-au prea ajutat, a străbătut jumătate din Atlantida, desculț, dezbrăcat și fără îndoială flămând. Aveți mulți oameni minunați pe pământ! Ar săvârși minuni dacă ar ști cât știu preoții voștri și ar rămâne cu însușirile pe care le au!
— Spune-mi, Hor, cum să-i ajut! strigă Auta în glas cu un sunet al deznădejdii. Dacă aș ști măcar ce știa Iahuben!... Și așa cum sunt am vrut să mă duc printre ei, dar nu mă lași tu.
— Tocmai pentru că vreau să-i ajut. Ei vor câștiga mult mai mult dacă ai să-i înveți să trăiască. Atunci vor ști să lupte și fără tine. După ce ne vom isprăvi cercetările pentru care am venit și până când vom putea pleca îndărăt, vom găsi și pentru tine răgaz mai mult. M-am gândit chiar să vii cu noi, și nu numai tu. Ai putea să înveți anumite lucruri până la capăt, și atunci te-am trimite înapoi pe pământ. Dacă te duci acum, nu-i poți învăța decât să moară și ai să mori și tu poate înainte de a-i fi învățat, ca și prietenul tău Iahuben.
Zilele trecură în cercetări grăbite. Pentru Auta, în învățătură. Străinii nu-i cereau să le facă aproape nimic. Își sfârșise hrana pământeană de mult, și iar înghițea sâmburii lor ciudați. Iar într-o seară Hor se apropie de el și-i atinse brațul. Erau pe marginea unei stânci. Luna mare și galbenă ieșise de undeva din orizont.
— Auta, îi spuse Hor, răsare luna.
— Văd! răspunse el și rămase liniștit. Hor începu să râdă. Spuse:
— Te-ai răzgândit și nu mai vrei să te duci?
— Unde, Hor? și numaidecât se învioră, aducându-și aminte. Chiar pot pleca? Am crezut atunci că glumești.
Hor îl privi aspru și-i spuse:
— Hai să plecăm. Poate liniștea dragostei îți va fi de folos.
— Dragostea nu e liniște: când femeia iubită nu e lângă tine, ești tulburat, și tulburat ești și când este alături! îi răspunse Auta, dar porni către mica luntre; cârmaciul aștepta, râzând.
Luntrea ajunse, firește, repede și apoi se roti de câteva ori deasupra grădinii palatului. Copacii înalți o împiedicau să se așeze. Găsiră cu greu un loc bun, între tufe. Când ieșiră din luntre, Auta șopti:
— Iat-o!
Pe o alee treceau trei femei. Una din ele era Nefert, îmbrăcată în veșmânt alb și lung, cu o cunună în jurul părului des. O cingătoare din inele de argint îi strângea mijlocul. Veșmântul, după obiceiul din Atlantida și din unele țări ca bunăoară Ta Kemet, îi lăsa un sân descoperit. Mersul fetei era lin ca o plutire. Luna juca în părul negru retezat la înălțimea umerilor. Adunat jos fald peste fald într-un unghi lung, veșmântul dezvelea în mers pulpa stângă, acoperind genunchiul.
Auta rămase locului, vrăjit. Dar și ceilalți doi. La lumina lunii se vedeau ochii lungi cu sprânceana subțire și abia arcuită, aduși aproape sub tâmple, nasul subțire și drept, arcuit lin deasupra buzelor cărnoase, fața de culoarea răsăritului împrejmuită de părul retezat drept, pe frunte și pe umeri.
Cel dintâi care rupse tăcerea fu cârmaciul.
— Nu-mi pare rău că n-am rămas în luntre, spuse el în șoaptă. Poate că n-am să mai pot avea prilejul să văd grădina asta și să miros florile ei. Luntrea tot n-are cine s-o lovească sau s-o zgârie; n-a văzut-o nimeni... Și la urma urmei, poate învăț și eu ceva.
Hor îl privi întrebător.
— Vreau să văd cu ochii mei cum se răpește o femeie! zise râzând cârmaciul. Să știu cum să fac și eu cu una din fiicele tale, după ce ne întoarcem acasă.
— Nu te vrea? îl întrebă simplu Hor.
Cârmaciul nu răspunse. Nefert era foarte aproape de ei. Atunci Auta strigă ușor:
— Nefert, am venit! și alergă spre dânsa.
Fata se întoarse spre ei și deodată scoase un strigăt și se repezi în brațele lui Auta, căzându-i la piept. Numaidecât după aceea se auziră în preajmă voci și de după niște tufe se ridicară câteva coifuri de soldați, sclipind în lumina lunii.
— Vii cu mine, Nefert? o întrebă Auta cu voce grăbită.
— Să fugim, să nu ne ucidă... Nu trebuia să strig. Știam că ai să vii să mă iei, am simțit. Dar am... Glasul îi amuți. Soldații erau aproape.
— Fugi cu ei, Nefert! îi șopti Auta arătându-i pe cei doi străini. Vin și eu!
Fata alergă spre Hor, care o luă de mână. Dar străinii nu puteau alerga. Se îndreptară cum putură mai repede spre luntre.
Auta era înconjurat de soldați. Ridică o cupă mare de piatră pentru flori și o aruncă în capul celui mai apropiat soldat. Soldatul căzu cu coiful spart și cu tâmpla însângerată. O suliță se îndreptă spre Auta, însă în aceeași clipă o mână se așeză pe ea și o împinse în jos. Un glas șopti:
— Porunca este să-l aducem nevătămat.
Auta se învioră. Ridică de pe soclul ei o statuie mică de marmură a unui zeu. Tot atunci auzi un șuier prelung. Când să arunce statuia în soldatul ce se apropia de el, Auta auzi că șuierul se întețește și un gând fulgerător îi trecu prin minte: „Pleacă fără mine. Se tem!” Dar în aceeași clipă auzi strigătul cârmaciului:
— Fugi! Ne-au luat luntrea!
Auta ridică ochii în sus și înțelese: luntrea zbura trecând spre miazăzi. Cine o luase? Cine știa s-o poarte prin văzduh? Scăpă din mâini statuia zeului. O mână grea i se lăsă pe umăr. Alte patru mâini începură să umble la gleznele lui cu ceva rece. Auta își dădu seama că erau lanțurile. Răceala aramei lipită de glezne o cunoștea. Jos nu se vedea bine și soldații nimereau greu verigile de aramă. Auta își veni în fire. Înălță ochii și-i repezi un pumn în tâmplă soldatului care-și ținea mâna grea pe umărul lui. Soldatul se clătină și se retrase de-a-ndărătelea, cu mâna la cap. Alți patru se repeziră la Auta și-l înșfăcară de mâini. Încercă să se descleșteze, dar nu mai putu. Încercă să se uite în partea dincotro strigase cârmaciul. O mână puternică îi întoarse capul înapoi. Apucase să zărească între tufe lucind ceva argintiu; poate erau străinii cu Nefert, poate numai lumina lunii. Dar auzi dintr-acolo o voce subțire. Se încordă și încercă încă o dată să scuture de pe el mâinile care-l strângeau. Cum de nu se repezise nimeni asupra străinilor? Sau soldații îi socoteau într-adevăr zei și le era frică...
— Dacă mă strângeți așa, mă ucideți! răcni Auta. Marele Preot vă va omorî pe toți. N-ați auzit porunca?
Șoapta auzită întâmplător i-a fost de folos. Soldații îl lăsară, depărtându-se câțiva pași și nelăsându-i loc pe unde să fugă. Nu mai avea cum să scape. Dar deodată zări un soldat prăbușindu-se la pământ. Apoi altul. Apoi încă doi. Ceilalți fugiră, zbierând îngroziți. Îndată Auta, își aduse aminte de arma albastră, și nemaivăzându-se înconjurat, alergă spre tufe. Nu era din neamul tibbu, dar știa să fugă minunat. Când îl văzu lângă ea, Nefert îi încolăci gâtul cu brațele. Tremura.
— Hai să fugim de-aici, Auta! În pădure să fugim. Nu mai vreau să văd pe nimeni, numai pe tine...
Auta îi mângâie părul.
— Cum să trăim în pădure? Ca sălbaticii? Și până, la urmă tot vom fi descoperiți.
— Ca sălbaticii! spuse fata printre sughițuri de plâns. M-am săturat și de tata și de palatele lui... Nu mai vreau să fiu preoteasa lunii, nici... nimic. Vreau să fiu numai cu tine.
Hor nu îndrăznea să-i tulbure. Dar cârmaciul îi trezi din această visare:
— Trebuie să plecăm grabnic sus, la noi. Nu mai avem cu ce zbura, știi.
Nefert ascultă mirată. Ea nu băgase de seamă luntrea în zbor, într-atât era de tulburată.
În preajma lor nu mai era nimeni. Călăuziți de Auta, porniră pe întortocheatele poteci. Nefert pășea alături de el și-l ținea de mână, neîntrebându-l nimic. Numai cârmaciul nu avea liniște. O dată zise:
— Cred că într-o lună pot înjgheba alta, mai mică, din ceea ce am adus cu mine...
Altă dată rostit îngândurat:
— Cine s-o fi putut lua? Cine a fost cu noi și s-a uitat cum o ridic în aer?!...
Mergeau foarte încet. Hor tăcea. Numai Auta își încordă mintea încercând să găsească răspunsul. Dar acum mintea lui lucra greu. Zise nehotărât:
— Iahuben... Dar Iahuben e mort.
— Preotul vostru care a vrut să te ucidă acolo în oraș. El îmi cerea întruna lămuriri, strigă cârmaciul.
Auta se opri înțepenit. Mintea lui se lumină. Strigă mânios:
— Tefnaht a fost... numai el!
Vorbeau în limba atlantă, anume. Auzind strigătul mânios al lui Auta și neînțelegând nimic, Nefert începu să tremure îngrozită. Auta se uită la ea. În ochii lui scăpără ură. Zise răstit:
— N-ai fost tu momeala din capcană, Nefert? Spune sau te ucid!
Nefert izbucni în plâns.
— Dar ai spus că știai că am să vin! spuse Auta mai moale.
Fata îl privi drept în ochi. O bătea luna în față. Ochii îi erau curați.
— Inima mea îmi spunea, de la ea știam... zise Nefert. Cum crezi că mi-ar fi spus tata ceva tocmai mie, dacă ar fi plănuit să te prindă!
— Știa că mă iubești?
— N-avea de unde să știe, dar mi s-a părut că ghicise acum în urmă.
Hor îi atinse brațul:
— Fata n-are nici o vină, n-o bănui! Dar să mergem cât nu e prea târziu. Cine știe ce se poate întâmpla.
Drumul spre pisc pentru Auta nu era lung: ar fi ajuns curând. Pe Nefert la nevoie ar fi purtat-o în brațe. Dar străinii se istoveau mergând. De multe ori erau nevoiți să se oprească, pentru a se odihni puțin. Alte dăți Auta îi lua în spate pe rând și-i trecea peste albia vreunui pârâu sau pe buza unei prăpăstii. Drumul părea că nu se mai sfârșește. Totuși, se sfârși.
Când soarele luminase munții, intrară cu toții pe ușa luntrei mari. Nefert era atât de istovită încât nici nu mai putu să se mire. Hor și cârmaciul căzură în jilțuri, storși de puteri. Pe toți îi înconjurară ceilalți trei străini, roși tustrei de îngrijorare. Femeia începu să-i învioreze cu mingea fermecată și cu alte mijloace stranii. Dar erau prea zdrobiți. Auta se simțea însă bine. Îi luă pe rând în brațe și îi duse în odăița rotundă unde puteau face baie de raze întremătoare nevăzute.
Nefert între timp adormise pe un jilț desfăcut ca un pat. Când se trezi după un somn scurt, înainte de a-și da seama unde se află, auzi pe cei din jur vorbind ceva neînțeles, sau cum i se păru ei, cântând.
Și străinii și Auta erau foarte îngrijorați. Străinul care fusese cu Hor și cu cârmaciul să-l ducă pe Auta în luntre deasupra sclavilor răsculați tocmai spunea:
— Am crezut că ați plecat spre locul răscoalei. Am încercat să vorbim cu voi, dar luntrea zbura fără să răspundă. Întâi am socotit că s-a stricat ceva și nu ne puteți răspunde, dar când am văzut că nu ne trimiteți nici măcar semne luminoase, n-am mai știut ce să credem.
Auta, care asculta încordat, strigă pe neașteptate:
— Acum înțeleg tot! Tefnaht a zburat spre Muntele de Foc: vrea să împiedice răscoala.
— Zbura foarte încet, zise același străin. Altfel ar fi ajuns, sau poate s-a oprit undeva pe drum.
— Nu știa să oprească nici să zboare repede, spuse cârmaciul. N-a apucat să vadă tot...
Auzind însă de Muntele de Foc, Hor încremeni. Uitându-se la el, și ceilalți se schimbară la față.
Auta nu bănuia la ce se gândesc. Începu să simtă în el o neliniște aspră, crudă, întâia oară atât de mare de când se știa. Soarta răscoalei amenințate îi ridică un nod în gât și i se păru că aerul se împuținase.
Într-un târziu, Hor îl întrebă pe cârmaci:
— Poți s-o nimicești în aer, înainte de a ajunge la muntele acela primejdios?
— Nu! murmură cârmaciul cu glas sugrumat. Nu m-am pregătit pentru asta... nu m-am gândit.
Auta simțea marea primejdie, fără s-o cunoască. Întrebă cu glas stins:
— Și ce va fi acum?
Hor nu-i răspunse. Umblă la o altă oglindă, pe care Auta n-o cunoștea, până când oglinda se lumină de o lumină ușor tremurătoare, și se iviră pe ea, ca în depărtare, niște munți fumegând slab și pe un fel de cer cenușiu se zări plutind o musculiță. Hor le arătă musculița și spuse:
— Deocamdată n-a ajuns. Zboară încet.
Auta își dădu seama că era luntrea lor. Întrebă din nou:
— Și acum ce va fi:
Fără să-și ia ochii de la oglindă, Hor zise:
— Nu știu ce va fi...
Vocea lui tremura.


CAPITOLUL XXIV



Mpunzi era de mult prieten cu robul cârmaci care-l dusese nu o dată ascuns în luntrea pescărească. Dar acum erau douăzeci și cine putea să-i ascundă pe toți? Dimineața îi apucase într-o pădurice de pe țărm. Să meargă pe jos pe uscat spre Muntele de Foc nu se putea: era și departe, erau și primejdii. Se sfătuiră ce să facă.
— Eu pot face o plută, zise Mahukutah. În țara mea facem plute.
Pentru că nu aveau alt gând mai bun, nici alte mijloace, începură să caute în păduricea în care poposiseră lemn bun pentru o plută. Aveau arme, unii aveau topoare. Începură să taie anumiți copaci pe care-i alegea Mahukutah, pentru că aveau lemnul foarte ușor. Alții aduceau din pădurice felurite ierburi și lăstari tineri din care se puteau împleti frânghii. Astfel, în două zile pluta fu gata.
O împinseră în mare și săriră pe ea, strigând de bucurie. Dar curând văzură că plutea prea încet. Îi făcuseră și lopeți, și pânză. Totuși pluta luneca prea încet, chiar dacă se ținea pe valuri mai bine decât o corabie. Când se apropiară de limanul știut de Mpunzi, al pescarilor, Utnapiștim ceru să tragă la țărm. Opriră pluta și o ascunseră printre sălciile unei guri de râu care se vărsa liniștit în mare. Utnapiștim spuse:
— Pluta noastră plutește prea încet, cu toate că vântul e bun. De ce să nu avem și noi o corabie sau mai multe corăbii?
Și Utnapiștim le mărturisi planul său. Îndată ce va cădea noaptea, Mpunzi să se strecoare la prietenul lui, cârmaciul, și să-i spună în taină ce au pus ei la cale. Cârmaciul era rob, așa că n-avea să țină cu stăpânii. După ce vor socoti că Mpunzi a ajuns, unul din ei să se ducă ceva mai departe de țărm, acolo unde pescarii își întind năvoadele la uscat, pe lemnăria dulgherilor de corăbii. În liman sunt totdeauna câteva corăbii pescărești și alte câteva noi, abia date la apă. Așa spunea Mpunzi. Sunt însă păzite totdeauna de câțiva pescari. Dar năvoadele nu le păzește nimeni. Utnapiștim se va strecura până la ele, va face focul și va aprinde un braț de ierburi uscate, de la care va lua foc lemnăria. Atunci Utnapiștim va ieși din ascunzătoare și alergând spre țărm va striga din răsputeri: „S-a aprins lemnăria! Ard năvoadele!... Săriți!”
Planul era bun. Acest rob își uimi tovarășii, care numaidecât și-l aleseră căpetenie. Când veni noaptea, toate se petrecură după planul lui Utnapiștim. Auzind pe neașteptate strigătele și zărind focul, pescarii alergară de la corăbii și din colibele lor înăuntrul țărmului.
În acest timp, două corăbii se desprinseră de mal. Dar ceea ce nu văzuse Mpunzi, și nici ceilalți, pe alte corăbii mai erau pescari care-și mai adunau uneltele ca să le ducă pe țărm. Văzând pe ceilalți că alergaseră să stingă focul și socotind că erau destui, nu se mai osteniră să coboare pe mal. Tot arunci acești pescari auziră plescăit de apă în apropiere. Noaptea era întunecoasă, înnourată, fără lună. Totuși, ochii lor buni de oameni ai mării deslușiră niște oameni care săreau în apă de pe mal. Nu era greu de priceput. Și nici n-aveau când să mai judece dacă au ghicit bine ori s-au înșelat. Înotătorii treceau liniștiți pe lângă aceste corăbii, nebănuind nimic. Se îndreptau spre cele două care ieșiseră în larg, abia zărite. Atunci pescarii începură să arunce cu vâslele în ei. Înotătorii se afundară numaidecât, ca să iasă din apă mai încolo. Numai pe unul din înotători îl izbi în cap o vâslă. Ceilalți nu se mai vedeau. Se puteau auzi numai niște bufnituri surde în pântecul corăbiilor de la țărm, pesemne valurile mării care începea să se înfurie. Cele două corăbii plecate ajunseseră destul de departe. Vântul bătea dinspre țărm. Câțiva pescari întinseră pânzele la trei corăbii și loviră apa cu vâslele, cu câte vâsle le-au mai rămas. Corăbiile porniră. Dar foarte curând, una începu să se lase în bot, apoi alta pe-o coastă. În corăbii intra apa. Pe unde? Nu mai era timp de judecat. Traseră cu greu cele trei corăbii înapoi la mal, strângând repede pânzele. Trebuia scăpate de scufundare măcar acestea, dacă două s-au dus, răpite de cine știe cine. Ajungând înapoi, pescarii săriră jos și începură să le tragă anevoie pe țărmul nisipos.
Între acestea, toți înotătorii afară de doi izbutiră să ajungă la corăbiile din larg. Când se urcară toți, prietenul lui Mpunzi, cârmaciul, întrebă dacă mai era cineva în apă. Corăbiile pluteau alături. Pe fiecare catarg era acum atârnat câte un opaiț vârât în tigvă uscată, cu găuri. La lumina slabă a seului, oamenii totuși se puteau recunoaște. Fără cei doi cârmaci, erau optsprezece. Lipseau robul Valukaga, iscusit arămar, și proaspăta lor căpetenie Utnapiștim.
— Să-i așteptăm, spuse Mpunzi. Cârmacii se uitară îndărăt. Nu mai erau urmăriți, așa că puteau să aștepte. Coborâră pânzele. Valurile îi legănau. Cele două corăbii lunecau încet spre larg, împinse de vântul care le lovea numai lemnăria. Oamenii se uitau cu grijă spre țărm. Nu se zărea prin noapte nici o pânză, nu se auzea nici un plescăit al apei. Nimeni nu putea să-și închipuie de ce s-au întors pescarii din urmărire.
Deodată, în tăcerea întunecată a nopții, se auzi un zgomot slab în lemnul navei. După câteva clipe, ajutat de ceilalți, Valukaga se urcă pe corabie, ud și istovit. Căzu fără glas pe punte. I-ar fi prins bine un strop de vin sau de rachiu de palmier, dar n-avea nimeni.
Când își veni în fire, Valukaga povesti:
— Nu știu ce mi s-a întâmplat. Am amețit și m-am dus la fund. Cred că m-a lovit un val. Noroc că fundul era aproape. Când m-am lovit de fund, m-am trezit și am înotat în sus. N-am apucat să înghit multă apă...
Valugaka se întrerupse. Vărsă o parte din apa înghițită fără voie și se liniști. Dar îi era greu să vorbească. Doi inși îl ajutară să intre sub punte, unde găsi niște saci și se culcă.
Utnapiștim însă nu mai venea. Poate se înecase. Nu era mult de când lăsaseră țărmul, dar frica, amestecată cu bucuria libertății, care-i stăpânea pe toți, îi îndemna să se grăbească și îi făcea să le pară lungă și clipa. Mpunzi, Mahukutah și alți câțiva socoteau să mai stea, dar ceilalți și îndeosebi cârmacii stăruiau să plece.
— Când ne-am ales și noi căpetenie, ne-a luat-o apa! spuse râzând unul cu barbă neagră, ajuns în Atlantida de undeva de departe, dintr-un mic ostrov răsăritean.
Erau gata să întindă pânzele, și când nu se mai aștepta nimeni, se cățără vesel și vioi pe corabie, ca o pisică, Utnapiștim.
— Ce vă uitați așa? Ridicați odată pânzele astea împuțite! strigă el râzând și, scoțându-și de la cingătoare toporul, îl trânti pe punte.
Toată lumea de pe cele două corăbii căută să-l privească la lumina palidelor felinare de seu. Nimeni nu pricepea veselia lui. Dar Utnapiștim strigă din nou:
— Sărutați toporul ăsta: el v-a scăpat!
Și fiindcă ceilalți îl priveau nedumeriți, Utnapiștim ridică toporul de jos și se făcu că vrea să spargă puntea. Abia atunci foștii robi înțeleseră de ce s-au întors din drum corăbiile urmăritoare și de ce a întârziat Utnapiștim.
— Cum ai putut să le spargi și să înoți? îl întrebă un cârmaci. Înoți bine!
Dar Utnapiștim nu mai răspunse. Se duse la botul corăbiei și începu să privească apa. Cele două corăbii pluteau acum una după alta, una din ele lăsând-o în față pe cea pe care era Utnapiștim. Marea nu era furioasă, însă vântul bătea acum pieziș, și mersul spre miazăzi era încetinit.
Fiecare dintre cei douăzeci și doi de oameni era nerăbdător să ajungă la țărmul Muntelui de Foc, dar fiecare se simțea bine și pe mare, în libertate, și fără primejdia biciului sau a suliței regale. N-aveau merinde. Își făcură însă plase din resturile de frânghii și prindeau pește pe care-l mâncau crud.
Þărmul în apropierea căruia pluteau era în multe părți nelocuit, însă bogat, ca toată Atlantida, în râuri și pâraie, așa că din când în când, noaptea, se puteau furișa în câte o albie pentru a-și lua apă de băut. Deocamdată altceva nu le trebuia și se simțeau aproape fericiți. Pluteau astfel încet, zile și nopți, când pe mare liniștită, când pe furtună, iar într-o dimineață zăriră în depărtare niște nori vineți sau niște munți. Cei care aveau ochi mai buni deslușiră însă o ață tremurătoare și roșiatică ce se încolăcea deasupra și atunci unul dintre ei strigă:
— Muntele de Foc!
Dimineața abia se revărsa și cerul era încă vânăt. Apele mării erau liniștite și călătorii se bucurau de priveliște, când deodată Mpunzi le arătă cerul, rostind cu glas înăbușit de tulburare:
— Vine zeul!
Și toți văzură lunecând ușor și domol pe cerul din ce în ce mai limpede, un trup lung și argintiu ca de pasăre ciudată strălucind în razele soarelui care abia se ridica din mare. Cu toții cunoșteau pasărea aceea și știau că în ea vine cel pe care-l socoteau zeul lor Auta. Prinseră curaj, urmărind semnul de argint care se îndrepta spre Muntele de Foc.
Trecu un oarecare răstimp, și semnul nu se mai zări, pierdut în cer. Dar îndată după aceea văzură toți cum pasărea sau luntrea zeilor se apropie ca un grăunte de argint de fumul și scânteile Muntelui de Foc, se leagănă o clipă deasupra și apoi cade în fum.
— Zeul a intrat în pământ! rosti Utnapiștim. Numaidecât se auzi de departe un bubuit surd și prelung, și din gura muntelui, unde căzuse luntrea, țâșni un potop de flacără, de scântei și de fum. Fumul se îngroșă repede într-un stâlp care se vedea bine și din depărtare, iar apoi capătul de sus al acestui stâlp se umflă, alcătuind o ciupercă uriașă ce acoperi curând zarea. Apoi creasta muntelui se despică și din uriașa crăpătură (călătorii cunoșteau bine Muntele de Foc și priveau îngroziți, cu fălcile încleștate) începu să curgă un fel de apă de foc, când argintie și sticloasă, când ca arama călită. Se auzi zgomotul altei bubuituri îngrozitoare, tot surd, tot de departe. O bucată de munte se prăbuși în mare. Cele două corăbii se apropiau mânate de o briză lină spre miazăzi. Deodată Utnapiștim își dădu seama încotro pluteau, și strigă să se strângă pânzele. Dar în aceeași clipă năvăli peste corăbii un vânt sălbatic dinspre miazăzi, apoi își schimbă mersul spre răsărit. Vântul începu să urle ca o mie de fiare rănite. Marea se cutremură, aruncându-și valurile spre cer. Cele două corăbii se învârteau pe coame de talazuri, gata să-și sfarme lemnăria. Soarele, care se pregătise să răsară, nu mai răsări. Acum trebuia să fie ziuă, dar lumina se vedea numai ca o geană subțire spre răsărit. Robii de pe corăbii socotiră că zeul lor, scufundat sub pământ, oprise soarele să mai răsară.
Se îndepărtau tot mai mult de Atlantida, însă nici n-aveau cum stăvili puterea vântului, nici nu mai doreau să se apropie de muntele răscolit. După un număr de ceasuri (nimeni nu știa câte), începu alt șir de bubuituri care acum parcă se auzeau din fundul mării. Călătorii văzură cu uimire că alte mănunchiuri de fum negru sau roșu începeau să se înalțe pe bănuita zare a apusului. Marea era turbată. Vântul sălbatic îi mâna întruna spre răsărit, aruncându-le corăbiile de pe un munte de apă pe alt munte de apă. Cerul era negru. Marea era neagră. Felinarele de pe catarg se stinseseră de mult. Marea și vântul prefăcuseră călătorii în niște făpturi neputincioase și oarbe. În cele din urmă, una din corăbii se sparse și oamenii ei fură înghițiți de valuri. Numai o minune i-ar fi putut scăpa de mânia apelor.
Cei rămași plutiră mult timp (trebuia să fi trecut o zi și o noapte), până văzură iar lumină. Se uitară cu frică îndărăt. Deasupra lor era zi, dar la apus era noapte. Altceva nu se mai vedea nimic în zarea de la apus. Numai în noaptea următoare, cei câțiva călători scăpați de înec pe zdruncinata lor corabie zăriră între apus și miazănoapte o stea mare țâșnind spre cer, unde rămase apoi o vreme ca un ochi mare, deschis.
— Zeii s-au urcat la cer! rosti Mpunzi.
— Ne-au părăsit zeii! spuse și Utnapiștim cu mirare și tristețe.
Corabia lor era când împinsă, când aruncată ca o găoace. Apa năvălea după ei, vântul îi lovea cu putere. Pânza lor era sfâșiată și ajunsese o zdreanță.
Înaintară spre răsărit un număr neștiut de zile și de nopți. Iar într-o dimineață cârmaciul, care cunoștea bine aceste mări, scoase un strigăt uimit, uitându-se spre miazăzi:
— Știți unde suntem noi?
Pe corabie nu mai erau acum decât cârmaciul, Utnapiștim, robul cu barbă neagră venit dintr-un ostrov răsăritean și Mpunzi. De ceilalți nu mai puteau ști nimic. Întoarseră capul după mâna cârmaciului: în depărtare, spre miazăzi, se zărea un țărm verde cu câteva guri bogate de râu...
— Acolo e Ta Kemet! adăugă el și mai uimit.
— Ești nebun! strigă Utnapiștim. Cum să fie Ta Kemet? Crezi că am trecut prin văzduh? Dar atunci unde au fost Stâlpii lui Melkart?
Cârmaciul înălță din umeri, privind năuc.
— Nu știu... zise într-un târziu. Eu am văzut după stele și după timp că merg spre răsărit, și de patru nopți tot aștept să zăresc Stâlpii iui Melkart. Totuși, am trecut de ei fără să-i vedem.
— Cum? strigă iarăși Utnapiștim. Nu cumva peste ei!? Acolo e strâmtoare... I-a acoperit apa?
— Nu știu! rosti cu glas stors năucitul cârmaci și de aici încolo se zăvori în tăcere.
Corabia lor cu pânza zdrențuită și cu lemnăria zdruncinată din încheieturi abia se mai ținea pe fața apelor, aici în sfârșit mai liniștite. Gurile de râu de la miazăzi erau într-adevăr ale lui Hapi. Dar nu traseră hodorogita lor corabie la țărmul țării Ta Kemet. Foștii sclavi voiau să scape de tot ce le mai putea aduce aminte de Atlantida. Și mai plutiră două zile sau trei, dregându-și cu ce puteau zdreanță pânzei, zărind din când în când, noaptea, steaua sau ochiul luminos din cer. Iar într-o seară marea se sfârși. Biata lor corabie, cu care nimeni pe vreme bună nu s-ar fi încumetat să iasă departe în larg, se opinti până la țărm scârțâind din încheieturi; și foștii robi ai Atlantidei, când simțiră în sfârșit sub tălpi pământul neclătinat, oftară ușurați și fiecare mulțumi zeilor săi că scăpase cu viață.
Robia era departe. Atlantida era departe sau poate nu mai era. Aici mișunau negustori cu nasuri subțiri și ascuțite, fețe albe și păr negru, care aveau limbă iute și corăbii iuți înjghebate într-o mare de ostroave și limbi de pământ unde neamurile abia se ridicau la viață, și negustori cu ochi înguști și nasuri ca pliscul păsărilor de pradă, mereu dornici de sclavi ieftini și de înșelăciune, lăsându-se nu de mult spre mare dinăuntrul ținutului unde se așezase neamul hananeu. Veneau spre aceste țărmuri gălăgioase păstori cu piei de oaie, cu unt și caș, sau pescari cărând coșuri cu pește.
Dăruind valurilor ceea ce mai rămăsese din corabia lor, cei patru se risipiră. Mpunzi și cârmaciul plecară spre miazăzi, pentru că bănuiau că ar putea să ajungă pe acolo în țara lor, ocolind Ta Kemet. Omul cu barbă neagră intră în vorbă cu niște negustori din insula lui. Iar Utnapiștim porni din oraș în oraș, către răsărit, spre țara sa așezată între două mari râuri care cuprindeau între albiile lor pământul bogat unde se afla orașul Uruk.


CAPITOLUL XXV



Străinii împreună cu Auta și cu Nefert se mai uitară un răstimp în oglindă, urmărind luntrea, până când deodată oglinda se făcu neagră o clipă, apoi lumina o albi toată și în oglindă nu se mai văzu nimic, nici munți, nici luntre.
Hor sări în picioare și strigă înspăimântat:
— Iată de ce m-am temut!
Ieșiră cu toții afară cât putură de repede. Mâna lui Hor arătă cerul dinspre zarea unde trebuia să fie Muntele de Foc. Tot cerul părea prins acolo într-un grătar de nourași lungi și subțiri sau de raze lăptoase și încet începu să se ridice sus, tot mai sus, o uriașă ciupercă de fum sau de țărână spulberată.
Hor se duse în partea cealaltă a micului podiș din pisc. Ceilalți veniră după el. Jos, pe țărmul mării, mergea un convoi de asini și de robi spre liman. Auta și Nefert amuțiră. Auta alergă după ocheane și se întoarse să privească, apoi strigă uluit:
— E Marele Preot!... Marele Preot cu toți ai lui. Unde se duce?
— Cine știe cum de a presimțit! zise Hor. Sau pleacă fără să știe nimic!
Auta nu înțelese decât că Marele Preot pleca cu toate corăbiile sale și că Tefnaht prăbușise luntrea în gura Muntelui de Foc. Dar ce putea fi în toate acestea atât de cumplit încât să-l înspăimânte până și pe Hor?!
Parcă auzindu-i gândurile, Hor îi făcu semn să vină în partea cealaltă a piscului, de unde priviseră adineauri.
Dar zarea de la miazăzi se întunecase. Nu se mai vedea nimic.
Hor și ceilalți străini intrară în luntrea lor. Nefert nu-și dădea seama ce se petrece, dar era neliniștită. Auta nu apucase să afle nimic și, văzându-i pe străini atât de îngândurați și grăbiți, nu mai îndrăzni să-i tulbure. Șezu cu Nefert pe o bucată de stâncă. Tăceau. După un răstimp destul de lung se stârni un vânt puternic de la miazăzi. Sub ei, piscul începu să se clatine. După aceea plouă. Văzduhul atârna greu. Deși era amiază, piscul fu cuprins de amurg. Apoi totul se liniști.
Hor și ai săi ieșiră din turn.
— Plecăm, Auta! zise el. Acum chiar dacă ai vrea să rămâi nu te putem lăsa.
— Unde plecăm, Hor? Străinul arătă în sus.
Nefert nu părea să înțeleagă, dar se strânse la pieptul lui Auta și urmări îngrijorată mâna lui Hor.
— De ce? făcu Auta.
Ca răspuns la întrebarea lui, piscul fu zgâlțâit scurt de alt cutremur. Ploaia începu din nou.
— Acum nu mai putem ști nimic, decât după ce se va sfârși. Dar aici nu putem aștepta sfârșitul!
— Care sfârșit, Hor? Nu înțeleg nimic! Hor nu mai putea vorbi legat. Zise iarăși:
— Atlantida... Cine știe, poate că se scufundă în mare.
— Toată?
— Asta nu putem ști. Dar munții voștri fumegă toți și ar putea să aibă legături subpământene... Și Tefnaht a căzut cu luntrea tocmai în gura celui mai grozav. Eu ți-am spus, Auta, ții minte, și când a venit fostul tău stăpân care se suie acum pe corabie, că luntrele noastre au o putere grozavă. Dacă se dezlănțuie toată deodată...
— Atunci bătrânul a ținut minte și și-a dat seama! Nu e prost cum l-aș fi bănuit... spuse luminat cârmaciul. Știa unde se duce Tefnaht!
Hor se încruntă. Ceva se tulburase înăuntrul lui. Stătea țeapăn.
Nici cârmaciul nu era liniștit. Spuse cu ciudă, simțământ pe care Auta nu-l mai cunoscuse la nici unul dintre ei:
— De ce am lăsat luntrea singură?
— N-aveai de unde să bănuiești că are să vină Tefnaht! încercă pământeanul să-l liniștească.
Dar Hor îl opri:
— Nu căuta să ne mângâi, Auta. Numai noi suntem vinovați. Îți dai seama ce s-a petrecut și ce se poate petrece. Dacă luntrea cea mică ar fi căzut dintr-o greșeală peste Marele Oraș, îl putea face pulbere în câteva clipe. Puterea ei trebuie călăuzită bine. Acum ea a tulburat măruntaiele Muntelui de Foc, unde se petrec lucruri asemănătoare cu puterea luntrelor noastre. Una o stârnește pe cealaltă și așa în lanț... cine știe până unde! Măcar să fi căzut în câmpie; acolo răscolea pământul și atâta tot!... Nu, nu pot să-mi iert că nu m-am gândit.
Auta simți pe frunte o sudoare rece. Abia acum începea să înțeleagă. Așadar, sfârșitul răscoalei va fi moartea tuturor... adică nu a tuturor, căci stăpânii au corăbii și vor scăpa. Dar câți oameni vor pieri? Toată Atlantida, numai din pricina lui Tefnaht... Auta își opri gândul: oare numai din pricina lui Tefnaht?... Lacrimi mari îi udară genele. Nefert văzu. Văzu și Hor. Nici unul nu vru să-l tulbure și nici unul nu spuse nimic. Dar Auta simțea că se înăbușă. Zise sfâșiat:
— Eu, Hor, mă auzi, Hor, eu, numai eu sunt vinovat de toate! Acum știu bine: numai eu...
Hor se întristă.
— Tu? De ce tocmai tu!
— Dacă nu v-aș fi rugat să mă duceți cu luntrea...
Hor pricepu și îl opri cu o mișcare a mâinii:
— Nu ești vinovat câtuși de puțin! Nici chiar cârmaciul nostru nu e vinovat că a lăsat-o nepăzită, căci cine putea bănui că... Numai eu sunt vinovat într-adevăr, fiindcă anume eu aveam datoria să veghez. Să spun că n-am putut bănui nici eu?... Trebuia să bănuiesc orice când aveam asemenea putere în mână. Puterea asta e viață, dar e și moarte. Iar noi nu pentru moarte am răpit-o firii, și uite acum...
— Liniștește-te, Hor! îl rugă Auta.
— Nu pot: pier atâția oameni nevinovați, și nu-i pot ajuta cu nimic. Putem lua cu noi încă cinci, șase oameni, dar ceilalți?...
— Poate dacă Tefnaht ar fi știut ce putere are luntrea... începu alt străin.
— Ceva știa el! spuse cârmaciul.
— Dacă Tefnaht ar fi știut totul despre această putere și despre marea ei primejdie, sau ar fi crezut că îl minți, sau s-ar fi bucurat și mai mult îmbătându-se de plăcerea puterii! zise Auta cu un surâs amar. Eu îl cunosc pe Tefnaht mai bine...
Dar nimic nu-l putea liniști pe Hor. Zise din nou:
— Și totuși, dacă nu veneam noi aici, sau măcar dacă ne păzeam luntrea, nimic nu s-ar fi întâmplat...
— Cum nimic? zâmbi trist Auta. Regele și preoții ar fi stors mai departe poporul și sclavii de toată vlaga. Crezi că e vreo deosebire între un sclav care trăiește și unul care a murit? Numai aceea că mortul nu mai e folositor nimănui.
Cârmaciul părea nerăbdător.
— Să plecăm cât nu e prea târziu! spuse el, iar Auta îi zâmbi tăios:
— Þi-e frică să nu pierim și noi o dată cu toată țara asta? Apoi îi păru rău că l-a jignit.
Cârmaciul însă nu păru supărat. Zise simplu:
— Noi putem să pierim și nu va fi nimic pentru noi. Ne vom preface în pulbere și o va împrăștia vântul. Dar noi am fost trimiși aici și suntem așteptați dincolo. Am venit să salvăm omenirea planetei noastre și omenirea aceea așteaptă răspunsul nostru. E drept, ea nu ne-a trimis să omorâm alte ființe nevinovate. Nu mi-ar fi părut rău dacă mureau numai stăpânii.
— Lasă asta! îi spuse Hor. Părea foarte obosit. Poate că odată vom putea răsplăti ceea ce am răpit fără voia noastră. Apoi se întoarse spre cei doi pământeni și spuse în limba atlantă, ca să-l înțeleagă Nefert: Haideți înăuntru, să plecăm. Fiecare clipă poate să fie cea din urmă.
Nefert făcu un pas înainte. Auta rămase însă pe loc. Hor crezu că nu l-a auzit și mai spuse o dată. Dar Auta îi răspunse:
— Eu nu plec. Rămân aici. Toți se uitară la el:
— Ai să pieri! îi strigă Hor.
— Luați-o pe Nefert cu voi, adăugă Auta. Ea nu trebuie să moară. Dar eu rămân.
Vorbea în limba străinilor. Nefert se uita la el liniștită, nebănuind ce spune. Hor îl măsură din cap până în picioare; o privi apoi pe Nefert, și spuse în limba atlantă:
— În alte împrejurări te-aș fi lăsat să alegi. Acum ți-am mai spus că nu te pot lăsa...
— Eu rămân, răspunse Auta neclintit, și cuvintele atlante loviră înspăimântător urechile fetei.
Hor îl luă de mână:
— N-ar câștiga nimeni nimic din moartea ta. Ar fi o moarte zadarnică.
Pricepând în sfârșit, Nefert încremeni: însă nu mai putea să vorbească.
— Dar din pricina vieții mele se pierd atâtea vieți nevinovate. Am cel puțin dreptul să mor cu ei.
Auzindu-l pe Auta, Nefert începu să plângă. Hor luă mâna lui Auta într-ale sale:
— Gândește-te bine, Auta! Dacă mori, pe ei nu-i ajuți. De aici nu scapi: n-ai nici corabie, și poate e și prea târziu. Dacă vii cu noi, te întorci în mai puțin de un an pe pământ. Noi nu plecăm încă acasă. Ne vom roti aproape un an în jurul pământului, ca luna voastră, până se liniștește pământul. Ai prilejul să înveți ce n-a mai învățat nici un pământean; și când te întorci ai să le poți fi într-adevăr de folos oamenilor voștri. Dar numai dacă rămâi viu. Moartea nu folosește niciodată nimănui.
Nefert se agăță de umărul lui Auta. Bărbatul o privi, îndoit. Stătea în cumpănă. Apoi porni cu pași rari spre luntre, murmurând:
— Totuși uneori folosește. Voi n-aveți de unde să știți.
Când se așezară în jilțuri și începură să-și încheie curelele, Auta își întrebă iubita:
— Nici nu mi-ai spus, Nefert, dacă nu ți-e frică să vii sus.
Nefert îl privi cu ochii mari și începu să plângă din nou. Nu se putea ști dacă-și dă seama unde pleacă. Dar femeia străină înțelese ce trebuia făcut. Cerându-i lui Hor sfatul, o adormi, fără ca Nefert să bage de seamă. Avea să se trezească abia în liniștea de sus, când luntrea va fi fost intrată în rotirea ei de lună vremelnică a pământului.
În timp ce se pregătea de pornire, cârmaciul, culcat cum era ca și toți ceilalți, întoarse capul spre Auta, de sus, din bolta turnului:
— Dacă am crede și noi în zei, am avea măcar cui să cerem iertare. Dar fiindcă pământenii au zis că noi suntem zei, îți dai seama că n-are cine să ne ierte. Totuși când ne întoarcem, îmi caut și eu o zeiță pământeană ca a ta, și poate ea o să mă ierte... Gata! Plecăm!
Toți aveau capetele în globuri. Și Nefert, care însă nu știa: i-l puseseră în somn. Hor întoarse un mâner, și toate jilțurile se răsturnară, lăsându-și călătorii să stea legați de ele cu capul în jos.
Luntrea minunată, căreia i se închinaseră neamurile pământului, începu să tremure. Un vuiet surd se auzi dedesubtul ei, apoi luntrea țâșni în adâncimile de sus, ducând cu sine doi copii ai gliei, întâia oară desprinși de țărâna care-i născuse.
Puțin mai târziu, din Piscul Sfânt, mai sus de podișul de unde zburase, fumul subțire și plăcut de altădată se îngroșă, apoi cu un bubuit asurzitor se năpusti spre cer un stâlp de pulbere aprinsă, și în câteva clipe tot piscul se nărui. Muntele Vulturilor rămase fără piscul său sfânt. Cărțile și zidurile și lespezile din palatul Marelui Preot erau acum praf de scântei.
Apoi se lăsă seara.

*

Cu oarecare timp înainte de aceste două întâmplări, cele unsprezece corăbii lungi ale Marelui Preot ieșiseră în larg. Tăcut, pe punte, bătrânul privi acum încremenit în zare spre locul unde cu o secundă înainte se mai răsfățase în lumină neasemuitul său palat.
Se stârnise vântul, bătând spre răsărit. Marele Preot ședea împietrit pe punte și privea îndărăt. Vâslașii primiseră porunca sa de a vâsli din răsputeri, cu toate că pânzele erau umflate și corăbiile erau duse de vântul furios cu repeziciune. Din când în când, Marele Preot se uita cu grijă la cele unsprezece corăbii mari ale lui în care, cu toată graba plecării, nu uitase să ia tot ce putuse încărca pe un convoi de asini și de robi foarte numeros, de la hrana trebuitoare unui drum lung până la pietrele sale rare de preț și podoabă sau până la cele mai dragi și mai tăinuite papirusuri. Corabia lui era în frunte. Nimeni nu îndrăznea să-i tulbure tăcerea, numai o singură dată cârmaciul, în genunchi, l-a întrebat încotro să plutească și bătrânul i-a răspuns numai atât:
— Ta Kemet.
Departe, pe țărmul părăsit și acum amestecat cu zarea, se zăreau uneori fântâni de foc, apoi numai zare înroșită. Valurile mării vuiau cumplit aruncând corăbiile ca pe niște semințe. Soarele apunea acum la zenit, apusul fiind cotropit de întuneric.
Un slujitor veni la Marele Preot cu fructe și cu vin spunându-i că trecuse o noapte și o zi, și că strălucitorul, înțeleptul și slăvitul stăpân trebuia să se hrănească. Și se hrăni. Primejdia era acum departe.
Porunci să fie coborâte pânzele, ca să plutească mai încet. Nimeni nu cuteză să întrebe de ce. Mai trecu astfel o noapte, o zi, și încă o noapte. Numai când fu chemat și întrebat unde se afla cârmaciul îngenunche în fața Marelui Preot și spuse:
— Slăvite stăpâne strălucitor, pune slujitorii să străpungă cu sulița inima nevrednică a robului rău care nu poate răspunde întrebării tale: nu știu unde mă aflu. De o zi și o noapte trebuia să fi trecut printre Stâlpii lui Melkart, dar am trecut pe mare deschisă și totuși stelele îmi spun că Stâlpii zeului hananeu au rămas îndărăt.
Bătrânul nu-și clinti privirea, însă înăuntru era tulburat.
— Așadar tu socoți că i-a cotropit marea? Cu aceste valuri care au fost nu-i de mirare.
Când vorbea cu cârmaciul, zări însă spre răsărit, dar mai mult către miazănoapte, un șir lung de pete albe. Crezu că sunt păsări, dar întrebă:
— Ce vezi acolo, cârmaci?
Sculându-se și întorcându-și fața spre zarea arătată, cârmaciul strigă deodată:
— Corăbii, stăpâne! Corăbiile Atlantidei!
— Caută o scobitură în țărm cu apă liniștită și trage corăbiile la mal, porunci bătrânul liniștit.
Când corăbiile bănuite de a fi atlante, după o lungă bucată de vreme, se apropiară, Marele Preot trimise în întâmpinarea lor o luntre ușoară, care se întoarse destul de repede aducând pe cei patru preoți de vază ai Marelui Templu. Dar venind pe corabia slăvitului lor stăpân, cei patru rămaseră mirați că nu-l văd pe Tefnaht, și unul întrebă de el. Fără să vorbească, bătrânul arătă cu degetul spre Atlantida, apoi în jos. N-avea nevoie să vorbească: îl. văzuse plecând, știa unde pleacă, încercase să-l împiedice ținând minte ce-i spuseseră străinii și fără să-l mai vadă cum a căzut, bănuia că Atlantida el o răscolise, cu luntrea furată. Apoi îi întrebă pe cei patru preoți:
— Regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, a scăpat?
— Da, stăpâne.
— Robi ați luat?
Preoții clătinară din cap, zâmbind. Unul spuse:
— Vom găsi oriunde! Am adus averi și soldați.
— Dar cum ați scăpat? Din Marea Lăuntrică n-aveați alt drum decât spre miazăzi, spre răsărit și apoi spre miazănoapte, în jurul Munților de miazăzi; trebuia să treceți pe lângă Muntele de Foc, și n-ați fi putut scăpa. Și chiar dacă v-ar fi cruțat el, ceea ce nu văd cu putință, ar fi trebuit să ajungeți aici după un drum de patru ori mai lung decât drumul corăbiilor mele.
Alt preot surâse:
— Slăvite, drumurile s-au schimbat. Dacă nu se schimbau, nu aveam alt drum decât ori spre miazăzi, până la locul cumplit unde oamenii spun că fierb apele mării, ori spre apus, unde nu sunt decât cele câteva ostroave mărunte cu oameni sălbatici. Dar drumurile s-au schimbat. Când am văzut din Turnul Stelelor zarea răsăritului cotropită de fum și flăcări și am simțit că se zguduie pământul, am alergat spre limanul Marelui Oraș să dăm porunci. Știam că bucăți din Atlantida au fost acoperite de mare, în vremuri străvechi, așa că nu puteam aștepta. Am încărcat în cinci mii de corăbii tot ce se putea încărca în grabă: toate lucrurile de preț, aurul, pietrele rare, oricalcul, argintul, patruzeci de mii de soldați, pe slujitorii credincioși și folositori, un număr de meșteșugari...
Corăbiile treceau cu pânzele umflate prin fața intrândului de mare. Bătrânul voia să le vadă pe toate. Dar voia să afle mai repede ce drum au găsit. Zise:
— Acestea mi le spui mai târziu. Mi-ai făgăduit să-mi istorisești despre drumul cel nou.
— Da, slăvite! spuse preotul. Când corăbiile erau gata să iasă în larg, ne-a vestit o luntre ușoară că la depărtare de un ceas între Marele Oraș și Muntele de Foc tot uscatul s-a scufundat în mare și că apa e adâncă. Nu puteam ști cât pământ s-a scufundat, însă cum de acolo până la țărmul Mării Dulci care se întinde între lanțurile de munți ale răsăritului și Râul Cald de la apus, până aproape de țărmul pe care l-ai părăsit tu, slăvite, nu era mult pământ, am mai trimis o dată luntrea cea ușoară. Luntrașul s-a întors după câteva ceasuri și ne-a spus că l-a uimit ceea ce a văzut, anume că a izbutit să ajungă până la Marea Dulce, care acum nu mai avea țărm și era sărată ca mările mari. Atunci am socotit că mările se uniseră.
— Nu v-ați temut? întrebă Marele Preot.
— Nu puteam să nu ne temem, răspunse povestitorul. Dar nici n-aveam de ales. Spre apus nu aveam ce căuta, iar la miazăzi ne pândea primejdia mării care fierbe în clocote. Și nici în Atlantida nu mai puteam rămâne. Am plecat la noroc.
— Și cum ați scăpat?
— Ne-am gândit că vom ieși măcar spre țările cețoase de la miazănoapte, dar zărind la stânga Muntelui Vulturilor și la dreapta apă în loc de pământ, am cârmit la dreapta și am trecut spre răsărit. Stâlpii lui Melkart erau acoperiți de apă. Cât am trecut prin dreptul Muntelui de Foc, deși nu-l vedeam pentru că am plutit în partea cealaltă, aproape de Râul Cald, furtuni groaznice ne-au cutremurat, așa că până aici unde suntem n-am adus decât numai o treime de corăbii. Cele mai slabe s-au sfărâmat.
Trecuseră mai mult de trei sferturi din corăbiile scăpate. Marele Preot își chemă cârmaciul și-i porunci să intre cu cele unsprezece ale sale în rândul celorlalte. Nu voia să fie în față, unde se aflau soldații aduși pentru cucerirea unei țări noi. Aflați din nou în largul Mării dintre Pământuri, preoții ședeau în jilțuri plăcute pe puntea cu umbrar a corăbiei bătrânului.
— Mi-ați istorisit tot, zise el, dar urechea mea n-a putut să se bucure de frumusețea cuvântului. Vreau să-mi spuneți, dacă ați văzut-o, cum arăta priveliștea nenorocirii.
Preoții rămaseră muți. Numai unul spuse:
— Slăvite, avem un slujitor care a văzut începutul nenorocirii și știe să povestească frumos.
— Aduceți-l!
În scurtă vreme, o barcă se duse și se întoarse cu acel slujitor. Pe o masă dintre jilțuri se aflau poame și vinuri, carne fragedă de păsări fripte pe jăratic, turte de grâu cu miere... Preoții se desfătau cu acestea, iar slujitorul adus se așeză pe punte cu picioarele îndoite sub el și începu să povestească:
— Am văzut o stea căzută din cer pe pământ și i s-a dat cheia fântânii adâncului și fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. În ziua aceea țâșniră toate izvoarele marelui adânc și stăvilarele cerului se crăpară...
Povestitorul se opri. Legănați în molcomă visare, de vin sau de povestirea sa, stăpânii țării pierdute adormiseră.
Șirurile de corăbii pluteau acoperind marea. În fruntea lor deschidea drumul marea corabie regală. Apele se liniștiseră aproape cu totul. Dar unul dintre preoți îl trezi pe bătrân și-i arătă în zare câteva pânze care lunecau spre miazănoapte. Bătrânul întrebă somnoros:
— N-ați luat cu voi toate corăbiile? Slujitorul Zeului Apelor răspunse, încurcat:
— Să nu fie cumva ale hananeilor, slăvite!... Noi le-am luat pe toate ale noastre, dar vor mai fi rămas...
— Cu soldați? se răsti bătrânul.
— Nu cred, slăvite...
— Prin urmare robi! spuse Marele Preot cu mânie. Am crescut un șarpe la sân... el i-a învățat.
Preoții ridicară ochii. Unul murmură:
— Auta...
— Nu e Auta cu ei, răspunse bătrânul. Acum se descurcă și fără el. Auta e în cer, a plecat cu străinii... și cu Nefert.
— Cum, slăvite? Cu care Nefert? rosti cu voce ușor tremurată preotul Zeului Apelor.
— Cu fiica lui Tefnaht. Tatăl s-a dus sub pământ și fata lui s-a înălțat la cer! zise bătrânul și începu să râdă.
Preotul Zeului Apelor își mușcă buzele până la sânge.
— Cum a putut ea să iubească un rob... și încă negru! strigă el.
Alt preot căută să-l liniștească:
— Ai să-ți găsești destule în Ta Kemet. Ce preț mai putea să aibă fără Tefnaht?!
Dar bătrânul, care simțise de unde izvora ciuda fiului Zeului Apelor, zise cu o sclipire răutăcioasă în ochi:
— Femeile sunt totdeauna ciudate, iar șarpele acela avea mintea scăpărătoare și trupul frumos. Și nici nu mai era rob: ai uitat că toți robii, și chiar soldații îl credeau zeu!
Preotul Zeului Apelor socoti că era mai înțelept să-și toarne vin.
Dar deodată Marele Preot spuse un lucru la care nu se aștepta nimeni:
— Trimiteți o barcă după Puarem!
Ceilalți se priviră mirați, fără să întrebe nimic. După puțin timp, Puarem se urcă pe puntea navei Marelui Preot și se plecă îndoit din șale în fața slăvitului stăpân. Bătrânul porunci unui slujitor să-i aducă un jilț și o cupă pentru vin. Căpetenia rămase cu privirea uluită de această cinste care nu i se făcuse niciodată. Și cu atât mai uluit fu Puarem când auzi că bătrânul îi spune:
— Puarem, tu ești viteaz și ești înțelept. Te-am chemat să ne sfătuim. Spune-mi întâi câți soldați mai ai pe corăbii?
— Cincisprezece mii, slăvite. Atâția câți au putut scăpa de mânia mării.
Bătrânul își mângâie pieptul, mulțumit. Apoi întrebă, fără să se uite la nimeni anume:
— Ce face regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic?
Nimeni nu știa cine este cel întrebat. Răspunse în cele din urmă tot Puarem:
— Slăvite, regele și zeul nostru ocrotitor, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, ne-a poruncit să plutim spre țărmul hananeu, ca să ajungem în țara Sumer, s-o cucerim și să ne așezăm acolo.
Marele Preot spuse însă, nemulțumit:
— Nu asta am întrebat... asta știu. Am întrebat ce face acum, nu la ce se gândește!
— Acum un ceas, răspunse Puarem, răsunau harpe și voci pe corabia marelui nostru stăpân, fie el veșnic viu, sănătos și puternic. Stăpânul cred că se desfăta.
Marele Preot tăcu iarăși o vreme. Toți se uitau la el cu oarecare teamă. Dar preotul Zeului Soarelui își strivi un zâmbet și întrebă:
— Ce poruncești, slăvite?
Bătrânul îl străpunse cu privirea și-i răscoli mintea și toate gândurile. Apoi spuse rece:
— Trimite o barcă după prințul Mener.
Preotul se sculă, acum zâmbind în voie. Bătrânul se întoarse spre Puarem; acesta îl privi supus, dar își încordă sprâncenele auzind porunca ciudată:
— Puarem, spuse bătrânul, zeii ți-au menit un viitor de strălucire. Zeii noștri mari, cei cinci zei ai Atlantidei, zeii fericirii și puterii noastre, ți-au hărăzit ție cinstea să cucerești cu armele țara Ta Kemet cu toate ținuturile ei și s-o supui regelui nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic!
Puarem nu înțelese nimic. Dar de vreme ce zeii porunceau astfel prin gura Marelui Preot, cine s-ar fi putut ridica împotrivă? Puarem înclină capul cu supunere și zise măreț:
— Slăvite, țara Ta Kemet va fi toată a noastră!
— Bine, Puarem! spuse bătrânul. Acum poți să te duci la corabia ta. Dar să fii gata!
Puarem plecă. Scurt timp după aceea se întoarse preotul Zeului Soarelui, însoțit de un tânăr tăcut, cu buze cam groase pentru un atlant (se spunea că sora regelui îl făcuse cu un sclav, dar cine putea ști!) și cu o privire bleagă.
— Iată-l pe viteazul nostru Mener! strigă Marele Preot. Apoi urmă liniștit: Zeul Tot al tainei și al marilor înțelepciuni, zeul Tot care sălășluiește în inima mea, mi-a poruncit să am grijă de tine, pentru că pe tine te-a ales urmaș al regelui nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic... Și acum du-te, Mener, să te odihnești, căci în curând va fi noapte. Ai să rămâi pe corabia mea.
După ce tânărul prinț coborî sub punte, după ce se lăsă noaptea, slujitorul Zeului Soarelui, primind ceva din mâna Marelui Preot, se strecură într-o luntre sprintenă și pluti spre fruntea șirului de corăbii. Marele Preot se culcă liniștit în încăperea sa.
În zori, când cele dintâi corăbii atlante se apropiau de țărmuri verzi din Ta Kemet, slujitorul Zeului Soarelui îl trezi pe Marele Preot.
— A mers ușor? îl întrebă în șoaptă bătrânul. Celălalt zâmbi:
— Căpetenia străjii s-a mirat că vin, dar am arătat pecetea ta, slăvite, și am intrat. Nici n-a gemut. Cred că abia acum vor afla.
Peste o jumătate de ceas, un tânăr slujitor al zeilor care însoțea corabia regească veni pe puntea corăbiei Marelui Preot. Nu fu lăsat să intre și așteptă pe punte încă un ceas până să fie chemat.
După alt răstimp, bătrânul ieși pe punte cu tânărul preot. Bătrânul așteptă în tăcere, așezat în jilț, până se adunară pe puntea corăbiei lui cei patru preoți de seamă, toți marii dregători și Puarem. Apoi se ridică și rosti cu glasul zdrobit:
— Cel drag inimii marelui Zeu al Apelor, fiul lui și stăpânul nostru, al mării și al noului pământ pe care ni-l dăruiește, a plecat dintre noi și s-a contopit cu trupul zeului din care vremelnic s-a despărțit spre a ne aduce nouă tuturor fericire, și bucuria întregului pământ. Sufletul lui îmbătrânit a înviat și întinerește în trupul regelui nostru Mener, viața, sănătatea și puterea noastră.
Marele Preot tăcu și se așeză.
Într-un jilț împodobit cu argint și aur, îmbrăcat în mătăsuri regești, fu adus Mener și așezat între două șiruri de robi care începură să-i facă vânt și umbră cu mari pămătufuri din pene de struț. Aici, pe corabia Marelui Preot, cu un ceas înainte de a se apropia de gurile râului Hapi, Mener fu slăvit ca rege, nu al Atlantidei care se scufundase în mare, ci al țării Ta Kemet, care nu era încă a lui.
Și Mener fu dus cu luntrea spre corabia regală să țină tovărășie regelui mort. Þărmul verde din Ta Kemet strălucea în soarele dimineții.


CAPITOLUL XXVI



Atlantida nu se scufundase toată, cum credeau cei plecați. Și nici deodată. Corăbiile scăpate de urgie ajunseseră în Marea dintre Pământuri când încă zguduirile subpământene tot mai răpeau bucăți de pământ atlant, prăvălindu-le în mare.
Nici toți oamenii Atlantidei nu pieriseră în valuri. Cincisprezece mii de soldați, preoții aproape toți, fără Tefnaht și câțiva mai tineri, toți dregătorii și oamenii de neam, scribii de vază, negustorii bogați, câteva sute de meșteșugari iscusiți și alte câteva sute de slujitori credincioși ajunseră până în Ta Kemet. Dar afară de dregători și de preoți, de oamenii de neam și de cei câțiva negustori, nimeni nu-și luase nimic și pe nimeni. Nici slujitorilor, nici soldaților, nici meșteșugarilor nu le-a fost îngăduit să-și ia femeile și copiii. Stăpânii Atlantidei, nemaiavând Atlantida, nu aveau nevoie de călători zadarnici. Iar în haosul prăpădului cine din mulțimile de soldați sau slujitori mai putea judeca ceva, mai ales când Puarem le-a strigat în marele liman al orașului acoperit de fum, de ploi și de zgomot că alte corăbii le vor lua familiile și că zeii vor avea grijă ca ajungând la capătul călătoriei, fiecare să-și găsească, cine avea, femeia și copiii.
— Vom cuceri o țară mai frumoasă decât Atlantida și stăpânii ei veți fi voi! le-a spus Puarem.
Iar când au coborât pe țărmul țării Ta Kemet și au aflat câte mii de corăbii le înghițise marea, oamenii au plâns și s-au potolit, fără să mai întrebe ceva.
Totuși, mai mult de douăzeci de mii de soldați și mai ales meșteșugarii care nu putuseră fi prinși n-au venit la corăbii, dorind mai degrabă să moară lângă neveste și copii, decât lângă Puarem.
Târziu, când potopul se liniști, rămaseră întregi, în chip de ostroave mărunte, munții din lanțul de miazănoapte, unde fusese odată Piscul Sfânt, și cele trei lanțuri de munți de pe fostul țărm răsăritean, prefăcute în trei grămezi de insule mai mari și mai mici. Rămăsese chiar și o parte din Muntele de Foc, care mai fumega și acum, însă neputincios. În aceste ostroave scăpară vremelnic unii atlanți și unii robi, dar ostroavele erau sărace și seci, nu puteau hrăni pe nimeni. Numai pe marile insule calde tăiate de ape din munții de miazăzi trăiră mai departe aceiași oameni înalți pe care-i știau atlanții de când lumea.
Iar corăbiile pe care le văzuse Marele Preot că pluteau spre miazănoapte au fost pline și ele de tot felul de oameni, scăpați de înec de pe micul ținut muntos așezat mai sus de Muntele de Foc, în dreptul Stâlpilor lui Melkart. Au fost printre ei și soldați din paza acelui ținut, și pescari, țărani, păstori și chiar și robi. Conducător al tuturor acestor oameni se alesese un fost sclav, puternic și înțelept, adus odinioară în lanțuri dintr-un ținut aflat între miazănoapte și răsărit, apoi cine știe cum dobândind libertate de la stăpânul său, lucru care nu se mai întâmplase în Atlantida. El izbuti să curme certurile celor care căutau să-și scape viața din cumplitul potop, îi potoli, îi învăță ce să-și ia cu ei din sărăcăciosul avut pe care-l pierdeau și-i împărți pe corăbii. Erau vreo douăzeci de corăbii, cele mai multe pescărești, alte câteva mai mari, militare. Întinseră pânzele și plecară, mai apucând să vadă cum din tot ținutul părăsit părți întregi se prăbușeau în mare și numai coamele munților rămâneau deasupra apei, ca niște ostroave. Privind în zare, călătorii vedeau cu groază cum felii întregi de țărm se frâng, cu oameni pe ele încă alergând înnebuniți și strigând după ajutor, și cum se răstoarnă apoi în apele mării turbate. Alți oameni, suiți pe munți, ședeau acolo așteptându-și moartea. Numai puțini dintre aceia au izbutit să scape cu viață.
Corăbiile rămase porniră spre miazănoapte, rătăcind în apele Mării Atlantice, apoi cotiră spre răsărit pe un țărm nisipos și rece știut de un singur om. Omul se miră că jumătate din țărmul cunoscut era sub apă, și își duse ceata spre răsărit, într-o câmpie frumoasă locuită de neamul său, iar oaspeții se amestecară cu gazdele și după un veac urma lor pieri. Omul care-i adusese acolo se numea Hu Hadarna.
Din partea de miazănoapte a Atlantidei scăpă de urgie numai lanțul celor nouă munți, între care cel mai înalt rămase tot Muntele Vulturilor, scurtat doar de piscul său sfânt. Puținii oameni însă muriră curând de foame, căci pădurile de la poale arseseră, iar sus nu mai creșteau decât niște tufe nefolositoare și mușchiul de pe stânci. Numai cel din urmă ostrov de la răsărit, dintre cele nouă care păstrau amintirea lanțului de munți, mai adăposti câtva timp niște oameni. După liniștirea apelor, ieși din peșteri o ceată de păstori atlanți, goi și flămânzi. Marea le înghițise turmele. Insula lor era goală, stâncoasă, fără vietăți, fără copaci, fără ierburi. Numai un izvor avea. Câteva tufe sărace mai creșteau printre pietre și oamenii mâncară frunzele. Apoi din crengile tufelor își făcură undițe, înnodând la capăt fire împletite din părul femeilor. Aprinseră câteva focuri cu tufele rămase și fripseră pește. După aceea, îl mâncară crud. Într-o dimineață când nu mai aveau foc, nici frunze zăriră la miazănoapte mișcându-se ceva pe apă. Stătură pe țărm și strigară o zi. În dimineața celei de-a doua, iarăși strigară. Și atunci se apropie de malul lor o plută stranie legată cu frânghii de ierburi, lipsită de pânză și mânată de valuri în voia lor. Numai din întâmplare ajunsese la mal. Pe plută ședea un om și curăța solzii unui pește, care se zbătea încă în mâinile lui.
Oprindu-și cu greu pluta într-o scobitură stâncoasă, omul ieși pe țărm. Avea o singură vâslă, care era și lopată și cârmă și undiță. Omul era scund, istovit și gol; pielea lui era stacojie sau aproape vânătă. Își aruncă vâsla pe stânci și se uită la păstori. Păstorii se uitară la el. Multă vreme tăcură și păstorii și plutașul... Apoi îl întrebară cine e.
— Mahukutah! rosti omul care părea să fie străin... Vorbea greu, neștiind destule vorbe atlante. Le istorisi păstorilor cum de se prăbușise de pe o corabie sfărâmată de furtună și că întâi plutise o zi și o noapte pe o scândură, iar apoi când scândura i-a fost smulsă de valuri, a înotat cum a putut până când apa l-a aruncat pe un țărm. Mergând pe acest țărm ca să-și caute adăpost și hrană, pământul zguduit de cutremure l-a înspăimântat. Cerul era și ziua și noaptea negru, iar din țărm marea sfâșia bucată după bucată. Și atunci Mahukutah a sărit iarăși în mare, având mai multă nădejde în apă decât în pământ. Când se depărta înotând, a auzit o bufnitură surdă și întoarse capul, apucând să mai zărească țărmul de pe care plecase și pe care în clipa aceea îl înghițeau valurile de tot. Iar când crezu că își trăiește ultimul ceas al vieții, valurile aruncară spre el o plută. Cu cele din urmă puteri pe care le mai avea se agăță de bârnele ei, desfăcu o frânghie dintr-un capăt și-și legă trupul de bârne, apoi adormi. Somnul scurt îl refăcu. Trezindu-se, își dădu seama că pluta asta o făcuse altcândva chiar el. Părăsită, venise singură să-și scape stăpânul. Valurile îl băteau, era istovit și flămând. Apă nu băuse. Dar se ținu de plută și nu muri. Și într-o zi marea se liniști și cerul se lumină. Descoperi între bârne o vâslă. Făcu din ea undiță, și după ce izbuti să prindă întâiul pește cu mâna și îl prefăcu în momeală, trăi din pescuit. În sfârșit, pluta lui îl aduse aici.
— Și acuma ce vrei să faci? îl întrebă unul din păstori. Omul ridică din umeri. Apoi se uită lung la pluta lui.
— Aici nu este nimic de mâncare! spuse alt păstor. Mahukutah își privi din nou pluta și oftă.
— Dacă aș avea pânză... Þara mea e acolo, departe! zise el și arătă spre apus.
De unde pânză? Păstorii ar fi plecat și ei, oriunde, numai să plece. Nimeni nu auzise să fie vreo țară la apus, decât din povești. Dar, la urma urmei, cine putea ști! Mânia zeilor e schimbătoare: Atlantida a pierit și altă țară se putea naște, gândeau păstorii. Iar pe acest ostrov era ca și nicăieri. De unde să ia însă pânza?
Trăiră cu toții în peșteri. Mâncară din când în când pește crud. Câte unul făcea strajă la plută, singura lor avere. După mai multe zile, Mahukutah se gândi că pânza se poate țese la urma urmei și din păr de om. Cu un cuțit pe care unul din păstori îl făurise dintr-o așchie de cremene tăiară părul femeilor și bărbile și părul bărbaților. Se făcură urâți acum; dar nu se mai gândea nimeni la frumusețe. Război de țesut firește nu aveau, însă aveau răbdare. Zile și nopți șezură femeile și țesură un soi ciudat de pânză aspră și rară. Valurile aduseseră pe țărm tulpina unui arbore strâmb. Mahukutah tăie cu cuțitul de cremene capetele netrebuitoare ale frânghiilor plutei, le desfăcu și le împleti din nou. Ierburile acele lungi se dovediseră mai bune decât frânghia adevărată: nu putrezeau. Făcură un topor de cremene și dreseră pluta, punându-i și catarg din arborele adus de ape, cioplit cu osteneală. Agățară pânza, și luându-și apă într-un fel de butoi dintr-o piatră scobită, se suiră pe plută și porniră spre apus.
O lună sau poate mai mult îi purtă vântul încolo și încoace, până când poposiră din nou pe un țărm. Marea le dăduse uneori hrană, adesea necazuri, iar norii, foarte rar, apă de băut. Erau storși de puteri, dar trăiau. Așa poposiră pe acel țărm îndepărtat, unde găsiră un neam de oameni ciudați care-și împodobeau capul cu penele păsărilor. Văzându-i pe acești deznădăjduiți flămânzi și istoviți de furia apelor, băștinașii nu-i omorâră, nici nu-i socotiră dușmani. Pe acești băștinași nu-i cunoștea nici Mahukutah, care se mira că țărmul cel bănuit n-a fost al țării lui. Băștinașii împodobiți cu pene îi învățară să înghită fumul unei ierbi amețitoare cu mireasmă plăcută, pe care o aprindeau la capătul unei țevi de lemn, ținând fiecare pe rând capătul celălalt în gură. Neobișnuiți cu astfel de fum, atlanții se înecară, dar le trecu; iar gazdele ziceau că fumul înghițit era semnul sfânt al prieteniei.
Localnicii îi întrebară pe străini de unde veneau. Privind istorisirea făcută prin semne, le arătară că și ei auziseră de potopul apelor. Când Mahukutah izbuti să învețe limba acelor oameni, află de la ei că alți străini ciudați nimeriseră aici pe o corabie și că acei străini, plecați mai departe, le povestiseră lucruri nemaiauzite, cum ar fi stat de vorbă cu niște zei care când începea potopul s-au ridicat în cer și că din toată urgia a scăpat cu viață numai o fecioară, agățându-se de piciorul unei păsări care a zburat sus de tot, pe o stâncă. Păstorii rămaseră printre băștinași și începură să poarte și ei pene în jurul capului și să deprindă obiceiurile și limba locului. Iar Mahukutah își drese pluta, primind în dar de la băștinași tulpini de copaci, frânghii, pânză și arme de cremene, și într-o bună zi plecă în jos pe lângă țărm să-și caute țara. O păstoriță atlantă se aruncă în valuri și înotă după pluta lui și rămase cu el.
Iar când Mahukutah cu femeia sa, după multe nopți și zile de viață pe mare, trăgând uneori la mal să-și caute hrană și apă, ajunse la capătul unui țărm, fu bucuros că recunoaște și apele și stelele, și cârmi spre apus în altă mare, oprind pluta dincolo de niște insule lungi, unde pe o limbă lungă și lată de pământ despărțitor al mărilor se afla țara lui. Mahukutah merse cu femeia sa până în orașul unde trăise până a nu fi fost rob. Înconjurat de oamenii de odinioară, care-l recunoscură cu greu, Mahukutah le povesti despre marele potop. Oamenii îl întrebau cum se numea țara scufundată și el le răspundea că țara scufundată s-a numit Ațtlan. Toți au fost bucuroși să afle în sfârșit dezlegarea tainei uriașelor valuri și cumplitelor vânturi care bântuiseră nu de mult și pe țărmurile lor.
— A pornit o ploaie neagră de smoală deasă - istorisea Mahukutah - și oamenii deznădăjduiți voiau să se urce pe acoperișurile caselor, dar casele se prăbușeau și îi aruncau la pământ; voiau să se urce în vârfurile copacilor, dar copacii îi scuturau de pe crengi; voiau să se ascundă în peșteri, dar peșterile își închiseră gura...
Și toți care erau de față îl ascultau pe Mahukutah îngroziți. Vestea cotropirii Atlantidei de către potopul apelor se împrăștie, încet, pretutindeni. Oameni pe plute, pe sfărâmături de corăbii sau călare pe trunchiuri de copaci și pe bârne căutaseră să scape în cea din urmă clipă de urgie, și cei mai mulți dintre ei au pierit. Unii însă au izbutit să ajungă pe țărmuri necunoscute, dincolo de orice capăt bănuit al lumii, unde au și rămas, uitându-și țara scufundată în mare, dar sădind în amintirea neamurilor în mijlocul cărora se așezau vestea îngrozitoare adusă de dânșii. Această veste a rămas, prefăcută de oamenii fiecărui veac, după puterea amintirii și mai ales după felul lor de a o pricepe.
Departe la răsărit, în alte mări din partea de miazăzi a pământului, neamurile cu pielea întunecată și cu păr cârlionțat și des care locuiau încă de pe atunci pe o insulă uriașă și aproape rotundă, auzind de la un astfel de călător rătăcit despre plecarea perechii pământene în luntrea minunată a străinilor socotiți zei, povestiră urmașilor că după potop oamenii scăpați de la înec au fost strămutați în cer și prefăcuți în stele.
Popoarele povesteau întâmplările ascultate, fiecare în felul lor. Unele, moștenind știrea fugii lui Tefnaht în luntrea străină, ziseră că un zeu Phaeton a încercat să ducă prin văzduh carul de foc al tatălui său, al soarelui, și că neputându-l mâna, s-a prăbușit, și arzând totul în jur, a fost el însuși ars. Altele spuseră că omul a vrut să se înalțe deasupra celui care l-a făcut, dar a căzut din cer îndărăt pe pământ și nu s-a mai putut ridica...
Adevărul care nu izbutise să străbată încă depărtările era mai bogat în întâmplări.
În lunile de după pierea Atlantidei, armata lui Puarem jefui, pustii și ucise cât putu în rodnica țară Ta Kemet, supunând-o tânărului rege Mener, în numele căruia se uniră bucățile de țară ale poporului rome într-una singură.
Marele Preot porunci să se zidească temple noului său zeu Tot, care era de fapt el însuși, iar regele mort fu îmbălsămat și așezat în sarcofag de alabastru într-o mică piramidă de piatră șlefuită, făcută după chipul marilor morminte ce pieriseră o dată cu Atlantida. Ascuțișul piramidei mormintelor regești din Ta Kemet s-a spus de atunci că trebuia să păstreze amintirea Muntelui de Obârșie, născut din ape.
Preoții atlanți alungară pe modeștii preoți rome și așezară în țara supusă toată știința și înțelepciunea lor adusă pe corăbii, și toată minciuna, lăcomia și cruzimea lor.
Se povesteau multe lucruri despre faptele petrecute o dată cu venirea atlanților, unele din ele deosebit de stranii. Astfel, cineva spuse că în clipa când armata lui Puarem începu să iasă pe țărm, din corăbii, un țăran uscățiv și tăcut și-a lăsat plugul în țarină și s-a aruncat în apele râului Hapi, printre crocodili. Nimeni însă nu știa ce spaimă îl mânase pe țăran la asemenea moarte. Þăranul se numea Hunanupu.
Se scurseră multe luni de război și de jaf, și țara Ta Kemet fu în sfârșit închegată. Într-o zi de mare sărbătoare, în noul templu al zeului Tot, alături de Marele Preot, în fața celorlalți preoți și a câtorva mari dregători și oameni de neam atlanți și rome, ușor înțeleși între ei, în fața celorlalți dregători, scribi și căpetenii ale oștirii, stând smeriți în marea curte a templului, tânărul Mener, viața, sănătatea și puterea lor, își începu cuvântarea:
— Eu strălucesc în veci dinaintea fețelor voastre din voia părintelui meu...


CAPITOLUL XXVII



Răstimpul de zbor în jurul pământului se apropia de sfârșit. De la înălțimea la care se afla minunata lor luntre, călătorii vedeau pământul ca pe o lună mult mai mare și așteptau întoarcerea între arborii și râurile lui. Toți călătorii erau neliniștiți, fiecare în felul lui. Auta se îndeletnicea mare parte din vreme cu învățătura, în restul vremii cu dorul de a se vedea pe pământ. Ajunse mai înțelept și mai învățat decât toții învățații pământului, dar nici învățătura, nici deprinderile noi nu-i putură lua neliniștea de a se ști parte a țărânii pe care o călcase din copilăria lui. Cei cinci străini își urmau cercetările și aici, fie privind pământul în toate chipurile prin ocheane, fie afundându-se în însemnările scrise când au fost pe el. Numai Nefert își găsise liniștea, după întâile zile de teamă și lacrimi. Și-o găsise în învățătură și în plăcerea de a privi din cer, cum spunea dânsa. Îi spunea adesea lui Auta:
— Dacă ar fi să zburăm aici toată viața noastră, tot nu mi-ar fi dor de pământ.
Iar Auta o privea trist și uneori o întreba dacă n-a iubit niciodată pământul pe care l-a părăsit.
Târziu, când călătoria lor trebuia să se încheie, Nefert izbuti să găsească în mintea ei pricina nepăsării față de ceea ce se vedea, prin fereastra luntrei, mai mare decât luna plină. Și atunci nepăsarea încetă.
— Ce-am văzut eu din pământul pe care numai de-aici, de departe, l-am zărit întreg? zise ea. N-am văzut nimic decât palatul regelui, templul cel mare, câțiva preoți și palatul din grădinile Piscului Sfânt. N-am putut iubi viața, pentru că n-am cunoscut-o.
Mult timp după plecarea lor de pe pământ, nemaiputând-o minți, Auta i-a spus adevărul despre Tefnaht. Atunci, câteva clipe, Nefert plânse și se simți zdrobită. Apoi intrară în ea treptat semnele bune ale adevăratului înțeles. Nu iubise nici Atlantida, nici pe oamenii ei câtă vreme nu putuse ști ce sunt oamenii. Un singur om iubea, i s-ar fi dăruit toată, însă în jurul ei se spunea că acela nici nu e om, pentru că e rob și e negru. Numai simțul ei tainic de femeie i-a arătat că omul pe care-l văzuse numai în câteva clipe fugare, și cu care o singură dată vorbise, era și înțelept, și frumos, și bun, și că trebuia să fie pentru ea totul. Știind ce pedeapsă i-ar fi așteptat pe amândoi, și-a ascuns dragostea care poate de aceea a crescut nestăvilită. Iar aici, în luntrea cerească, între înțelepții oameni ai altei lumi, a înțeles că trufia și ura tatălui ei și cruzimea fratelui ei i-au retezat drumul spre singurul dor adevărat și au nimicit cea mai frumoasă țară a lumii cu tot cu oamenii ei. Din clipa aceea moartea acestui tată i s-a părut firească, iar de la o vreme i s-a făcut dor și de pământ. Când i-a mărturisit lui Auta acest dor nou, el nu s-a mirat, dar a strâns-o mai tare în brațe.
— Nu știu nimic din taina zborului nostru, i-a spus Nefert. M-am obișnuit cu el și atâta tot. Dacă nu erai cu mine aș fi murit de spaimă, dar acum nu mă mir de nimic, nici că ne-am ridicat de pe podea în tavan ca duhurile și că te-am putut ridica și pe tine numai cu o mână, ca pe o pasăre, să-ți dau drumul să zbori... Apoi îl privi speriată și-i strânse brațul: Nu fără mine! Acum nici nu mai ești fulg, de când luntrea se rotește în jurul ei... Și începu să râdă.
— Și acuma vrei să zburăm pe pământ?
— Acuma da. Acum nimeni nu te va arde pe rug pentru că mă iubești, nici pe mine nu mă va tăia nimeni în șaptezeci de bucăți să mă arunce în gunoaiele orașului pentru că te-am îndrăgit.
— Nu-ți pare rău de Atlantida? o întrebă Auta. Nefert nu-i răspunse; privi numai steaua uriașă cu pete albastre și verzui care plutea în cerul negru. Viața omului nu e menită unei cutii, oricât de încăpătoare sau plăcută. Chiar străinii se simțeau strâmtorați în luntrea lor și-și împărtășeau dorul de pământ aproape deopotrivă cu dorul planetei lor. Numărul de rotiri socotit de Hor nu se împlinise. Dar așteptau cu nerăbdare întoarcerea pe pământ, pentru sfârșirea cercetărilor, ca să poată ști dacă-și vor chema semenii acolo, sau se vor duce să le caute altă planetă mai prielnică.
— De ce nu socotiți pământul prielnic? întrebă o dată Auta.
— Este și prielnic și neprielnic, îi răspunse Hor. Rămâne de văzut dacă partea neprielnică nu e cumva mai mare. Știu că o planetă întocmai ca a noastră, doar mai bogată în aer și în celelalte însușiri pe care le-am dori, nu-i ușor de găsit.
— Nu sunt asemenea planete?
— Ba sunt... trebuie să fie destule în nemărginirea stelelor lumii. Însă nici viața noastră lungă n-ar ajunge să le căutăm.
— Totuși, cu aerul v-ați obișnuit destul de bine la noi.
Hor zâmbi:
— Ai dreptate, dar aerul nu e totul. Cu aerul se vor deprinde urmașii celor care ar veni pe pământ. Și cu hrana. Două lucruri ne fac să ne îndoim: dacă se vor putea deprinde măcar urmașii cu deosebirea de greutate și dacă vom găsi în pământul vostru izvoare de putere. Căci îți dai seama că nu ne-ar fi de ajuns nici topoarele de aramă, nici călătoria pe măgari.
— De ce ai spus că e deosebire de greutate? întrebă Nefert. N-am înțeles niciodată de ce voi, care sunteți mai mici decât bărbații de la noi, ziceți că sunteți mai grei. Chiar eu cred că v-aș ridica ușor pe fiecare.
— Ridică-mă pe mine! strigă cârmaciul râzând.
— Pentru voi suntem ușori, zise Hor cu un zâmbet. Grei suntem numai pentru noi înșine, pentru că pământul vostru e mai mare și ne atrage cam de trei ori mai mult decât planeta noastră. Când veniți la noi, voi o să fiți mai ușori, o să puteți sări poate și peste oamenii de la noi, fără să aveți aripi... Numai că pe voi n-o să vă socotească acolo nimeni zei.
— N-ai văzut, Nefert, adăugă Auta: la începutul zborului nu ne atrăgea nimic și n-avea nici greutate! Apoi luntrea s-a învârtit ca planetele și am ajuns iar grei. E ușor de înțeles!
— Chiar așa de ușor nu e, spuse Hor. E ușor când afli de-a gata. Cine a aflat întâia oară a cheltuit poate o viață întreagă și s-a mai folosit și de bănuielile înaintașilor.
— Lasă, mai sunt lucruri de cercetat, spuse cârmaciul iar. Iată, nu știm încă dacă ne putem amesteca fără grijă cu voi. Trupul nostru e mai rece, chiar dacă sângele și alte părți din trup sunt la fel.
— Nu-i acesta lucrul cel mai de seamă! zise Hor.
— Pentru tine nu e! râse cârmaciul.
— Altceva spuneam, urmă Hor fără să se supere. Semenii noștri nu sunt prea mulți. Trebuie să știm cam câți pământeni sunt...
— Au rămas mai puțini! spuse Nefert. Hor tresări, dar urmă:
— ... și câți oameni poate hrăni planeta. Niciodată n-am îndrăzni să ne strămutăm la voi dacă am ajunge să vă fim povară. Vrem să vă ajutăm, sau cum ziceți voi să vă plătim ceea ce ne-ați da... Zborul devenise plictisitor pentru toți. Într-o zi, Nefert ciripi în limba străinilor pe care începuse s-o învețe îndată după plecarea de pe pământ:
— Cârmaciule, nu poți coborî mai curând?
Cu toată veselia lui obișnuită, cârmaciul nu râse. O privi cu mare părere de rău:
— Nu pot, floare pământeană... Aici ne călăuzesc legi mai aspre decât ale voastre. De la legile Atlantidei putea oricine să se abată, dar de la acestea nu.
— Ca și de la moarte, zise Auta.
— Dacă tinerețe veșnică aveți, întrebă atunci Nefert, de ce n-aveți și nemurire?
— Crezi că nu vrem? zâmbi Hor.
Printre cei cinci străini era și o femeie. Gingășia ei nu se putea asemui cu a nici unei pământence, chiar dacă multe fete ale pământului o puteau întrece în frumusețe. Vorbea totdeauna rar, având multe griji: și pe aceea a sănătății tuturor călătorilor, și pe a cercetării deosebirilor între trupul unui pământean și al unui locuitor din planeta lor roșie. Ea spuse:
— într-o zi o să vindecăm și moartea, cum am vindecat bătrânețea.
Și Nefert și Auta o priviră nedumeriți.
— Cum să vindecați moartea? Sau n-am auzit bine... spuse pământeanul.
Străina privi înduioșată undeva în gol.
— Ai auzit bine: o să vindecăm moartea.
— Dar se vindecă numai bolile! strigă uimită Nefert.
— Noi am izbutit s-o amânăm. Sunt împrejurări când altădată omul ar fi murit, iar noi îl înviem. Sunt însă împrejurări când nu-l mai putem învia, fie că nu știm cum, fie că nu avem cu ce. Boala care se numește moarte e totuși cea mai grea dintre boli.
Din ziua aceea Auta fu mai îngândurat, mai puțin vorbăreț. Și numai o dată îi mărturisi lui Hor că dorința lui arzătoare ar fi dacă nu chiar nemurirea, măcar o viață foarte lungă, ca să poată vedea unde vor ajunge pământenii după câteva sute sau câteva mii de ani.
— Dorința ta s-ar putea împlini, îi răspunse Hor. Să vedem ce vom avea de făcut pe pământ, și pe urmă ne mai gândim.
într-o zi, cei doi pământeni îi văzură pe toți străini altfel decât fuseseră până atunci. Fiecare își pregătea gingașele unelte și însemnările scrise sau socotelile făcute între timp. Sosise vremea coborârii. Luntrea se rotea acum în jurul pământului mai încet și mai aproape de el. Discul uriaș al pământului de câteva zile nu mai putea fi cuprins într-o privire.
— Auta, tu ai fost vreodată în munții de la capătul răsăritean al mării aceleia lungi care începea din dreptul Atlantidei? întrebă Hor. Mi-ai vorbit mai de mult de ei.
— În capătul Mării dintre Pământuri? Da. Cunosc toate țările de-acolo, și țara de pe țărmul de sus, a hananeilor, și țările Sumer și Akkad, și țara Haru, unde sunt munții de care întrebi...
— Cum sunt munții din țara Haru?
— Buni, destul de înalți, au un podiș larg, sus de tot... Dar cum o să nimerim acolo? Cred că ar fi bine să nu mai faceți ce ați făcut cu ridicarea pe Piscul Sfânt.
Hor începu să râdă:
— Acum te avem pe tine călăuză. Auta se miră:
— Cum vă pot călăuzi eu de-aici?
— Mai ales de-aici! zise Hor.
Se duseră amândoi într-o încăpere în care Auta mai intrase, ca să privească stelele. Hor îndreptă marele ochean așa încât când va trece luntrea în jurul pământului de la apus la răsărit Auta să poată zări locul căutat. Auta începu să privească. Deodată, după trecerea unui oarecare timp, strigă:
— Văd Stâlpii lui Melkart... nu-i mai văd... Uite, acum, țara Haru... am scăpat-o! și lăsând ocheanul îl privi trist pe Hor. Am văzut, Hor, dar trece așa de repede și e și departe. Crezi că pot desluși podișul? Abia se văd munții...
Hor nu zise deocamdată nimic. Întoarse niște rotițe, deschise o cutie în care băgă o placă, apoi închise totul la loc, luă mâna lui Auta și o așeză pe un bumb rotund, după aceea îi spuse:
— Acum să te uiți cu luare aminte și în clipa când vezi munții aceia, să apeși acolo unde ți-am arătat. Dar nu întârzia nici o clipă, nici nu apăsa mai devreme.
Nerăbdător și înfrigurat, Auta urmări pământul prin ochean și izbuti să apese bumbul la timp. Hor scoase placa micuță și o dădu unuia dintre semenii săi. După un răstimp foarte scurt, acela îi aduse o placă mare, foarte subțire, pe care Auta recunoscu țara Haru și toate ținuturile dimprejur, așa cum le văzuse prin ochean. O luă cu mâini tremurătoare și o cercetă. Găsi munții țării Haru, cele două lanțuri așezate față în față, dar podișul nu se deslușea. Hor îi dădu o unealtă de scris și-i ceru să facă un cerc în jurul munților unde trebuia să fie podișul. Auta încercui lanțul răsăritean. Cel care adusese placa o luă cu el, o băgă într-o cutie de mărit, și după un alt răstimp îi aduse pământeanului altă placă. Auta văzu uimit munții deslușiți și recunoscu o netezime verzuie care era podișul. Făcu un semn pe podiș, și același străin luă placa din urmă și se duse să socotească locul unde și felul cum trebuia să coboare. Auta nu-l mai urmări. Știa de mult că prietenii săi străini nu socoteau nici în gând, nici scriind socotelile. Aveau niște cutii cu minte aproape omenească, ce lucrau în locul lor.
Puțin mai târziu luntrea nu se mai roti în jurul ei. Apoi Hor le ceru să se culce pe jilțurile întinse și să-și lege curelele peste trup.
— Coborâm? întrebă Auta plin de bucurie. Dar întrebarea și-o pusese mai mult sieși.
După un ceas, luntrea se întoarse cu botul în sus și începu să coboare drept, din ce în ce mai lin. Toți așteptau liniștiți și tăcuți, cu globurile lunguiețe pe cap, puse pentru coborâre. Cârmaciul și Hor urmăreau încordați semnele luminoase ale căderii luntrei, cu toate că socotelile erau așa de bine făcute, încât luntrea ar fi putut coborî pe locul ales și singură.
Și când se dădură jos pe pământ, pipăindu-l cu tălpile, iar Auta mângâindu-l și cu palma și aducându-și un smoc de iarbă spre obraji, cârmaciul zise oftând:
— Sunt greu ca un elefant!
Dar și pământenilor nu le venea ușor, după un an de greutate totuși scăzută.
Ieșiră pe podișul pustiu, mărginit de păduri. Nu se vedea nimeni. Numai vântul sufla prin cedri.


CAPITOLUL XXVIII



De mai bine o săptămână de când ieșiseră din luntrea lor, străinii și perechea pământeană umblau cercetând podișul și împrejurimile din munți. Numai în ziua a doua au zărit niște păstori, care la vederea lor au început să strige înspăimântați ascunzându-se în vale, fără să se mai arate de atunci.
Doi dintre străini, umblau întruna cu o cutie rotundă așezată în vârful unei lănci scurte și subțiri, de care se minună Nefert. După părerea ei, cutia nu folosea la nimic și nu era decât un joc al străinilor. Auta îi spuse că acesta e mijlocul lor de a iscodi pământul, ca să afle dacă în măruntaiele lui se află anumite metale având ascunsă în ele uriașa putere pe care știu s-o folosească atât de bine acești oameni străini.
— Și cum aflați din cutia asta că ați găsit ce vă trebuie? întrebă Nefert.
— Începe să sune, spuse unul din cei doi străini.
— Tu ai auzit-o sunând, Auta? mai zise ea.
— Nu, numai el, nici noi din nefericire! îi răspunse străinul.
Nefert nu mai vru să întrebe nimic și alergă prin iarbă să culeagă flori. Asta era una din îndeletnicirile ei zilnice, de când se întorsese pe pământ.
într-o zi, Hor le spuse că se vor împărți: el și alți doi vor rămâne pe podiș, alți doi să plece să caute în alți munți. Aflând de la Auta că la izvoarele râului Hapi ar fi niște munți înalți, îl rugă să-i însoțească pe cei doi în căutarea rarelor metale.
Nefert alerga acum după un fluture. Neputându-l prinde, veni tristă la Auta. Auzi cum îl întreabă Hor:
— Să-mi spui curat dacă vrei să te duci. Nu ești dator! Poți rămâne și aici...
Auta îl întrerupse, jignit:
— De ce vorbești așa, Hor? Te-am rugat să mă socoți sluga voastră și să-mi ceri orice. Fac pentru voi orice, de când știu că nu doriți decât binele lumii.
Acum se arătă mâhnit Hor:
— Slugă nu ne poți fi, n-avem slugi. Ne ești însă prieten. De aceea te-am și rugat... cum zic pământenii: am îndrăznit să te rog. Să nu crezi că dacă n-ai vrea să te duci, prietenia noastră ar scădea. Þi-am mai spus că numai tu ești stăpânul tău...
— Dar mă simt dator față de voi, nu mă lasă nici judecata, nici inima să nu vă fiu de folos.
— Asta-i altceva: hotărârea vine de la tine! Și Hor îl privi zâmbind.
— Mă iei și pe mine, Auta? strigă Nefert.
În loc de răspuns Auta îi cuprinse umerii cu brațul. Cârmaciul împreună cu un tovarăș de-al său lucra de la venirea lor pe podiș aproape fără întrerupere. Luntrea era aproape gata; ieșise mai mică decât aceea furată de Tefnaht, lungă numai de vreo cincisprezece coți. Când fu gata, cârmaciul se roti cu ea de câteva ori deasupra podișului, făcu un ocol peste pădure, o opri în văzduh și când socoti că poate zbura fără primejdie oriunde, își vesti tovarășii de drum că a doua zi vor pleca. Dar se uită cam lung la cei doi pământeni:
— Mătasea veșmântului tău e încă minunată, Nefert. Dar dacă ne ducem în vreun oraș din țara aceea cu pământ negru, ție, Auta, ți-ar trebui altă îmbrăcăminte.
— Alta n-am, cârmaciule, știi bine... zise Auta întristat. Și de unde s-o iau? În orice oraș aș putea să-mi cumpăr, dar cu ce? M-aș duce să muncesc la cineva...
— Ca să te facă iarăși rob! Asta nu. Să ne gândim la alt mijloc, spuse cârmaciul.
Nefert îl privi pe Auta, apoi se privi pe sine, își cercetă îngândurată mâinile și deodată se înveseli:
— Avem, Auta, avem ce schimba în piață. Uite: am două brățări și toate inelele astea!
Auta o privi mâhnit și clătină din cap. Fără să-i mai asculte, cârmaciul se depărtă, vorbi o vreme cu Hor. Apoi intră în marea luntre a cărei înfățișare de turn argintat stăpânea podișul. Nefert îi urmări din ochi, iar când se întoarse să-i mai spună ceva lui Auta, nu-l mai văzu lângă ea. Își roti repede privirea înjur și îl zări tocmai când el, cu capul plecat de mâhnire, intra în pădurea de cedri de la marginea podișului. Fata alergă după el.
După vreun ceas, când cârmaciul veni să-i caute acolo unde stătuseră toți trei de vorbă, o văzu numai pe Nefert care se întorcea plângând din pădure.
— De ce plângi? Unde-i Auta? o întrebă foarte mirat.
— Nu știu... răspunse ea printre lacrimi. A intrat în pădure, nu l-am găsit. Avea la el un cuțit lung...
Cârmaciul nu înțelegea. Îl chemă pe Hor care o întrebă de ce se teme și pentru ce plânge.
— Avea la el un cuțit lung! zise fata din nou. Era foarte mâhnit... Dacă s-a dus să-și ia viața?!
— Cum să-și ia viața? întrebă Hor nedumerit. Să se omoare el singur? De ce?...
— Mi-a spus că se simte nefolositor, că voi îi dați tot și el nu vă poate da nimic. Și că n-are nimic al lui care să fie bun de schimbat măcar pe o cămașă.
Cârmaciul zâmbi:
— Nu-i mai trebuie cămașă, Nefert. Vă îmbrăcăm cu haine de-ale noastre. Am găsit chiar și pentru el, deși o să-l cam strângă. Să fiți și voi zei!...
Hor însă îl opri și o luă pe Nefert de mână:
— Hai să-l căutăm, Nefert. Nu cred să facă asta cu cuțitul. L-a luat poate pentru altceva...
Plecară toți trei, cârmaciul luându-și pâlnia care-i întărea vocea. Îl strigă întruna. Nefert nu mai văzuse unealta și se miră:
— Strigi ca zeii!
— Tu ai auzit zei strigând? o întrebă cârmaciul cu un surâs.
Fata îl privi încurcată. Zise cu sfială:
— Nu...
Tocmai atunci răsună din pădure strigătul lui Auta. După strigăt îl găsiră ușor. Auta se chinuia cu ceva, șezând cu picioarele sub el, în iarba pădurii. Când îi văzu, își ascunse lucrul într-un lăstăriș și se sculă. Era abătut. La picioarele lui se zăreau câteva așchii de lemn. Nefert se aruncă de gâtul lui, tot plângând, dar de bucurie. Cuțitul cel lung zăcea la picioarele lor, în iarbă.
— Þi-am găsit haine ca ale noastre! îi spuse cârmaciul. Și tu și Nefert vă îmbrăcați ca noi. De ce ai plecat, de ce ești trist?
Desfăcându-se din brațele iubitei sale, Auta ridică cuțitul de jos și porni spre podiș, fără să răspundă. Chipul îi era încordat.
În ziua în care cei doi pământeni intrau, îmbrăcați în veșmânt argintiu străin, în luntrea mică, pregătită de plecare, bărbatul gingașei femei care voia să vindece moartea întrebă:
— Ce-a fost atunci, în pădure? De ce ați plâns?
Nefert îi istorisi încercarea lui Auta de a tăia din lemn păsări sau elefanți, ca să poată avea marfă de schimb în piețele din Ta Kemet.
— Altădată făceam zei din lut, numai că zeii nu trebuia să semene!... Nu sunt bun de nimic! murmură Auta.
În timp ce își prindeau toți patru curelele scaunelor în jurul trupului, cârmaciul zise aspru, fără măcar să zâmbească, lucru atât de rar la dânsul:
— Nici acum nu-ți dai seama cât de folositor ne ești nouă și cât de folositor ai fost pentru pământeni?... Pe ei i-ai învățat să se răscoale...
— Dar...
— Știu. Să nu crezi că n-a scăpat nimeni din Atlantida. Amintirea răscoalei a rămas și vor mai fi răscoale.
Și luntrea își luă zborul spre țara Ta Kemet.
După un zbor fără grabă de mai multe ceasuri (fiecare voia să vadă pământul și mările peste care treceau), luntrea lor se așeză la marginea aceleiași câmpii unde se plimbaseră atâtea seri Iahuben și Auta. Spre miazănoapte trebuia să fie vechea cetate atlantă, care de aici nu se vedea. Dar ieșind din luntre, cei patru călători zăriră către miazăzi, destul de aproape, zidurile unui oraș mare și întins. Să fi fost acesta orășelul Behdet, în cârciumile căruia obișnuia să se ducă Iahuben în vremea aceea?
Lăsându-l pe cârmaci în luntre, într-un loc bun ales de Auta și ferit de orice ochi nepoftiți, ceilalți trei, Nefert, Auta și bărbatul gingașei femei străine porniră spre oraș. Hainele lor argintii și croite cu totul altminteri de cum se obișnuia pe pământ atrăgeau luarea aminte a trecătorilor, deși nu înspăimântau pe nimeni. În țara aceasta și înainte străbătută de drumurile lumii, după pieirea Atlantidei începuse să bată inima întregului pământ. Astfel că amestecul cel mai pestriț de veșminte și graiuri străine nu mai izbutea să uimească pe nimeni. Când intrară în orașul Behdet, era încă dimineață. Străinul din planeta depărtată se uita cu mirare la bordeiele de pământ, fără ferestre, numai cu câte o gaură pătrată în loc de ușă și cu acoperiș drept de crengi și frunze (la urma urmei, în această țară nici nu ploua decât o dată la câțiva ani), privea trist copiii slabi și goi care alergau pe uliți cărând poveri peste puterile lor și în cele din urmă întrebă:
— Auta, toate orașele pământene sunt așa?
Pământeanul zâmbi amar când răspunse:
— În toate găsești ce ai văzut acum, dar nu e așa peste tot. Aici stă sărăcimea. Să te uiți mai departe!
Peste puțin, trecură pe niște străduțe mărginite de șiruri drepte de căsuțe de lemn, nu prea arătoase, însă curate și mai încăpătoare decât bordeiele. Aici se auzeau lovituri de ciocane, gemete de fierăstraie, scrâșnet de sticlă sau de piatră frecată și se amesteca mireasma lemnului proaspăt cu duhoarea pieilor crude, a vopselelor, a cleiului fiert. Mai departe, toate aceste străduțe locuite de meșteșugari se adunau într-un maidan plin de gunoaie după care se auzeau tot felul de strigăte amestecate într-o larmă cumplită. Dincolo de maidan era piața orașului. Când intrară în piață, străinul se opri uimit. Se uită la șirurile de oameni aproape goi care ședeau cu picioarele strânse sub ei în fața câte unei grămezi de marfa, și strigau din răsputeri:
— Uite, meștere, pâine bună!
— Pește bun!
— Uite vin, meștere, uite vin! Vin bun de palmier. Vin de struguri!
— Uite unsoare pentru netezit fața, frumoasă stăpână! Mirosea amestecat a lemn vopsit, plăcinte, pește, uleiuri înmiresmate, oțet.
Simțind mirosul plăcintelor calde, văzând grămezile de curmale dulci și ulcioarele cu vin, Auta înghiți în sec, dar tăcu. Nefert însă nu-și mai putu lua ochii de la bunătățile pământene.
— De când tot înghit sâmburii și pietricelele voastre, am uitat să și mănânc! zise ea alintându-se.
— Și nu te simți hrănită îndestulător? zise Auta fără să-și poată lua ochii de la o grămadă de faguri de pe o bucată de pânză curată. Eu nu m-am simțit niciodată flămând...
Dar Nefert nici nu-l luă în seamă. Își scoase un inel subțire de aur cu o piatră verde și în uimirea stăpânului unui șir de grămezi de marfă bogată, îi ceru două coșuri din cele pe care le purtau vânzătorii atârnate peste umăr cu o curea, și le umplu pe amândouă cu plăcinte, curmale, faguri de miere, turte de grâu, carne fiartă de oaie, struguri și ouă; apoi îi dădu inelul, fără să mai ceară nimic, în vreme ce negustorul gras, cu mutră rânjitoare de om mulțumit, o privea cu gura căscată. Auta îi veni în ajutor, luându-i din mână cele două coșuri, acum grele, iar negustorul, obișnuit să păcălească, dar nedeprins să i se dea pe marfă de zece ori mai mult, se arătă mărinimos de teamă și le mai dădu o bucată de mătase și un ulcior mare de vin.
Străinul se uita mirat, fără poftă, la cei doi care mușcau lacom din toate. El nu primi decât o bucățică de fagure, după ce i se spuse că e miere și cum trebuie suptă.
— Știi, Nefert, la ce m-am gândit? zise Auta cu gura plină de o bucată de plăcintă. Când am fost în pădure, am văzut capre sălbatice. Trebuie să-mi fac un arc.
Trecând mai departe, văzură alte mărfuri, saci de grâu și de orz, butoaie de oțet și de untdelemn, oi, papagali, piei de leopard, țesături...
Femei rome în veșminte lungi de mătase, cu unghiile de la mâini și de la picioare vopsite în roșu, umblau ținându-se măreț printre mărfuri și negustori, cu sclavele încărcate de poveri venind după ele. Alergau prin piață bărbieri, strigând:
— Cine vrea să-și radă barba? Cine vrea să-l tund? Într-un loc, stătea sprijinit într-un genunchi un ins voinic care trăgea cu cleștele măseaua unui negustor de grâu. Negustorul așezat pe o piatră zbiera și se zbătea. Străinul nu înțelese ce se petrece și se opri să privească, însă văzu cu mirare că după ce răcnetele încetară, negustorul cel rotofei își luă măseaua însângerată, trase un gât de rachiu de palmier și suflând greu îi dădu celuilalt pentru osteneală o măsură de grâu și, pe deasupra, două plăcinte calde.
În alt colț al pieței, o femeie vindea țesături înflorate. În brațele ei plângea un prunc. Femeia îi turnă ceva în gură, dintr-o căniță, și copilul tăcu o clipă, strâmbându-se, apoi vărsă, începu să țipe, iar fu silit să sugă din cănită și iar vărsă, după care în sfârșit se liniști, nu pentru mult timp.
— Ce-i dă copilului? întrebă Nefert, Auta cunoștea destule obiceiuri din țara Ta Kemet. Începu să râdă:
— Îi dă lapte amestecat cu fiere de bou și cu ou de struț... ca să nu plângă!
Nefert și străinul începură să râdă, în timp ce copilul urla ca la început.
La ieșirea din piață le veni înainte din întâmplare un băiat care se văicărea în gura mare. Spinarea copilului era vărgată: semne de nuia. Auta îl opri. Speriat de veșmintele argintii nemaivăzute, copilul dădu să fugă, dar Nefert îi mângâie chica încâlcită și atunci el stătu pe loc.
— De ce plângi? îl întrebă Nefert, dându-i câteva curmale.
— M-a bătut învățătorul pentru că n-am știut numărul caselor, pisicilor, șoarecilor, spicelor și măsurilor de grâu.
— De pe pământ? îl întrebă Auta, râzând blajin.
— Nu! mormăi îmbufnat copilul, mâncându-și curmalele. Spaima îi trecuse. Din întrebarea învățătorului. El ne-a spus așa... dar se opri și-i măsură din ochi pe cei trei. Văzându-le însă fețele zâmbitoare și blajine, se hotărî: Ne-a spuse așa: erau șapte case, în fiecare casă erau câte șapte pisici, fiecare pisică a mâncat câte șapte șoareci, fiecare șoarece a mâncat câte șapte spice, fiecare spic poate să dea câte șapte măsuri de grâu. Și ne-a spus: aflați câte măsuri de grâu s-au pierdut cu totul. Eu n-am putut să aflu, m-am încurcat... - și copilul începu să plângă din nou.
Auta îi ceru ceva de scris. Copilul scoase din sac un ciob curat de oală de lut și o pietricică ascuțită. Auta se așeză pe vine lângă el și-i arătă cum să socotească, spunându-i la urmă:
— Du-te înapoi la școală și Spune-i că s-au pierdut șaisprezece mii opt sute șapte măsuri de grâu. Uite, ți-am scris aici pe ciob totul... Și să-i spui învățătorului să-și păzească grâul!
Copilul începu să râdă și plecă mulțumit. Apoi se întoarse din drum și se mai uită o dată la cei trei, zicând sfios:
— Voi din ce țară sunteți? Limba rome o știți foarte bine. Tu poate că ești de la miazăzi, fiindcă ești negru, dar tu, doamnă, semeni cu mama...
Auta avu o tresărire și-l întrerupse:
— Cine-i tatăl tău?
Copilul își umflă pieptul și răspunse mândru:
— Tata este marele scrib Ameno. Îl cunoști?
— Nu, zise Auta pe gânduri.
— Cum nu-l cunoști? Tot orașul Behdet îl cunoaște. Și marele oraș Zidul Alb! A fost și în orașul Nebut din țara de sus. Voi nu știți că Zidul Alb este cel mai mare oraș din lume? Și toți îl cunosc acolo pe tata. Și în Per-o, în Casa cea Mare, a fost chemat tatăl meu, pentru că e marele scrib Ameno. El a scris povești pentru stăpânul din Per-o, zeul Mener, viața, sănătatea, puterea!
Nefert se uita la copil cu dragoste, mirându-se de știința lui, dar Auta făcu ochii mari. I se părea că aude lucruri stranii, dar și cunoscute. Întrebă:
— Câți ani ai tu?
— Nouă ani, răspunse copilul.
— Și tatăl tău Ameno este rome... de-aici?
— Tata și mama au venit dintr-o țară depărtată pe care zeii ne-au luat-o și ne-au dăruit țara Ta Kemet. Auta încremeni. Văzând că omul negru în haine argintii nu-l mai întreabă nimic, copilul plecă. Auta rămase tăcut multă vreme, până când Nefert îl luă de mână, chemându-l să meargă mai departe.
Intrară pe o stradă largă, între case înalte cu ziduri de piatră. De pe altă stradă venea un șir lung de robi și de asini, trăgând pe tălpi de sanie lespezi uriașe, netede, de piatră albă. Cei trei așteptară trecerea caravanei, apoi merseră mai departe. De pe o ulicioară cotiră niște soldați, cu un sutaș în frunte. Auta îi urmări tăcut. Și străinul băgase ceva de seamă, și întrebă acum:
— Auta, aceștia sunt oare de-aici? Mi-ai spus altădată că numai în Atlantida sunt oameni așa de înalți...
Auta înclină din cap. Se vedea că se gândește la ceva anume.
Dintr-o casă ieși un rob negru, voinic, dar îmbătrânit înainte de vreme. Ducea pe cap un coș mare cu pește. Robul întoarse capul spre cei trei, privindu-le cu uimire îmbrăcămintea. Ochii i se opriră o clipă asupra lui Auta, apoi robul merse mai departe. Dar după câțiva pași trânti coșul jos și se întoarse în fugă spre ei. Cei trei inși se depărtaseră însă. Robul alergă să-i ajungă. Auzind pași îndărăt, tustrei întoarseră capul. Robul se opri, înlemnit. Se opriră și ei. Atunci robul mai înaintă câțiva pași. Privirea lui alerga de la unul la altul, dar se oprea mai mult la fața și la ochii lui Auta. Și deodată fața robului înflori într-un zâmbet. Și aruncându-se cu fruntea în pulberea străzii, robul scoase un strigăt de bucurie:
— Auta, zeul meu bun, ai venit la noi?
Abia atunci se dezmetici și Auta. Sări să-l ridice de jos și să-l îmbrățișeze. Simți că nu se poate stăpâni și lăsă plânsul să izbucnească. Fără să știe pentru ce, plânse și Nefert. Străinul își încorda ochii, părând că se gândește la altceva, dar îl privea țintă pe rob cărunt.
Potolindu-și în sfârșit plânsul, Auta suspină:
— Te-am crezut mort, prietenul meu drag... Bine că te-am găsit! Acum ai să vii cu noi, Mai-Baka.


CAPITOLUL XXIX



Părăsindu-și coșul cu pește, Mai-Baka îl urmă pe Auta ca un câine credincios. Numai uneori se uita pe furiș la frumoasa Nefert, dar nu îndrăznea să întrebe nimic. Trecură pe lângă o cârciumă, de unde răzbăteau strigăte amestecate.
— Aș spune zeilor prin câte am trecut... Dar zeii știu! zise Mai-Baka în graiul lui de-acasă.
— Nu știm nimic, Mai-Baka. Să ne spui tot! făcu Auta uitându-se împrejur. Dar să vorbești în limba atlantă, ca să înțeleagă toți.
— Stăpânii de-aici au spus că limba lor este limba oamenilor rome și că nu se află nicăieri altă țară mai măreață decât Ta Kemet. Ei rostesc acum vorbele atlante cum se rostesc aici...
Auta zâmbi.
— Dar unde să vorbim? adăugă Mai-Baka. Aici nu se poate: trec preoți, trec soldați... Știu un loc mai ferit, între niște case și niște copaci! și îi duse în locul știut de el, rugându-i să se așeze pe niște lespezi sparte.
— Hai, Mai-Baka, spune! îl rugă Auta așezându-se.
Auta schimbă o privire cu Nefert și cu străinul. Robul băgă de seamă și îndrăzni în sfârșit să întrebe:
— Asta-i zeița ta? și se uită cu umilință la Nefert.
— Sunt soția lui Auta! zise Nefert râzând.
Dar Auta se gândea la altceva. Zise pe neașteptate:
— Spune-mi, Mai-Baka, cine-i Mener?
La auzul acestui nume, Mai-Baka se cutremură înfricoșat și-i făcu semn să tacă. Scăzând puțin vocea, Auta urmă:
— Þin minte că a venit de câteva ori la palatul din Piscul Sfânt un prințișor nătâng... tot Mener.
Mai-Baka dădu speriat din mâini și se uită împrejur. Câteva dosuri de case, fără ferestre, și câțiva copaci înconjurau maidanul retras. Numai în capătul lui se jucau niște băieți. Apoi, robul urmă în șoaptă:
— Când a venit toată oastea atlanților, cu toți preoții și toți câți au scăpat de potop, l-au... el e stăpân în Casa Mare.
— Dar cel vechi? întrebă Auta.
— A murit pe drum! șopti repede Mai-Baka.
— Au venit toți atlanții aici? întrebă Nefert.
— Nu, zeiță! murmură robul. Nici două mii de corăbii. Ceilalți sunt în pântecele peștilor.
— Tu ai venit cu corăbiile? Erai lângă peșteri... rosti Auta.
Mai-Baka îl întrerupse din nou, iarăși uitându-se cu grijă în jur:
— Aici începe povestea mea.
— Am bănuit ceva, zise Auta, când am întâlnit un copil care zicea că e fiul scribului Ameno. Era un scrib Ameno în Marele Oraș. Îl chema uneori bătrânul în sala cu cărți de pe Piscul Sfânt. Ai auzit de el?
— Nu, de el n-am auzit; răspunse Mai-Baka și se aplecă la urechea lui Auta - dar să-ți spun despre Marele Preot. Lumea zice că nici nu e om, ci e zeu. Marele zeu Tot trăiește în inima lui și zeul Tot este de fapt Marele Preot, așa spun oamenii.
— Acum înțeleg totul, zise Auta râzând. Hai, Mai-Baka, vreau să-ți aud povestea. Apoi, parcă simțind o durere mare în trup, se încruntă: Cum ai ajuns tu să cari coșuri cu pește în orașul Behdet?
— Povestea e lungă, slăvitul meu zeu!
— Nu-mi mai spune zeu, sunt om, nu sunt zeu! Și povestea poate să fie oricât de lungă, vrem s-o auzim toți.
— Când a năvălit puhoiul de foc, începu Mai-Baka, s-a umplut muntele de noroi aprins care curgea în jos. Dar întâi a căzut în gura muntelui o stea. Când venea, n-am văzut-o. Unii au spus că ești tu, dar când a pierit steaua în munte, am știut că nu poți fi tu, căci tu ești zeu, chiar dacă zici că nu ești. Iată dovada că ești: mă uit la tine și te văd tot tânăr ca atunci când ai venit în oază, iar noi toți, nu numai eu, am îmbătrânit. Alți oameni au spus că steaua era semnul vostru pentru sfârșitul lumii. Lumea nu s-a sfârșit, dar a pierit țara aceea blestemată, și bine că a pierit. Apoi am văzut ochiul cel mare în cer, dar nu la miazăzi ca atunci, ci sus în creștetul cerului. Când s-a despicat muntele și a ieșit puhoiul de foc din el, am fugit. Unii au spus să mergem către Marele Oraș, și câți s-au dus într-acolo, au pierit pe drum: s-a deschis pământul sub ei și a ieșit apa. Eu și cu alții...
— Ntombi unde e? îl întrerupse Auta.
— N-ai uitat-o, zeul meu bun? Este cu mine, altă bucurie n-am. Pe copii ni i-au luat să-i vândă...
Auta se uită în jos cu ochii îndurerați. Mai întrebă:
— Și Agbongbotile?
— A murit. N-a putut să fugă și s-a înecat în râul de foc.
— Bine că trăiește măcar Ntombi. O iei cu tine și veniți cu noi.
Mai-Baka oftă:
— Nu putem merge cu voi. N-avem unde să ne ascundem. Aici țara e mică și soldații ne-ar găsi repede. Și pentru peștele pe care l-am lăsat acolo stăpânul va pune să-mi dea o sută de vergi și n-am să capăt hrană trei zile.
Străinul îi puse mâna pe braț. Îl ascultase încordat, și acum îl liniști:
— Nimeni nu se va mai atinge nici de tine, nici de femeia ta.
Mai-Baka îl privi cu recunoștință și vru să cadă în genunchi, dar străinul îl opri și-l rugă să povestească mai departe. Mai-Baka urmă:
— Eu și cu alții am fugit spre țărm. Nu știu de ce am fugit spre țărm, căci marea era sălbatică. Și am alergat de-a lungul țărmului spre miazăzi, fără să știm încotro. Dar zeii au fost buni: am găsit o corabie fără pânză, părăsită de atlanți. Marea încă n-o spărsese și ne-am suit în ea. Am dezlegat-o de la țărm și pentru că mai erau câteva vâsle, am vâslit. Era ziuă, dar era întuneric și nu erau stele, nu știam unde e răsăritul. Eu știam că la răsărit de Muntele de Foc este acel țărm de unde ai venit tu, zeul meu bun, prin pustiul cu nisip până în oază. Mă uitam la Muntele de Foc și căutam să cârmesc așa ca să-l avem numai în spate. Am plutit o zi și o noapte, dar nu știu bine, căci n-a răsărit nici soarele nici luna. După aceea am auzit strigăt slab de om. Uneori fulgera în cer și am zărit astfel un om pe o scândură, lângă noi. l-am întins o vâslă și l-am tras pe corabie. Era negru, dar nu din neamul nostru. Nu știu de unde era: ne-am înțeles numai în graiul atlanților. Mi-a vorbit de tine, zeule Auta; era bucuros că te-a văzut cu ceilalți zei în Piscul Sfânt lângă un turn de argint.
— Nu era Mpunzi? întrebă Auta.
— Nu! Mpunzi cred că a pierit. Au fost împreună pe două corăbii. Corabia unde era Mpunzi s-a făcut nevăzută. Cealaltă s-a spart și numai omul de care spun a scăpat pe o scândură. Mi-a spus că îl cheamă Valukaga. L-am luat cu noi și am plutit mai departe. Și el a fost printre robii care au venit la mine pe munte. Eu înainte nu l-am știut, numai el mă știa. Am plutit greu, și doi au murit de sete. Noi am răbdat. Și Ntombi a răbdat. Apoi ni s-a spart corabia de valuri. Dar țărmul era aproape și am scăpat. Nu era nimeni pe țărm, numai noi. Ne-am făcut arcuri și sulițe de lemn. Eu aveam topor, l-am luat cu mine la brâu și nu l-am pierdut. Valukaga avea cuțit. Am mers pe țărm până am găsit o peșteră și ne-am oprit acolo. Valukaga a văzut că peștera are un puț și a coborât în el, și când a ieșit avea în brațe bolovani care sclipeau galben. Ne-a spus că el e arămar și că va topi aramă. A făcut un cuptor de pietre și a topit aramă din care ne-a făurit vârfuri de sulițe și de săgeți și topoare. Mie mi-a făcut o pavăză. După aceea ne-am dus mai departe și am găsit o pădure mare în care ne-am oprit. Ne-am făcut colibă, și am trăit din vânat. Eram șapte. Dar pe unul l-au sfâșiat fiarele. Am rămas șase: eu, Ntombi, arămarul Valukaga, Mpangu, Mbembo și Felelva. Felelva spunea că tatăl lui a fost căpetenia neamului de lângă pădurile de miazăzi, unde este altă mare și un râu foarte lat. Felelva a vrut să fie el căpetenia noastră, dar eram puțini și nu ne trebuia căpetenie. Apoi a vrut ca Ntombi să fie femeia lui... Atunci l-am ucis. Am rămas cinci și am plecat mai departe. Ne-am oprit într-o oază de unde ne-a alungat un neam numeros. Mpangu și Mbembo au murit. Eu, Ntombi și Valukaga ne-am dus mai departe, vrând să ajungem în satul de unde ne-au luat atlanții. Așa mi-ai spus tu atunci, că ați mers numai spre răsărit. Dar am întâlnit altă pădure și am intrat acolo. Când eu am tras cu arcul într-o vietate mare din neamul antilopelor, care se cheamă gnu, au ieșit dintre copaci niște soldați voinici și înalți cum erau atlanții și ne-au legat. Ntombi a sărutat picioarele căpeteniei lor și s-a rugat așa: „Tu ești zeul și stăpânul nostru! Mai bine ucide-mă decât să mă desparți de omul acesta care se numește Mai-Baka!” Așa a spus Ntombi. Iar căpetenia a râs și nu ne-a despărțit. A zis așa: „Dacă vă iubiți, vă prăsiți mai bine și vă vând cu preț bun!” Dar pe Valukaga l-au luat alții și nu l-am mai văzut. Căpetenia ne-a vândut unui negustor de piei de leopard. Negustorul a aflat că sunt arcaș iscusit și m-a cumpărat ca să-i vânez leoparzi. Am vânat mulți. Apoi negustorul a vrut să se culce cu Ntombi. Dar Ntombi s-a zbătut și l-a mușcat de nas, aproape că i l-a rupt. Negustorul a pus s-o bată. I-au dat trei sute de vergi. Apoi a vrut să ne ucidă pe amândoi, pentru că eu l-am întrebat de ce o bate pe Ntombi. Și i-am spus: „Stăpâne, dacă ne ucizi nu câștigi nimic, pierzi doi robi, iar dacă ne vinzi, capeți preț bun.” Negustorul ne-a scuipat în obraz cu mânie și a trimis o slugă la târg să ne vândă. Aș fi fugit cu Ntombi, dar n-aveam unde. Sluga ne-a vândut unui negustor de pește. De atunci suntem amândoi la el. Și azi v-am văzut pe voi, zei buni! Asta-i povestea mea.
Auta nu mai putea vorbi nimic. Nefert însă întrebă:
— Unde-i Ntombi?... Du-te și ad-o aici.
Străinul clătină din cap:
— Să nu se ducă el.
Și uitându-se la băieții care se jucau la marginea maidanului, îl întrebă din ochi pe Auta. Acesta îi strigă.
Veniră mai mulți. Auta alese pe unul care părea mai vioi, iar pe ceilalți îi trimise la joacă. Până atunci băieții nu-i văzuseră, iar acum nu se îndurau să plece, privind hainele argintii.
— Vrei să te duci ca să chemi aici o femeie neagră? îl întrebă Auta pe băiatul ales.
Băiatul clătină din cap. Mai-Baka îl privi rugător și zise și el:
— Știi unde e casa negustorului de pește Sohmet? Este pe a doua uliță spre apus de piață, o casă de piatră albă, cu poartă roșie, spre colțul unde-i cârciuma corăbierilor. Acolo este o roabă, Ntombi. Spune-i să vină cu tine la Mai-Baka.
— Știu unde-i casa negustorului Sohmet. Dar nu mă duc. Dacă mă prinde, mă bate. De ce să fiu bătut pentru o sclavă neagră!... Sohmet este prieten cu fratele meu.
Atunci Nefert își scoase din deget un inel de aur, împletit ca un șarpe, cu ochi de mărgele verzi străvezii, și i-l întinse rostind gingaș:
— Nici dacă-ți dau inelul nu te duci?
Ochii băiatului străluciră de lăcomie și uimire. Mâna lui se întinse spre inel, dar Mai-Baka îi dădu peste mână, răstindu-se:
— Întâi s-o aduci!
Băiatul plecă în fugă. Cât timp lipsi acel băiat, Mai-Baka șezu tăcut. Dar când după scurtă vreme băiatul veni însoțit de Ntombi, îl înșfăcă pe băiat și cu toate împotrivirile lui îl strânse la piept. Apoi se uită la Ntombi. În ochii lui jucară umbre și lumini. Nu știa dacă trebuie să se bucure sau să se teamă.
Băiatul își luă inelul, îl mai privi o dată, apoi îl înghiți.
— Acum nu mi-l mai ia nimeni până nu-l dă afară stomacul! zise el vesel. Până atunci am timp să mă gândesc ce să fac...
— Cum ai izbutit s-o aduci? îl întrebă Auta, în vreme ce Ntombi stătea în picioare, uluită și îngrijorată și se vedea bine după ochii și după gura ei că de nu s-ar fi aflat alături de bărbatul ei, ar fi țipat de frică și poate ar fi fugit.
— Este șiretenia și înțelepciunea mea! răspunse fălos băiatul, căutând să scape de întrebări și, văzând că nimeni nu se mai uită la el, o zbughi spre capătul maidanului și se pierdu pe după ziduri.
Abia atunci deschise gura și Mai-Baka.
— Uite, Ntombi! zise el. A venit zeul nostru, Auta.
Iar Ntombi, care la început nu-l recunoscuse, dădu să cadă în genunchi, dar Auta o opri. Nefert o privi întâi cu mirare ciudată. Apoi însă când ochii ei de femeie citiră în ochii celeilalte femei o taină pe care bărbații n-o puteau ghici, îi surâse și o trase de mână pe lespedea pe care ședeau. Mai-Baka se uită cu gura căscată.
Auta zâmbi și îl întrebă:
— De ce te uiți așa mirat?
Mai-Baka întoarse capul spre el și îngăimă, parcă trezit din visare:
— Cine a mai văzut robi să stea alături de zei? Sau am înnebunit eu și tot ce mi se pare că văd numai mi se năzare!
— Nu ți se năzare nimic, arcașule, decât un singur lucru: ți se năzare că suntem zei. Noi suntem oameni ca și tine! Apoi văzându-l pe Mai-Baka tot uimit, se întoarse spre Ntombi s-o întrebe cum a izbutit băiatul s-o aducă.
— Pare dibaci! zise el.
Abia acum Ntombi își veni în fire și fu în stare chiar să zâmbească. Și spuse:
— Nu e dibaci. Veneam pe uliță și am vrut să intru în curtea stăpânilor. Am fost în piață după lapte. Am pus ulciorul jos, ca să deschid portița, și atunci băiatul m-a întrebat dacă n-o cunosc pe roaba Ntombi. I-am spus că eu sunt roaba aceea, și el mi-a zis atunci așa: „Robul negru Mai-Baka este cu niște prinți străini. Ei mi-au poruncit să te aduc acolo numaidecât”. M-am speriat și am alergat după el. Bine că nu m-a văzut nimeni.
Afară se lăsase amurgul liliachiu, atât de frumos în țara Ta Kemet. Acum se puteau strecura fără grijă din oraș, până în locul unde-i aștepta luntrea. Pe drum nu-i mai privi nimeni. Se întuneca repede. Când ajunseră în apropierea luntrei, cârmaciul scoase capul pe ușița deschisă și le strigă:
— Veniți repede să vedeți ce descoperire am făcut! Intrară întâi Auta și străinul celălalt, apoi Nefert; ceilalți doi se fereau să intre. În luntre, pe unul din scaune, ședea o frumoasă femeie rome, de neam după înfățișare, cu trupul scund și subțire, îmbrăcată în mătase de culoarea fagurilor proaspeți, cu părul negru retezat pe frunte și sprijinit pe umeri. Când intrară ceilalți, femeia tresări și se ridică.
— De ce numai Auta s-o fi răpit pe Nefert? Eu dacă vin din stele n-am voie?! spuse cârmaciul vesel. Mi-am găsit o zeiță pe care am s-o iau cu mine în cer. Numai că încă nu-i pot spune pe nume... are nume greu. Spune-mi, zeiță, cum ți se rostește numele?
Femeia necunoscută începu să râdă:
— Când ai să mă duci în stele, tot n-ai să știi? Uite, îți mai spun o dată, dar nu mai uita: Mehituasehet mă cheamă.
Auta și ceilalți doi priveau uimiți. Cine putea fi pământeană care vorbea cu atâta liniște de călătoria în stele?
Cu greu, Auta îi încredință și pe ceilalți doi prieteni ai săi că nu li se va întâmpla nimic în luntre. Și izbuti mai ales cu ajutorul zglobiei Nefert, care zise luând-o pe Ntombi de mână:
— Voi vă temeți să nu ne prăbușim, cum s-a prăbușit cealaltă luntre? Dar ați mai văzut zei să se prăbușească din cer?
— Nu, zise Mai-Baka! În cealaltă am știut eu că n-au fost zeii!
Și intră cu Ntombi a sa.
După ce se așezară, Nefert îi dădu cârmaciului din coșurile aduse o bucată de fagure, învățându-l cum să mănânce mierea. Necunoscând încă decât numai mierea limpede, își întrebă tovarășul din ochi. Acela îi făcu semn că nu e nici o primejdie. Lingând cu grijă marginea fagurelui, cârmaciul zâmbi de plăcere și zise bucuros:
— Nu e mai dulce decât zeița mea Mehituasehet! Am spus bine?
Și numaidecât după aceea își porni luntrea, fără a bănui, încântat cum era de cei dintâi fiori ai dragostei pământene, ce se poate petrece într-o călătorie prin văzduh.


CAPITOLUL XXX



În clipa când luntrea săltă și țâșni în aer, cei doi străini împreună cu Nefert și cu Auta își priviră cu grijă tovarășii de călătorie. Ntombi își dădu seama cea dintâi că se ridică în aer și când văzu pământul depărtându-se dedesubt și vârfurile copacilor sub podeaua străvezie a luntrei, țipă îngrozită, cerând zeilor să aibă milă de ea. Capul acum i se clătina, deși luntrea zbura mai lin decât fulgul în văzduhul nemișcat de vânt. Apoi capul i se lasă într-o parte; și femeia neagră care trecuse prin multe împrejurări cumplite, și muncă, și bici, și robie, și foame, și groază, și chiar potop de flăcări și de ape, și care cunoștea pe Auta ca pe un zeu în care avea încredere nemărginită, de la o vreme nu se mai putu ține tare și își pierdu cunoștința.
Mehituasehet privi mirată copacii cât florile, marele râu Hapi cât o panglică de prins în păr și, crezând că visează, își sprijini un obraz de umărul cârmaciului, lângă care ședea. Mintea ei nu putea să priceapă dacă acest străin a adormit-o făcând-o să viseze atât de frumos, sau dacă, pentru a-i cuceri mai repede dragostea, prefăcuse râul în panglică și copacii în flori. Zări apoi sub piciorul ei încălțat în mătase înflorată cu fire de aur și de argint niște câlți sau aburi lăptoși. Întrebă:
— Unde mă duci acuma, străinule? Ce sunt aburii pe care-i văd?
— Sunt nori, Mehituasehet. Nu te speria! zise cârmaciul. Și Mehituasehet leșină pe umărul lui.
Fură trezite repede amândouă, iar Mai-Baka, trecându-i îngrijorarea de la început, se apucă să le liniștească:
— Să nu vă fie frică! Iată, eu nu mă tem: zeii noștri sunt buni. Voi vă temeți pentru că alți muritori n-au mai fost în cerul zeilor, înainte de moarte? Iată, trupul meu e nevătămat și gura mea laudă pe zei. Sunt mândru că zeii m-au ales tovarăș de drum!
Cârmaciul ridicase acum luntrea foarte sus și acoperise podeaua străvezie cu carapacea ei. Zborul era așa de lin, ca și când stăteau în nemișcare.
Ascultând cuvintele lui Mai-Baka, Mehituasehet nu mai leșină.
— Cum să încuviințez, zise ea, ca eu să mă tem mai rău decât niște robi negri? Tu ești un vrăjitor cumsecade, străinule, așa e? Râse cu drăgălășie și urmă: Nu-i așa, străinule, că îmi plac basmele și vrăjile tale? Crezi că eu nu știu că noi stăm și acum acolo pe câmpie și că tu-mi spui povești? Tocmai pentru asta am să te iubesc, străinule argintiu!
— Măcar că sunt rece... adăugase cârmaciul.
— Nu-i nimic! zâmbi Mehituasehet.
— Tot nu mi-ai spus cum ți-ai ales-o logodnică pe Mehituasehet! zise Auta.
— Numai de-ar vrea să rămână cu mine! Poate se mai sperie... răspunse el, dar fu întrerupt de privirea supărată a tinerei rome, așa că începu să povestească: Ea a ieșit din orașul unde ați fost voi. Se plimba pe câmpia aceea, lângă pădure, cu alte două femei. Zicea că sunt roabe, și când a rămas la mine am rugat-o să le dea voie să se ducă unde vor. Ea culegea flori și am ajutat-o. M-ați lăsat singur, ce puteam să fac. S-a uitat la hainele mele și m-a întrebat de unde am venit. I-am arătat cerul și am întrebat-o dacă cunoaște steaua roșie care se numește Hor-deșer. A zis că da și a început să râdă. Nu puteam s-o mint, totuși nu m-a crezut. Dar a mărturisit că e obișnuită cu stelele. A fost măritată cu un cititor în stele, care a părăsit-o pentru altă femeie, din orașul Zidul Alb. M-a întrebat dacă nu sunt cumva de la răsărit, unde se născocesc povești foarte frumoase. I-am răspuns că sunt din cer, dar că acuma am venit din țările răsăritene, și ca să nu par necioplit, cum se spune la voi, i-am istorisit venirea noastră pe pământ, pieirea Atlantidei, ocolul pământului în marea noastră navă și coborârea în țara Haru. Când am încheiat, a bătut din palme și mi-a spus că poveste așa de frumoasă n-a mai auzit niciodată. Apoi a vrut să plece. Mie mi-a părut rău, și am întrebat-o dacă n-ar vrea să rămână pentru toată viața cu mine și s-o iau la mine acasă în steaua Hor-deșer. A bătut iar din palme, și mi-a spus că rămâne și că-i sunt drag (așa mi-a spus!) și că pot s-o duc oriunde, chiar și în soare. I-am arătat că acolo nu se poate, fiindcă ne vor arde razele lui înainte de a ne apropia, și atunci a rămas că ne vom duce numai în steaua Hor-deșer, unde m-am născut eu.
— Mă duc! strigă Mehituasehet. Acuma nu ne poți duce acolo, străinule?
— Nu! răspunse cârmaciul cu părere de rău. Mai avem treabă pe pământ.
— Atunci am să aștept!... Spune-le mai departe.
— N-a mai rămas mult, zise cârmaciul. I-am spus că aștept niște prieteni și apoi o să plecăm cu toții spre miazăzi și i-am arătat luntrea aceasta. M-a întrebat de ce n-are roți, nici tălpi de sanie pentru nisip, și i-am spus că merge și așa. Atunci a ghicit că e o corabie fermecată, și când am văzut așa, nu mi-a mai fost frică să-i spun că vom zbura prin aer. Și atunci mi-a răspuns că niciodată n-a mai zburat și că de-abia așteaptă, iar acum... vedeți!
Toată lumea izbucni în râs. Unii (cei doi străini, Auta, Nefert) râdeau știind de ce râd, Mehituasehet râse ca de o glumă plăcută a vrăjitorului ei, iar Ntombi și Mai-Baka râseră pentru că râdeau zeii.
Și când nimeni nu se aștepta, Mehituasehet se opri din râs și întrebă cu glas sfios și tremurat:
— De ce spun acești doi robi negri că sunteți zei?... Oare nu sunteți chiar zei?
— Și dacă aș fi zeu nu ți-aș mai fi drag? o întrebă cârmaciul.
Mehituasehet îl privi lung. Apoi răspunse cu grijă:
— Un zeu poate iubi o femeie muritoare, dar eu cum aș îndrăzni să iubesc un zeu?
— Și dacă zeul încuviințează dragostea ta și se bucură? se amestecă în vorbă Auta.
Cârmaciul întinse mâna și mângâie cu vădită încântare părul frumoasei Mehituasehet. Atât de mândră și veselă până atunci, nobila rome se lăsă dezmierdată ca o vițelușă și vru să sărute mâna care o mângâia. Dar în aceeași clipă Auta privi în ochean și spuse:
— Ne apropiem. Poți s-o cobori mai jos.
După un răstimp, pământul se putea zări ușor. Cârmaciul trase de un mâner și carapacea se dădu în lături de sub podeaua străvezie. Uitându-se în jos și zărind oglinda unei ape largi, Mai-Baka arătă cu mâna într-acolo, îngăimând:
— Ce se vede jos?
— Marea Dulce și obârșia râului Hapi, îi răspunse Auta. Ntombi privi din clipa aceea numai în ochii lui Mai-Baka; iar Mehituasehet, văzând aievea muntele de unde izvora râul dătător de viață despre care se spuneau atâtea povești, deschise gura să țipe, însă din gura ei frumoasă cu buze umede nu ieși nici un sunet. Numai privirea țipa.
Luntrea se așeză pe o câmpie netedă, verde, de lângă malul Mării Dulci, în partea ei răsăriteană. Numai punând piciorul pe pământ, cele două femei se simțiră mai bine. Apa era îmbietoare, valurile calde se legănau sub vântul ușor. Pământenii se aruncară în apă, lepădându-și veșmintele; în apă, Mehituasehet își uită teama de zei. Fiindcă străinii nu îndrăzneau să se scalde, neștiind dacă apa îi va ține sau nu cu mișcările lor greoaie și obosite, Auta ieși din valuri mai repede și îmbrăcându-se veni lângă cei doi prieteni cerești care se așezaseră la umbra unor tufe. Îi spuse cârmaciului:
— Păcat că am zburat așa de sus; aș fi vrut să văd orașul acela nou, Zidul Alb.
— La întoarcere ne putem opri să ne plimbăm prin el, răspunse cârmaciul.
Dar ochii lui Auta se încruntară, și străinii înțeleseră că în acel oraș pot fi primejdii.
— Acolo e Marele Preot din Atlantida, pe care-l cunoașteți bine! adăugă Auta, uitându-se la ceilalți pământeni care se îmbrăcaseră și se împrăștiau pe mal spre o pădure apropiată.
Mai târziu Ntombi aprinse un foc, și străinii urmăriră flăcările mirați de nevoia de asemenea îndeletnicire pe malul cotropit de arșiță. Dar iată că dintr-un desiș de arbori se arătă Mai-Baka, întotdeauna întreprinzător în astfel de împrejurări: își și făcuse un arc și săgeți din crengi cu vechiul lui cuțit de aramă, și aducea într-o mână câteva păsări. Iar după alt răstimp, Ntombi aduse pe frunze bucăți de carne friptă.
Numai Mehituasehet nu se îndura să se scoale de pe țărm, unde soarele doar se strecura spre ea prin frunzișul unei tufe, dar briza o mângâia plăcut. Doar când se simți privită de cârmaci, deși nu știa dacă e sau nu e văzută întreagă, se îmbrăcă și se apropie de ceilalți, luând cu bucurie din mâna harnicei Ntombi o bucată de pasăre friptă. Apoi îi spuse cârmaciului, alintându-se:
— Nici nu știu cum să te strig pe nume, zeu străin! Mi-ai spus, dar eu nu pot rosti vorbele voastre cerești. Ar trebui să ciripesc ca o pasăre.
— Spune-mi cum vrei tu! zise el. Mai ales că nici nu sunt zeu...
Mehituasehet se uită la el puțin descumpănită, apoi vorbi cu voce schimbată:
— Acum nu mă mai păcălești, știu că nu visez. Crezi că nu-mi dau seama că un cârmaci ceresc nu poate fi decât zeu?! Numai nu știu ai cui zei sunteți voi doi... Poate v-a trimis Osiris să ne luați pe toți în țara lui! Dar nu-mi pare rău. Sau poate că sunteți zeii Min și Uh ai noștri... Da, tu ești Min, cel care te-ai uitat cu dragoste la o pământeană, la Mehituasehet a ta! Căci Min este zeul care stăpânește zăvoarele. Tu descui zăvoarele cerului și pe ale inimii. Iar tu ești fără îndoială Uh! îi spuse celuilalt. Te-am văzut cu un toiag umblând aici pe mal, chiar dacă toiagul tău nu e de papirus, nici împodobit cu pene și panglici...
Celălalt râse, privindu-și unealta de iscodire a puterii ascunsă sub pământ:
— Dacă ar fi de papirus, nu mi-ar mai folosi la nimic, zise el. Dar pene și panglici putem să-i punem, nu mă supără. Să ne dea Ntombi niște pene de la păsările pe care le-a fript!
— Ntombi le-a aruncat în apă! spuse vinovat Mai-Baka, sărind în picioare și punând mâna pe arc. Dar dacă zeul poruncește, pot să vânez alte păsări.
— Deocamdată nu! Odihnește-te, Mai-Baka, îl opri străinul râzând.
Numele date de logodnica pământeană a cârmaciului, și pe care în scurtă vreme le folosiră toți căci erau foarte ușor de rostit, îi aduseră aminte lui Uh de datoria toiagului său, așa că porni cu ceilalți spre munte. În luntre rămase numai cârmaciul, sau Min, și bineînțeles Mehituasehet.
Pe drum Auta o întrebă pe Nefert dacă ar vrea să vadă orașul Zidul Alb.
— Nu știu dacă e bine sau nu să ne ducem, spuse el. Totuși m-aș duce. Þii minte ce spunea băiatul acela al lui Ameno!
Dar Nefert îl privi speriată și-l apucă de mână, strigând în așa chip că și ceilalți întoarseră capul cu teamă:
— Nu te duce, dragul meu! apoi adăugă mai încet, încă înfricoșată: Crezi că bătrânul te-a uitat? Numai să afle că ești în orașul lui, și nu se lasă până nu te ucide. Putem trăi și fără Zidul Alb.
Auta îi strânse umerii cu brațul. Cutele argintii ale hainelor străine se contopiră în strălucirea soarelui căzând de sus.
Dar nici el, nici Nefert nu puteau ști că în aceeași vreme, la palatul Marelui Preot al zeului Tot, din orașul Zidul Alb, intrase neliniștea. Mereu urmărise bătrânul cu teamă vechea stea, acum cunoscându-i taina. Steaua răsărea și apunea de câteva ori în fiecare noapte, și în fiecare seară, urcându-se în Turnul Stelelor clădit anume lângă palatul său, Marele Preot se liniștea numai când vedea steaua răsărind. Iar de puțină vreme de când steaua nu mai răsărea de loc, bătrânul pricepu că străinii își așezaseră luntrea iar pe pământ. Câțiva oameni i-au spus că au văzut pe cer, zburând spre țara de sus, o pasăre argintie care nu bătea din aripi. Va să zică mai aveau și altă luntre ușoară! se gândi bătrânul îngrijorat. Dar iată că de o zi veneau mereu oameni să-i spună că în orașul Behdet umblaseră prin piață și pe uliți trei străini în haine de argint; alții au văzut alături de cei trei străini încă doi inși, un rob și o roabă, amândoi negri, cum era și unul dintre străinii cu haină de argint.
Auzind aceste din urmă vești, Marele Preot, deși foarte bătrân, se mai putu stăpâni ca și odinioară, puterea minții și a ochilor rămânându-i netulburate. În jurul lui ședeau în tăcere câțiva preoți de seamă, care nu îndrăzneau să-l întrebe nimic. Bătrânul se gândea. Bănuise că omul negru în haine argintii nu putea fi decât Auta. Dar femeia? Să fie într-adevăr fiica lui Tefnaht pe care o răpise robul răsculat?
Marele Preot se ridică din jilț și-și luă toiagul în care se sprijinea. Se uită la toiag și deodată ochii lui aruncară fulgere: cum de uitase? I se păruse că fostul rob Auta rânjește din mânerul cu atâta meșteșug tăiat în abanos. Zvârli cu mânie toiagul pe lespezile de marmură și porni spre ușă nerezemat. Apoi își aduse aminte de ceva și se opri. Înspăimântați, preoții se sculară. Nu-l mai văzuseră niciodată așa.
— Știe cineva de străinii care s-au ivit în Ta Kemet?
Preoții îi spuseră, pe rând, tot ce știau. Dar bătrânul dădu din cap nemulțumit:
— Nu știți mai mult decât știu eu. Iscoade! Trebuie trimise iscoade pe urmele lor. Chiar dacă nu le vom afla gândul, îl vom bănui!
Un preot se apropie de bătrânul furios:
— Slăvite, am auzit de la niște corăbieri hananei sosiți în oraș azi dimineață... dar socot că stăpânul știe și aceasta...
— Spune! zise el cu ochii luminați. Spune ce-ai auzit!
— Nu eu, slăvite, un învățăcel al meu. Corăbierii hananei spun că în țara Haru ar fi căzut o stea mare de argint și că zeii au ieșit din ea și se plimbă în munte. Hananeii au aflat de la niște păstori de la care au cumpărat oi. Dacă nu e minciună, s-ar putea să se fi întors acei străini ciudați. Dar nu știu, slăvite, cum am putea să-i urmărim. Cine din slujitorii noștri s-ar măsura cu zborul prin văzduh al acelor străini blestemați! Chiar dacă am domestici vulturi să zburăm pe ei...
— Destul! porunci bătrânul. De aceea trebuie să știm încotro se îndreaptă. Cu cât e lupta mai grea, cu atâta să fim mai pregătiți.
— Dar de ce trebuie să ne temem de ei, slăvite? întrebă un preot tânăr.
Totdeauna așa de stăpânit, Marele Preot bătu cu piciorul în lespezi:
— Nu întreba, dacă nu înțelegi singur. Erai tânăr, dar răscoala din Atlantida cred că n-ai uitat-o! Ta Kemet e țară mai mică și robii sunt mai ușor de păzit... dacă n-ar fi blestematul de rob care i-a ațâțat și n-ar fi străinii!
Și Marele Preot ieși, lovind mânios lespezile cu picioarele sale bătrâne.


CAPITOLUL XXXI



Zilele de cercetare din munții de lângă obârșia lui Hapi s-au irosit zadarnic. Deși obosit, Uh ar mai fi vrut să rămână; dar când ieșiră cu toții într-o dimineață din coliba de frunzare înjghebată de Mai-Baka, se auzi un fel de bubuit sau voce tunătoare ale cărei cuvinte nu se puteau desluși. Uh își dădu seama cel dintâi că îl chema cârmaciul. Era întâia oară când li se întâmpla așa.
Își petrecuseră zilele în munți, Uh căutându-și tainicele metale, ceilalți ajutându-l să se descurce pe cărări, sau adunând hrană pentru ei, căci Uh își luase numărul trebuitor din sâmburașii și pietricelele lui, cum îi numeau hrana pământenii. Iar acum îl chema cârmaciul. Uh era îngrijorat și-i molipsi de îngrijorare și pe ceilalți.
Până în vale, pe țărm, aveau de mers câteva ceasuri... Min trebuia să știe că l-au auzit. Uh ridică mâna în sus...
În mână avea o țeavă scurtă, pe care nici Auta n-o cunoștea. Din țeavă izbucni o dungă de văpaie neagră care rămase un răstimp în văzduh, până se risipi de vânt. După ce mai trimise în aer câteva asemenea văpăi, Uh își rugă prietenii să pornească în vale.
Toți își urmară drumul în tăcere, chiar și femeile.
Fiecare își mesteca gândurile în sine, fiecare își avea bănuielile sale. Auta socotea că vor fi venit soldați din Ta Kemet după robi, căci de la Marea Dulce în jos, spre miazănoapte se înșirau de-a lungul lui Hapi satele neamului negru luo, neam liniștit de pescari și vânători sau crescători de vite. Auta cunoștea acest neam pe care-l iubea și pentru că mulți oameni luo, în rarele lor răgazuri, se îndeletniceau cu făurirea din bronz sau din lut topit în smalț a unor ciudate și foarte frumoase închipuiri de oameni și duhuri, sau chiar de animale.
La altceva se gândea însă Mai-Baka. El credea că alți zei, poate zeii răi ai deșertului și duhurile pădurii, au năvălit pe țărm să se lupte cu zeii lui ocrotitori. Ntombi bănuia că se vor fi furișat spre luntrea zeilor fiare aprige, poate lei ca leul care o înspăimântase pe ea de mult, făcând-o să se urce în copac și astfel să scape cu viață. Nefert își închipuia nu o bătălie, ci poate plictiseala cârmaciului, care oricât o va fi îndrăgit pe Mehituasehet, își dorea prietenul de-o seamă cu el, pe Uh, poate și pe ceilalți. Numai Uh, cu fața senină și doar cu ochii mai adânciți înăuntru decât de obicei, nu căuta să-și închipuie nimic și, mergând, aștepta să se sfârșească drumul.
Când ajunseră în câmpie, Min, cârmaciul, le strigă de departe că Hor îi chema sus pe podiș, în munții din țara Haru. Intrând în luntre cu Min și cu Auta, Uh ceru lămuriri.
— Nu mi-a spus decât că trebuie să venim cât mai grabnic acolo.
— Și noi? întrebă Nefert.
— De când ați arătat că sunteți prietenii noștri nu mai putem fi toți fără voi! îi răspunse Min.
Când fu să intre, Mai-Baka șovăi:
— Zeii ne duc poate în cer... Noi îi rugăm pe zei, să ne cruțe încă... pământul încă ni-e drag.
Auta îl luă de mână ducându-l înăuntru, apoi pe Ntombi, și le spuse:
— Nu în cer; deocamdată tot pe pământ, în țara Haru unde ne așteaptă ceilalți prieteni străini.
Dar nici așezat pe scaun, alături de Ntombi, Mai-Baka nu-și găsea astâmpăr. Întrebă iarăși, în timp ce luntrea pornea:
— Zeul meu slăvit Auta, de ce zeii ceilalți sunt neliniștiți?
— Nu știu, Mai-Baka. Am fost chemați grabnic în țara Haru. Să vedem când vom ajunge!
— Dar cum, zeii nu știu tot ce se petrece? stărui Mai-Baka.
Neliniștea neobișnuită îl făcuse pe Auta supărăcios. Se întoarse spre sărmanul arcaș și-i vorbi înțepat:
— Zei nu se află nicăieri, Mai-Baka, și rău faci că nu mă crezi. Zeii sunt numai în închipuirea oamenilor proști. Aceștia sunt oameni de pe altă lume, de pe un fel de stea, cum e și pământul nostru, care-i tot un fel de stea. Ei așa îl văd de la dânșii de-acolo, ca pe-o stea! Sunt foarte înțelepți și foarte vechi în înțelepciune, de aceea fac minuni. Dar nici ei nu știu tot.
Mai-Baka tăcu, înciudat pe sine de îndrăzneala ce și-o luase. Când crezu că nu-i ascultă nimeni, îi șopti liniștitei sale Ntombi, în graiul lor daza:
— Nu trebuia să-l întreb pe zeu atâtea. S-a supărat acum. Am fost nătărău: cum credeam eu că zeii or să-mi dezvăluie mie tainele lor?!
— Noroc că sunt zei buni, îi răspunse tot în șoaptă Ntombi. Dar nu te mai băga și tu, să nu-i mânii. Crezi că dacă sunt buni poți fi prieten cu ei cum ai fost cu Valukaga? Mai bine să taci și să le mulțumești că ne-au scos din robie și să fii mândru că ne poartă cu ei prin văzduh.
Și Ntombi tăcu, învățându-l și pe Mai-Baka să-și potolească limbuția.
Ajunseră în sfârșit pe podiș, lângă marea luntre. Dar când văzu pădurea aproape, Mai-Baka iarăși uită de povața nevestei și-i ceru lui Auta îngăduința să se ducă să vâneze ceva pentru cină. Și spre mirarea lui, Auta nu numai că nu se mai supără, dar îl strânse în brațe cu bucurie. El nu știa că ajungând în sfârșit la ceilalți, chiar dacă nu aflase încă totul, Auta avea nevoie să-și descarce sufletul încordat, și această descărcare și-a găsit-o îmbrățișându-și vechiul prieten.
Drumul spre miazăzi și îndărăt izbutise să împrietenească și pe cele trei pământence. Nefert era însă prietenă și cu gingașa femeie străină. Cu ochii lungi și înguști și cu pielea de culoarea laptelui în clocot, femeia străină părea mai fragedă ca o copilă pământeană, totuși își dăruia prea puține răgazuri, chiar dacă și ei începuse să-i placă să umble cu Nefert pe întinsul podișului să culeagă flori.
Acum, când mai veniră două femei, veselia luntrei argintii putea crește, dacă avea să treacă îngrijorarea străinilor pe care Nefert n-o prea luase în seamă.
Deocamdată însă Mehituasehet și Ntombi o privea pe străină cu ochi reci, de vreme ce ea rămase să stea de vorbă în luntrea mare numai cu bărbații, lăsându-le pe cele trei pământene (ea, gazda!) singure. Când ajunseră printre flori și ierbi și se așezară, Mehituasehet o descusu pe Nefert despre această străină, iar când află că nu e soția lui Min, răsuflă ușurată.
— Dar tu, Mehituasehet, îl iubești pe Min? o întrebă Nefert.
— Totdeauna am așteptat să vină un bărbat dintr-o țară depărtată sau un zeu și să mă răpească! zise tânăra rome. Și când mi s-a împlinit visul și mă iubește un zeu, cum să nu-l iubesc?
Nefert nu vru să-i spulbere visul și le chemă pe amândouă să culeagă flori și să alerge după fluturi. Dar nu alergară mult. Auziră strigăte vesele dinspre pădure: era Mai-Baka, venind cu o căprioară pe umeri și cu o sarcină de crengi. Femeile izbucniră și ele într-un strigăt de bucurie, și arcașul fu mândru și mulțumit. Curăță cu cuțitul o creangă dreaptă și o puse în două crăcane, apoi se apucă să jupoaie ciuta, pentru frigare.
— Fă focul, Ntombi, și să-i poftim și pe zei! porunci el. Ntombi adună un rug de vreascuri și alegând două bețe uscate începu să le frece de zor. Abia atunci își aduse aminte Nefert și o opri.
— Nu te chinui, Ntombi, aduc eu foc numaidecât! îi spuse și alergă vioaie spre turnul argintiu, de unde se întoarse în câteva clipe fără torță și fără opaiț. Văzând-o, Ntombi începu iar să frece bețele. Dar Nefert întinse o cutiuță neagră cu o gaură într-un capăt spre rug, apăsă cu degetul un sâmbure roșu, și ceilalți văzură cum o dungă de foc străpunse rugul și îl aprinse într-o singură clipă.
— I-am chemat pe toți, dar nu vor să mănânce carne. Lui Auta am să-i duc acolo.
Celelalte două femei schimbară priviri. Numai Mai-Baka zise liniștit:
— Zeii nu mănâncă ce mâncăm noi, decât dacă vor!
— Nefert, focul cu care ai aprins vreascurile este adus de zei din cer? întrebă din nou Mehituasehet.
Îi răspunse însă tot Mai-Baka:
— De ce te miri, stăpână îndrăgită de zei? Cine nu știe că focul vine de la zei? Dar când vor să-l aprindă zeii, cum îți închipui că or să stea să frece două bețe uscate! Altfel n-ar fi zei.
După ce curățase căprioara și o spălase, Ntombi stătea acum și învârtea încet frigarea. Când carnea se făcu bună de mâncat, Ntombi alese cu grijă bucata cea mai frumoasă, o așeză pe o frunză curată și zise cu glas supus:
— Asta e pentru zeul nostru Auta.
Friptura i-o duseră cu toții, iar ce nu mâncară, Ntombi înfășură într-o pânză pentru celelalte. Dar Auta se mulțumi numai să guste; nu-i ardea de mâncare.
Mehituasehet intră fără teamă în turnul argintiu, împreună cu Nefert. Ceilalți doi nu îndrăzniră să intre, decât după ce îi chemă stăruitor Auta. Min o chemă la sine pe Mehituasehet și o arătă semenilor săi, spunându-le în limba pe care o știa dânsa:
— Iată soția pe care mi-am ales-o pe pământ și am s-o duc în cer!... Dacă fiica lui Hor nu m-a vrut...
Hor însă nu-l auzi. Urmă să-i spună lui Auta altceva:
— Sunt în mare cumpănă, Auta. Am multă încredere în tine, totuși mă tem să ți-o dau.
Nefert ascultă cu luare aminte, înțelegând că venise la sfârșit. Ce nu-i dădea Hor lui Auta?
— S-ar putea să nu mă descurc altfel, spuse Auta.
— Auta, zise Hor mai departe, arma noastră nu e arcul lui Mai-Baka. Știi bine câți oameni poți ucide cu ea în câteva clipe. Și mă tem că ai să ucizi.
— Totuși, cu ceva trebuie să se apere: se duce pentru noi îi spuse cârmaciul.
— Nu numai pentru voi... Și pentru noi! adăugă Auta. Și n-aș întrebuința-o decât când altminteri nu s-ar mai putea. Tu ești înțelept, Hor, însă nu cunoști pământul: nu toți oamenii sunt oameni!
Hor în sfârșit îi dădu arma albastră. Înainte de a se despărți, după obiceiul văzut pe pământ, Hor îi îmbrățișă pe cei doi care plecau: pe Auta și pe Mai-Baka. Arcașul vru întâi să îngenuncheze, însă Hor îl cuprinse cu brațele, și atunci fostul rob își simți deodată moale trupul de carne de piatră și își lăsă capul pe umărul străin. Nu mai știa dacă Hor era zeu sau într-adevăr om!
Era sfârșitul zilei. Soarele cădea după cedri când plecară. Mai-Baka își întrebă cu sfială prietenul încotro au pornit; acesta se uită încă o dată îndărăt, spre turnul argintiu, apoi zise:
— Hor a văzut cu ocheanele lui că la poalele muntelui se adună mulțimi de soldați și fac tabără. Noi doi vom afla ce soldați sunt și ce caută aici unde nu e graniță dușmană.
— Îndrăznesc să te mai întreb, spuse iarăși arcașul, de ce nu ne-am dus cu luntrea prin văzduh?
— Ca să nu ne creadă zei. Văzându-ne oameni ca toți oamenii, așa cum suntem, nu se va feri nimeni. Asta-i tot!


CAPITOLUL XXXII



Pe țărmul răsăritean al Mării dintre Pământuri erau în acele vremi neamuri nenumărate și felurite. Unele aveau câte o țară a lor, altele abia își clădeau întâile orașe, celelalte erau numai neamuri de păstori rătăcind în căutarea pășunii. Fiecare vorbea altă limbă, se închina altor zei și urmărea alte țeluri în viața niciodată la fel și totdeauna îmbâcsită de griji și primejdii. De aceea strecurarea prin aceste ținuturi a celor doi oameni negri trecând prin Sumer, prin Akkad, prin Assur și prin alte țări și orașe, prin mulțimea de localnici și de negustori hananei, de oameni rome sau de ciobani închinători ai zeului Elohim nu se lăsa băgată în seamă. Spre a se pune totuși la adăpost de primejdia robiei, amândoi erau îmbrăcați cu hainele argintii ale străinilor. Pielea lor neagră și mersul pe jos îi arăta oameni; hainele ciudate însă îi arătau străini de vază.
Nu s-a scurs decât jumătatea unei luni când cei doi drumeți au ajuns în câmpia dintre două mari orașe, vestite prin bogăția lor și prin petrecerile și plăcerile lipsite de griji ale oamenilor din ele. Aici se îngrămădeau cei mai puternici stăpâni ai țărmului mării, localnici și străini, poftele lor necunoscând margini. Unul din aceste orașe se numea Sodoma, celălalt Gomorra. Călăuzindu-se după veștile aflate, drumeții ajunseră aici socotind că mai departe nu aveau de cercetat nimic și se hotărâră să rămână în preajma Sodomei două sau trei nopți, spre a se odihni. Aflând tot ce urmăriseră să afle, trebuia să se întoarcă pe micul podiș din țara Ham sau din Munții Zeului, cum numeau de la o vreme acești munți și păstorii localnici și soldații adunați la poalele lor. Soldații cei mai mulți erau din Ta Kemet. În cuprinsul orașului de oameni bogați și puternici Sodoma nu puteau să stea, fiind săraci. Pe drum se hrăniseră vânând sau pescuind. Prisosul vânatului îl vânduseră prin piețele întâlnite în cale.
În Sodoma intrară ziua. Noaptea trebuia să-și caute sălaș la marginea ei, la vreun meșteșugar sărac ori la vreun pescar sau păstor. Lumea străină mișuna căscând gura la înfricoșătoarele palate însă cei doi care apucaseră să vadă palatele Atlantidei nici nu se speriau de măreția de aici, nici nu aveau vreme s-o vadă. Ducându-se spre piață și văzând jilțurile purtate pe umeri de robi care intrau și ieșeau pe porțile bogatelor palate, Mai-Baka zise oftând:
— Aici nu știu cine ar mai îndrăzni să facă răscoală! Auta privi lung mulțimile nenumărate de străji, zidurile groase, robii istoviți, și nu răspunse.
Șezură în pulberea pieței, cu picioarele adunate sub ei. Mai-Baka vindea vânat proaspăt și piei frumoase de fiare sălbatice. Nimeni nu se înghesuia la marfa lor, căci piața Sodomei strălucea de blănuri rare, de țesături gingașe sau de podoabe de abanos și argint, de păsări vorbitoare și maimuțe învățate sau de vinuri rare aduse din țări depărtate de corăbiile hananeilor. Auta ațipise de oboseala drumului, când Mai-Baka îl scutură de umăr. Auta deschise ochii: în fața lor stătea un om, după față părând a fi de prin Sumer, care-i privea lung pe amândoi, mai ales pe Auta.
— Se uită de mult la noi, șopti Mai-Baka la urechea lui Auta. Parcă l-am mai văzut eu undeva.
Și lui Auta i se părea că-l mai văzuse. Omul din Sumer însă dădu să plece, apoi se întoarse iarăși.
— Vrei să cumperi ceva de la noi? îl întrebă arcașul. Poate ai îndrăgit pielea asta de lup și n-ai ce să dai în schimb! Ia-o fără să-mi dai nimic.
Dar omul din Sumer nu piei dorea. Întrebă nehotărât, uitându-se mai mult spre Auta:
— Tu, omule străin, n-ai avut un frate mai mare, sau poate ești fiul cuiva pe care l-am cunoscut de mult... dincolo de marea asta lungă?
Atunci amintirea lui Auta se întoarse o clipă îndărăt și gura lui strigă cu uimire:
— Utnapiștim!
Omul se clătină. Apoi zise sugrumat:
— De unde mă știi? Tu nu mă poți cunoaște. Celălalt mă știa, dar acela era atunci cum ești tu acum, și o fi murit sau dacă trăiește nu mai e tânăr. Cum te cheamă pe tine, omule?
Dar Auta îl ajută să-și aducă aminte:
— M-ai văzut în Atlantida, pe Piscul Sfânt... Erai cu Mahukutah, cu Mpunzi, cu Valukaga și cu alții... Ai uitat?
— Tu nu poți fi Auta, fratele zeilor! strigă înspăimântat omul, dându-se câțiva pași îndărăt.
— Dacă tu ești Utnapiștim, eu sunt Auta și omul de lângă mine este Mai-Baka. Mai ții minte răscoala robilor?
Utnapiștim, omul din Sumer, se uită cu luare aminte:
— Da, el poate fi Mai-Baka... eram de-o vârstă și de-o vârstă suntem. Dar tu ești mai tânăr. Oare ai mințit timpul?... Cine-l poate minți!
— N-am mințit timpul, răspunse Auta cu un zâmbet, însă am fugit de timp.
Cu greu și după multă stăruință, Utnapiștim se încredință că stă de vorbă chiar cu Auta. Și atunci vru să-l slăvească socotindu-l zeu. Nu-i putură spune pentru ce au venit, nici că luntrea străină este în țara Haru. Dar Utnapiștim știa din auzite că zeii au coborât iarăși. Nu-i întrebă însă nimic, stăpânindu-se de teamă.
Strângându-și marfa necăutată de nimeni, cei doi oameni negri plecară spre marginea Sodomei cu Utnapiștim. Omul din Sumer cunoștea un loc unde cei doi s-ar fi putut adăposti pentru noapte:
— Am să vă duc să dormiți unde am dormit și eu. Este un om cu numele Lot care s-a așezat aici, în valea râului Iordan. Corturile lui se întind până la Sodoma. Neamul lui e numeros. Au oi toți fiii, frații, nepoții și rudele lui, dar nu sunt bogați. Inima o au însă deschisă.
În casa lui Lot stătură numai o noapte. Ca și de la Utnapiștim, aflară și de la gazdă multe lucruri bune de știut. Iar a doua zi și gazda și Utnapiștim îi petrecură până în marginea câmpului. Voiau să găsească acolo o corabie care mergea spre miazănoapte pe lângă țărm. Marfa, Mai-Baka i-o dăruise lui Lot, pentru găzduire, iar acesta îi dăduse în schimb câteva bobițe de argint, văzându-i săraci. Aveau deci cu ce plăti corăbierilor.
Corabie găsiră ușor. Nu tot atât de ușor se putură urca însă în ea. După ce se învoiseră cu stăpânul corăbiei, având încă multe ceasuri de așteptat, se așezară aproape de țărm la umbra puțină a unor tufe. Era cald și li se păru că hainele străine îi strâng prea tare. Și le scoaseră amândoi, lăsându-și numai o bucată de pânză în jurul coapselor. Acum păreau niște robi ca toți robii negri, așa cum înșiși au fost cândva. Stătură așa multă vreme, sporovăind liniștiți, când deodată, de după tufe, se aruncară asupra lor patru oameni înarmați. Aveau și lațuri de frânghie. Luat pe neașteptate, Auta fu doborât cu fața la pământ, și doi inși pe care nu-i vedea îi suceau mâinile la spate căutând să i le lege. Chiar de-ar fi vrut să-și folosească arma albastră dată de Hor, nu mai avea cum. Văzând ce se petrecea, Mai-Baka înțelese numaidecât că cei patru inși erau vânători de robi, și se prefăcu neputincios căzând cu fața la pământ și cu mâinile sub el. Doi îl legau pe Auta, alți doi se căzneau să-i tragă celuilalt mâinile de sub trup. Și când se așteptau mai puțin, Mai-Baka se întoarse fulgerător în genunchi și își împlântă cuțitul în pântecele unuia din ei. Vânătorul de robi căzu cu sângele gâlgâind din mațe. O clipă ceilalți trei rămaseră descumpăniți, dar atât îi fu deajuns lui Mai-Baka să se repeadă la Auta și să-i taie frânghia de la mâini. Auta sări în picioare, însă tot atunci cei trei, părăsindu-și prietenul aproape mort, se năpustiră asupra lui Mai-Baka, fiecare cu un cuțit lung cu două tăișuri în mână. Acum nu le mai trebuia robi. Acum îi înfierbântase pofta de răzbunare și mânia. Mai-Baka dădu să fugă spre mare; știa că urmăritorii nu l-ar mai fi ajuns. Dar își aduse aminte de Auta și se întoarse spre urmăritori, strângându-și și el cuțitul. Auta înțelese primejdia și își dădu seama că nu mai era de ales. Cu mâini înfrigurate își căută arma albastră în hainele de sub tufe, și când cei trei vânători de robi erau la câțiva pași de arcaș, ridică arma în dreptul privirii, apăsă, și cel dintâi mănunchi de raze nevăzute țâșnit din țeavă prăvăli la pământ într-o clipită pe unul din ei. Ceilalți doi, nepricepând ce s-a petrecut, alergară spre Auta, socotind că acesta aruncase vreo piatră în cel căzut. Erau aproape, cu cuțitele întinse spre el.
Povața lui Hor trebuia uitată. Auta ridică din nou țeava albastră, și mai doborî unul. Abia acum cel rămas viu își dădu seama ce armă groaznică avea străinul și începu să fugă înăuntrul țărmului, urlând.
Venindu-și în fire după această întâmplare, cei doi prieteni se îmbrăcară iarăși cu hainele lor argintii și porniră spre liman, unde corabia lor se pregătea de plecare. Când se aflară pe punte, putură zări pe fugar oprit în câmp, cu o mulțime de oameni în jurul lui. Striga ceva nedeslușit, arătând țărmul. Cei doi prieteni se priviră, apoi cercetară fețele corăbierilor. Dar aceștia aveau alte griji la plecare și nu se uitaseră spre țărm. Liniștindu-se în sfârșit, Auta și Mai-Baka se culcară într-un colț al punții.
Drumul corăbiei se petrecu în liniște, fără necazuri pentru cei doi călători, ca și drumul pe jos de la țărm pe munte. Iar când se întâlniră cu ai lor, chiar străinii, care știau totdeauna să se stăpânească, răsuflară ușurați. Mai-Baka și Auta, plănuind să cerceteze numai valea țării Retenu, au ajuns să străbată un drum obositor și lung care le-a răpit mai mult decât o lună. Dar aflaseră tot.
Când îi văzu cu răni la picioare și cu fețele supte de istovire, Mehituasehet îi liniști:
— Vă vindecă Maat!
— Care Maat? întrebă Auta râzând. Zeița adevărului pe care ați născocit-o voi în Ta Kemet?
— Nu! răspunse Mehituasehet jignită. Maat, zeița de-aici.
Îi dăduse deci și acesteia nume.
Într-adevăr, Maat avu grijă de ei și urmele drumului trecură. Abia a doua zi, văzându-i odihniți, Hor se așeză lângă ei și întrebă:
— De ce ați lipsit atâta? Am ajuns să credem că vi s-a întâmplat ceva rău... Dar aveați arma. Spune, Auta, ai ucis?
— Da, doi.
Hor tăcu. Dar Mai-Baka rosti cu umilință și teamă:
— Stăpâne Hor, dacă nu-i ucidea l-ar fi ucis.
Hor nu mai vru să vorbească despre asta. Aștepta veștile. Nefert veni la Auta și-i întinse o cană de lut. El o privi mirat, întrebând-o din ochi ce e în cană.
— Vin! zise Nefert, și se așeză alături.
— De unde? se miră Auta uitându-se la ea și la ceilalți din jur. O văzu pe Ntombi zâmbind.
— De la niște păstori. Îți spun altădată. Spune-i lui Hor ce ați aflat! rosti Nefert și se lipi de umărul lui.
— Nefert și Mehituasehet le-au dat păstorilor câte un inel de aur și ei ne aduc de atunci în fiecare zi carne și lapte. Vinul tot ei l-au adus, de la o vie din vale! spuse Ntombi. Dar știi că Maat a început să ne învețe și pe noi alcătuirea omului și a lumii?...
Auta se uită atent la ea, abia acum văzând că vechea ei sfială umilită se pierduse. Sorbi din cana de vin, apoi i-o trecu lui Mai-Baka și începu să povestească:
— Am văzut destule, dar multe n-are rost să le spun acum. Ceea ce am înțeles din toate este că aici nu vom mai putea sta mult, dacă tu, Hor, ai grijă până și de viața acelor câini.
— Care câini? făcu Hor mirat. Auta surâse tainic și urmă:
— Cred că tot mâna Marelui Preot atlant e și aici. Þi-am spus că e în Ta Kemet și că se dă drept zeul Tot. A trimis iscoade din orașul lui Zidul Alb și a aflat unde suntem. Se teme de răscoală. Se teme pentru sine și pentru tagma lui...
— Câți ani mai poate trăi că își apără viața cu atâta grijă? spuse Nefert râzând. Cred că are o sută de ani!
— Își apără tagma și cred că și ura lui împotriva mea! zise Auta. Nu s-a așteptat să-l părăsesc și cu atât mai puțin să-mi vină în minte chiar mie răscularea robilor. Dar acestea sunt lucruri vechi. Să vă spun ce-am aflat acum. Stăpânitorii din Ta Kemet au trimis aici o oaste de cincisprezece mii de soldați. Taberele se întind chiar de la poalele acestor munți... știi cum le-au zis ei, Hor? Munții Zeului le-au zis. Și sunt tabere rome și în valea unui râu numit Iordan, care se varsă în Marea Verde cum i se spune în Ta Kemet, sau Marea Roșie cum îi spun păstorii de pe malul răsăritean. Sunt acolo două orașe, Sodoma și Gomorra, în care stau aproape numai oamenii puternici de neam și cei foarte bogați. Săracii trăiesc în bordeie și corturi pe câmpul dimprejur. Orașele sunt ale bogaților din toate aceste țări, și din Ta Kemet, și din Assur, din Akkad, din Sumer, din Haru și din altele. Toți oamenii de neam din țările astea își fac acolo palate, fiindcă acolo este îngăduit orice, dacă se numește plăcere. Oameni ai Marelui Preot din Zidul Alb au venit la toți stăpânitorii țărmului în numele regelui Mener și au făcut o frăție împotriva noastră. Am aflat de la unul Utnapiștim, care a fost înainte rob la atlanți și acuma e un fel de negustor mărunt prin Sodoma, că frăția s-a încheiat de teama răscoalei robilor pe care vor s-o pună din nou la cale, cum zic preoții, zeii răi din turnul de argint... știți care zei! Și că marii zei puternici și buni ai tuturor popoarelor și neamurilor lumii îi urăsc pe aceștia de pe Muntele Zeului și au poruncit stăpânilor lumii să-i nimicească. Am aflat că pe lângă oastea venită din Ta Kemet ar mai fi dat și stăpânii localnici vreo douăzeci de mii de soldați. Urmează să înconjoare muntele și să vină aici pe podiș, să ne...
— Dar Marele Preot a cunoscut puterea armei albastre: l-am auzit vorbind cu tata! îl întrerupse Nefert.
— El a cunoscut-o, dar soldații n-o știu! zise Auta. Planul bătrânului este să ne biruie prin mulțime. Nu se îndoiește că am putea omorî foarte mulți soldați, dar se gândește poate că dacă din treizeci și cinci de mii vor pieri treizeci, tot vor rămâne cinci mii să ne sfâșie...
Hor se încruntă.
— Și nu numai atât, Hor! urmă Auta. Toți robii din aceste ținuturi nu mai sunt lăsați prea mulți laolaltă, ca în Atlantida, pentru a nu fi primejdioși. Și sunt biciuiți zilnic ca să vadă în mâinile cui se află.
— Printre robi ce se vorbește? întrebă Hor.
— Robii cred eu că nu știu nimic. Nici soldații nu știu: sunt ținuți în tabere de care nu se poate apropia nimeni. Totuși unii trebuie să fi aflat, zise Uh.
— Firește că sunt oameni care știu, bunăoară Utnapiștim al meu! răspunse Auta. Pentru stăpâni lucrul cel mai de seamă este însă că robii sunt bine păziți și ținuți cu biciul, iar soldaților din tabere n-are cine să le spună. Cred că nu știu nimic nici măcar sutașii, poate doar marile căpetenii. Și tot planul cred că numai bătrânul l-a făcut, fostul meu stăpân!
— Știu să se apere! rosti Min.
Hor căzu pe gânduri și nimeni nu îndrăzni să-l tulbure. Într-un târziu ridică ochii (Auta îi vedea întâia oară obosiți) și spuse liniștit:
— Trebuie să plecăm!
— Dar vă puteți apăra... - începu Nefert.
— Nu ne putem apăra fără să ucidem și nu vrem să ucidem...
— Hor, cred că știi că nu putem pleca decât după două luni? îl întrerupse Min.
— Și lăsați tot planul vostru de a vă strămuta aici și de a ajuta pe pământeni să se facă mai înțelepți și mai buni? întrebă Auta cu tristețe.
— Îl lăsăm, răspunse Hor. Cercetările noastre au arătat într-adevăr că semenii noștri se vor putea deprinde bine în câteva sute de ani cu viața de pe pământ, dar au mai arătat ceva: nu avem dreptul să venim aici și să vă fim povară. Aș pleca liniștit însă numai dacă n-aș ști că din pricina noastră uscatul s-a împuținat și mai mult și unde a fost Atlantida este acum mare... Aș pleca liniștit dacă n-aș ști că din pricina aflării noastre aici suferă iar atâtea mulțimi de robi, atâția soldați...
— Și sărăcimea suferă! zise Auta. Pescarii, păstorii, meșteșugarii, muncitorii pământului... S-au înmulțit dajdiile ca să se facă scuturi și lănci, robii sunt biciuiți, soldații vor pieri... dar nu din pricina voastră. Voi n-ați tulburat pe nimeni... sau ați tulburat numai lăcomia stăpânilor, huzurul preoților. Crezi, Hor, că dacă plecați, tuturor pământenilor care trăiesc ca și vitele are să le fie mai ușor de trăit?...
Hor nu-i răspunse.
— Și să nu uiți, Hor, că dacă mai aveți de stat două luni, nu veți mai sta decât o jumătate de lună.
Uh îl privi pe Auta îngrijorat.
— Și atunci, urmă Auta, sau ucideți treizeci și cinci de mii de soldați... (Hor ridică mâna, încruntat):
— Sau îi ucideți acum numai pe ucigași. Ar mai rămâne o ieșire: să murim cu toții, aici. Eu nu țin la viața mea câtuși de puțin și aș muri bucuros dacă moartea mea ar folosi cuiva dintre cei buni. Jur că nici Mai-Baka n-ar sta la îndoială. Femeile noastre s-ar putea ascunde...
— Nu, nu! zise Hor. Tocmai voi, cei dintâi pământeni care ați izbutit să aflați din adevărurile lumii, să muriți? Mai târziu ați putea fi de folos semenilor voștri.
— Cu atât mai puțin aveți dreptul să muriți voi! îi răspunse Auta. Știu bine că nu vă este frică de moarte. Dar gândește-te, Hor, la două lucruri. Dacă muriți, eu cred că înșelați nădejdea celor care v-au trimis din planeta Hor-deșer. Și dacă muriți uciși de soldați, Marele Preot din orașul Zidul Alb și toată tagma lor din toate țările vor striga: „Iată, Tot și Osiris și Elohim și toți marii zei ne-au ajutat să răpunem duhurile rele!”. Și atunci vai de toți robii și de toată sărăcimea lumii. Până vor ajunge oamenii să priceapă că zeii sunt născociri, vor pieri și se vor chinui foarte mulți dintre ei.
Hor părea înfrânt. Totuși mai întrebă:
— Și tu, Auta, poți ști care dintre acei oameni e ucigaș?
— Știu... Începu Auta, dar în aceeași clipă se auzi de-afară o larmă surdă, neobișnuită, pe podiș. Ieșirii cu toții repede. Larma venea dinspre pădurea de cedri. În scurt timp, dintre copaci porniră să iasă cete învălmășite de oameni. Când această mulțime ajunse în fața marii luntre argintii, strigând de frică și de durere, se putu vedea că era o mulțime de robi. Văzând luntrea și pe cei de lângă ea, robii se trântiră cu fețele la pământ. Spinările lor goale erau vărgate și cu cheaguri de sânge, părul multora era smuls. Auta se apropie de câțiva dintre ei și-i întrebă ce s-a întâmplat.
— Suntem robi! îi răspunse unul. Am fost alungați în pădure pentru că suntem bolnavi și nu mai suntem buni de muncă. Ne-au biciuit și ne-au alungat în pădure ca să pierim. Niște păstori ne-au spus că aici sunt zei buni într-un turn de argint. Dacă tu ești zeu, tămăduiește-ne, pentru asta am îndrăznit să venim!
Auta, zărind-o pe Nefert lângă el, o rugă să fugă după Maat.
Venind după scurt timp, Maat se uită în jur îngrozită. Se uită apoi la Hor care tăcea, cu ochii aburiți.
— Auta, ce au oamenii aceștia pe spinări? Sânge? întrebă ea.
— Au fost bătuți, Maat. Și au cărat poveri prea grele...
— Bătuți? De cine?
— De stăpâni.
— Adică de oameni? Cum pot să bată oamenii pe oameni, Auta?
Și Maat se duse cât putu mai repede spre luntre, să aducă cele trebuitoare pentru tămăduirea acestei mulțimi de oropsiți. Hor nu mai putea privi. Se întoarse, și Auta veni lângă el. Hor oftă adânc, atât de adânc cum nu-l auziseră pământenii niciodată.
— Dacă aș putea să le fiu tuturor de folos! Dar cum, Auta, cum, dragul meu?... Dacă aș putea să știu tot! Dar suntem din lumi atât de deosebite și mai sunt atâtea la voi pe care nu le înțeleg... Auta, tu ești încredințat că oamenii aceștia suferă din pricina noastră?
Auta îl privi un timp fără să-i răspundă. Căuta cuvintele cele mai limpezi și părea că nu le găsește. Hor simțea și se uita la el așteptând. Apoi îl rugă din nou să-i răspundă, și Auta rosti încet, sfios:
— Nu din pricina voastră, dar... nu știu cum să-ți spun... Cred că dacă stăpânii robilor nu s-ar fi temut de voi, n-ar fi fost chiar așa de cumpliți... cruzimea lor totdeauna e cruzime, dar acum a întrecut orice măsură.
Hor nu zise nimic. Îi făcu semn să vină, chemând spre luntrea cea mică pe alți doi, pe Uh și pe străinul căruia pământenii nu-i dăduseră încă nici un nume. Hor se mai uită o dată la mulțimea robilor pe care Maat și cele trei pământence îi îngrijeau de zor. Apoi spuse:
— Voi trei plecați acum spre cele două orașe...
— Sodoma și Gomorra? întrebă Auta mirat.
— Da. Prietenii noștri știu ce trebuie să facă. Au să-ți spună și ție. Dar nu faceți nimic în pripă. Cred că ai avut dreptate, Auta: altceva nu putem face.


CAPITOLUL XXXIII



Se opriseră în poiana unui crâng, nu departe de orașul plăcerilor și al bogăției. Uh și celălalt străin îl așteptau pe Auta în luntre.
Trecând printre corturile păstorilor care se închinau lui Elohim, Auta se întorcea acum din Sodoma. Aflase din nou cine umplea cele două orașe, știa acum bine că afară de puțini oameni, din marginile sărace, Sodoma și Gomorra erau ticsite, îndărătul zidurilor puternice, cu dregători de vază din mai multe țări, preoți iscusiți în stăpânirea mulțimii, mari căpetenii militare, oameni de neam cu bogate pământuri și cu mii de robi și negustori trufași care-și făcuseră averi din drumurile lungi ale corăbiilor repezi. Îl uimise mai cu seamă știrea că și Marele Preot venise din orașul său Zidul Alb, așezându-se vremelnic în Sodoma. Deci ținta era bună. Când se întoarse în luntre și le spuse prietenilor străini ce a auzit, aceștia vorbiră cu Hor prin văzduhul nesfârșit și Hor încuviință planul.
— Dar de ce nu puteți pleca în Hor-deșer când vreți? îi întrebă Auta, în așteptarea timpului când se va duce cu unul din străini la Sodoma. Din Piscul Sfânt luntrea s-a ridicat de două ori...
— Sunt două pricini, spuse Uh. Din Piscul Sfânt ne-am ridicat nu spre planeta noastră; ca să ajungem în ea fără să zburăm doi ani mai mult decât trebuie suntem nevoiți să plecăm de pe pământ numai când ea se află față de pământ mai depărtată. Þi se pare ciudat, dar pe căile stelelor așa se întâmplă de multe ori. Hor-deșer, cum îți place să-i spui, este deocamdată în ultimele zile de mare apropiere de pământ. Așteptăm să se îndepărteze ca să ajungem mai repede... altădată ai să izbutești să înțelegi mai ușor. Pe de altă parte, când ne-am ridicat o dată de pe țărmul Atlantidei și a doua oară din pisc, nava noastră nu era vătămată...
— Cum! strigă Auta speriat. Nu mai e bună?
— Ba da! spuse Uh. Dar noi nu ne-am gândit la un lucru de seamă înainte de a veni pe pământ: de pe pământ neted este greu să se ridice fără să i se tulbure locașul... În sfârșit, locul pe unde iese văpaia albă care o mișcă. Noi avem pe planeta noastră un fel de turnuri anume făcute care să lase loc în jos, ca un fel de fântână goală...
— Am înțeles. Vreți să faceți un turn.
— Da, fiindcă în acele două dăți, locașul de ieșire a văpăii s-a cam stricat, și abia a izbutit Min să-l facă din nou bun. Acum nu mai avem dreptul să încercăm la întâmplare. Dar până atunci... Spune-ne, tu de la cine ai aflat veștile pe care ni le-ai adus?
— Mai ales de la păstorii de la marginea Sodomei... Știți cum i se spune acum podișului nostru? Oamenii de la poalele munților din Haru i-au zis Cetatea Zeului Soarelui, ceea ce în limba lor se spune Baalbek. Vouă vi se spune, tuturor la un loc, Baal Șamim, adică stăpânul cerurilor...
— Bine, Auta! spuse celălalt străin, cu astfel de nume ne-am obișnuit. Dar spune-ne, nimicind cele două orașe, nu vom face oare o nedreptate? Acolo trăiesc și oameni nevinovați.
— Oamenii nevinovați nu trăiesc în cele două orașe, ci numai în bordeiele din afara zidurilor! strigă Auta. Nu mai cumpăniți atâta și nimiciți-le: mulțimile de oameni sărmani se vor bucura.
— Bine, zise Uh după un răstimp de gândire. Tu și cu prietenul nostru vă veți duce să spuneți acestor oameni din afara zidurilor să plece. Căutați să ajungeți acolo seara. Prietenul nostru are ce trebuie... Ia și tu asta! și îi întinse înspăimântătoarea țeavă albastră.
Uh rămase în luntre. Auta și cu celălalt străin plecară tulburați.
Și cei doi au sosit în Sodoma către seară. Iar Lot ședea în poarta Sodomei. Cum i-a văzut, s-a sculat să-i întâmpine. Și, privind din nou hainele argintii pe care le mai văzuse, bănui că aceștia doi nu pot fi alții decât cei pe care și el și lumea și-i închipuia îngeri. Și Lot le-a spus:
— Rogu-vă, stăpânii mei, abateți-vă în casa robului vostru.
Auta îi făcu semn străinului său prieten că acesta era omul care l-a mai găzduit. Puteau avea încredere în el. Intrând în casa lui, îi dezvăluiră taina nimicirii celor două cetăți. Lot cunoștea pe oamenii sărmani din bordeie și știa să aleagă pe cel cinstit de cel ticălos. Mulți dintre sărmani plecaseră, nădăjduind că zeii își vor abate mânia asupra celor două cetăți de pierzanie. În Gomorra nu mai rămăsese nici unul.
Nu apucaseră însă cei doi să se culce, când oamenii din Sodoma înconjurară casa. Afară era larmă. Se auzeau felurite glasuri:
— Unde sunt oamenii care au venit la tine în gazdă, acum, noaptea? Adu-i la noi ca să-i cunoaștem!
Lot ieși în fața lor și le spuse:
— Vă rog, fraților, nu săvârșiți vreo urgie!
Cineva de-afară a strigat însă:
— Acesta singur care s-a aciuat la noi ca venetic, vrea să ne fie judecător!
După câteva clipe se simți zarvă în fața ușii. Cei doi au sărit în picioare și, deschizând ușa puțin, l-au tras pe Lot înăuntru, iar Auta s-a repezit la fereastră și a îndreptat arma spre ochii celor de-afară. Fără știrea lui, arma era potrivită ca să nu ucidă, ci numai să amețească pe cel asupra căruia se îndrepta. Oamenii din fața casei se clătinară și fiecare își duse mâna la ochi, crezând că a orbit. Mulți fugiră țipând. Alții începură să caute ușa orbește, apoi se încăierară între ei.
Liniștindu-se, Lot le spuse celor doi ce oameni au venit să-i ceară: erau slujbași și căpetenii și erau cu ei și negustorii de robi din oraș.
Când s-au revărsat zorile, cei doi oaspeți îl treziră pe Lot și Auta îl sfătui să plece din oraș cu toți ai săi:
— Fugi, ca să scapi cu viață! Nu te uita îndărăt și nu te opri nicăieri în acest timp. Fugi la munte ca să nu pieri.
Dar Lot răspunse mâhnit:
— Nu așa, stăpâne! Eu nu voi putea să fug la munte fără să nu mă ajungă urgia ta și să nu mor.
Și întinse mâna spre zare, unde se deslușea ceva, ca un zid. Era un orășel numit Þoar. Străinul, ghicind din mâna întinsă a lui Lot ce vrea să spună, zise că până acolo furia nu va ajunge de la început. Lot spuse mai departe:
— Iată, cetatea asta e aproape ca să fug în ea, și e foarte mică. Îngăduie-mi să fug într-însa. Așa e că e mică?
Auta îi răspunse:
— Iată că-ți împlinim și această rugăminte a ta, ca să nu prăpădim cetatea despre care mi-ai vorbit. Dă zor și fugi acolo.
Lot își încărcă într-o căruță cu asini avutul puțin, dădu de veste neamului său să-și strângă corturile și să adune turma, apoi plecă cu toți ai săi spre Þoar. Ginerii săi au crezut întâi că bătrânul se țicnise și n-au vrut să-l asculte. Numai când trecură pe lângă ei cei doi bărbați străini în veșmânt strălucitor, ginerii lui Lot își urmară socrul. Ceilalți oameni care trebuia să plece din oraș aflaseră de la Lot și s-au dus cu el. Mai era numai un bătrân cumsecade, Abraam, la care cei doi s-au mai dus.
Când se apropiară de coliba lui, Abraam se sculă și li se închină până la pământ.
— Noi suntem... vru să înceapă Auta, însă bătrânul zise surâzând șiret:
— Știu cine sunteți voi! Tu ești Enoh, știutorul tainelor cerești, și celălalt este îngerul Domnului. Ați venit să pedepsiți fărădelegea Sodomei și a Gomorrei.
Auta se gândi că nu mai era timp de zăbavă: lumea știa. Îi tălmăci tovarășului său ceea ce i-a spus bătrânul. Dar bătrânul Abraam, pesemne om umblat, băgă de seamă că numai cel căruia îi spusese Enoh cunoaște limba sa, și îl întrebă cu smerenie:
— Enoh, ce grai să rostească gura mea ca să fie plăcut și limpede urechilor îngerului Domnului?
— Tu cunoști poate limba rome? îl întrebă Auta zâmbind.
Mulțumit că o știa, Abraam se uită la străin smerit și totodată mândru, și începu să-l întrebe în limba învățată cândva în Ta Kemet dacă va cruța pe puținii nevinovați din cetate. El știa bine că nevinovații fuseseră vestiți în taină să plece, dar nu-și putu răpi plăcerea de a se tocmi cu cei pe care-i credea îngeri.
În timp ce Abraam se duse în coliba lui, să-și adune neamul, din cetate năvăli spre ei un om: era Utnapiștim. Auta îl întrebă îngrijorat:
— Utnapiștim, a aflat toată lumea din orașele acestea...
— Încă nu toată... Dar nimeni nu crede, decât săracii care au și plecat. Le-a spus Lot azi-noapte. Stăpânii însă râd, știind că voi sunteți puțini și că ei au oaste... Mă mir de Marele Preot, care știe ce-a pățit Atlantida!
— Tu să fugi grabnic, Utnapiștim. Fugi dacă vrei la Þoar, dar mai bine spre munte. Și până n-ai să ajungi la Þoar, să nu te uiți înapoi.
Străinul îl întrebă încă o dată:
— Acest Abraam zicea că ar mai fi sărăcime în Sodoma și Gomorra, niște oameni drepți!
Utnapiștim începu să râdă cu poftă:
— Sărăcimea din Sodoma și din Gomorra? Asta era toată!
— Tu cum de-ai rămas, dacă știai? întrebă Auta.
— Am vrut să plec, fiindcă n-aveam ce pierde și ce lăsa. Negustoria mea e la mine: în inimă și în picioare. Dar m-am gândit să mai aștept, poate te voi mai vedea. Iată, te-am văzut, și acum plec la Þoar.
Se uitară după Utnapiștim. De când cu orbirea și spaima nopții trecute, nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de ei. Soldații se plimbau pe zidul cetății, parcă nici nu i-ar fi văzut.
— E timpul să ne întoarcem la luntrea noastră, spuse străinul, uitându-se în partea Gomorrei, care era foarte aproape. Orașele se măriseră întinzându-se unul spre altul, și poate într-o bună zi s-ar fi contopit. Străinul porni de-a lungul zidului spre partea cea mai apropiată de Gomorra a Sodomei, și într-un loc unde nu-i vedea nimeni, scoase din buzunar o cutiuță cât un pumn de copil, desfăcu lungind-o din ea însăși o săgeată argintie subțire și o prinse de un capăt al cutiei. Auta scormoni pământul de sub zid și străinul îngropa cutiuța, după ce suci pe ea un ac abia zărit. Săgeata ieșea din pământ numai de o palmă.
— Oare prietenul tău n-a mințit? Din Gomorra au plecat toți care trebuia să plece? întrebă străinul, dar Auta îl liniști:
— Firește că au plecat. Ne socotesc zei și își închipuie că este poruncă cerească îndemnul de a pleca din cetăți. Altminteri, nimeni nu ne crede în stare să dărâmăm măcar o casă, necum două cetăți mari. N-ai văzut cum râdeau ginerii lui Lot?!
După aceea plecară spre luntre. Pe Uh îl găsiră așteptându-i tăcut. Se așezară pe scaunele lor, și luntrea se ridică în văzduh. Zburară sus de tot, în jurul celor două orașe. Auta începu să bănuiască pe ce cale vor nimici orașele, obișnuit de atâta vreme cu razele nevăzute ale acestor străini. Într-adevăr, după miezul nopții luntrea se îndreptă spre orășelul Þoar. Acolo coborî jos de tot și stătu atârnată în văzduh deasupra porților orășelului. Se zăreau oameni cu poveri venind dinspre miazăzi. Uh îi dădu lui Auta un ochean puternic și-l rugă să se uite la fețele lor. Nu erau încă toți, dar în zare nu se mai vedea nimeni. Oamenii mergeau cu facle aprinse și s-ar fi zărit.
Luntrea se urcă din nou sus în văzduh și zbură spre cele două cetăți. La jumătatea drumului se roti în cer și se întoarse. Toate ferestrele luntrei și podeaua străvezie erau acum acoperite de carapacea ei. Uh făcu lumină în luntre. Celălalt străin așeză pe genunchi o cutie cu un ac rotitor în ea. Cutia era legată de peretele luntrei cu un fir subțire, ca o frânghiuță. Străinul mișcă acul până într-un anume loc, apoi apăsă un bumb, și aproape în aceeași clipă se auzi un bubuit înfundat, de departe, iar după un răstimp luntrea se legănă în aer, oricât de sus era, lucru care nu i se întâmplase nici pe vânturile cele mai tari. Străinul puse cutia deoparte, și începu să numere, lovind cu degetul în marginea scaunului său. Apoi îi spuse lui Uh să desfacă de pe podeaua străvezie carapacea și să coboare în fața porților orășelului Þoar. Zburând încă spre Þoar, Auta văzu în partea unde știa că au fost cele două cetăți o ciupercă uriașă de fum negru și cerul brăzdat de dungi încrucișate de lumină albă, ca un grătar.
Se lumina de ziuă. Luntrea coborî lângă poarta orășelului. Lumea era adunată și privea cu ochi înmărmuriți zarea. Și când soarele a răsărit deasupra pământului, a intrat și Lot în Þoar. Auta îl strigă, și Lot se apropie cu toți ai săi, aruncându-se în pulbere cu mâinile ridicate spre cer.
— Unde-ți este femeia? îl întrebă Auta.
Lot începu să plângă:
— S-a uitat înapoi și s-a prefăcut în stâlp de sare.
Auta oftă. Era încredințat că Lot n-o mai putuse vedea, căci dacă s-ar fi uitat și el îndărăt n-ar mai fi ajuns aici. Stâlpul de sare era născocit de el, însă femeia pierise.
Vântul bătea cumplit. Lot se miră că cei trei inși în haine argintii se uită îndărăt. El nu îndrăzni să privească într-acolo. Strigă la ai săi să nu intre în Þoar.
Totuși, aproape toți intrară, căci drumul și tulburarea îi obosiseră pe toți. Atunci Lot își luă pe cele două fiice nemăritate ale sale, alese din turmă câteva oi și un asin și porni mai departe, spre munte. Se temea să mai locuiască în Þoar.
Începu ploaia, o ploaie cumplită, piezișă, cu spume, zbătută și răscolită de vântul cumplit. Cei trei bărbați se urcară în luntre, și luntrea țâșni în văzduh prin pânza deasă și scuturată mânios a ploii. Orășelul Þoar în scurt timp pieri din văzul lor.


CAPITOLUL XXXIV



Puține zile au lipsit de pe podișul numit Baalbek, dar au aflat la întoarcere schimbări uimitoare. Marea oștire de la poalele Munților Zeului nu mai era. Veștile aleargă totdeauna repede și nu le trebuie picioare, nici roți. Căpeteniile oastei aflară curând ce s-a întâmplat la Sodoma și la Gomorra, și chiar de n-ar fi aflat, cutremurele care au zguduit și aceste ținuturi, lovite de ploi ciudate, ar fi putut să fie și ele o veste. Când trimisul Marelui Preot al țării Ta Kemet veni aici, nu mai găsi oaste și, neștiind unde să se mai ducă, își aruncă sabia și coiful și, păstrându-și numai arcul și un cuțit, se afundă în pădurea de cedri. Nu știa ce se petrecuse în Sodoma și Gomorra, nici nu putea ști că, în noaptea în care cei doi oameni ciudați poposiseră la Lot, Marele Preot se strecurase cu oamenii de credință spre țărmul mării.
Sus, pe podișul Baalbek, Auta, Uh și celălalt străin găsiră altă priveliște neașteptată: oameni numeroși lucrau în jurul unui tura larg, ce se alcătuia din lespezi uriașe de piatră pe care o mie de oameni n-ar fi putut să le ridice, dar care erau ridicate cu ușurință de un singur ins: de cârmaciul Min. Lespezile erau tăiate din stâncă tot de el, cu un fel de sabie de flacără deasă. Apoi erau netezite de oamenii aceia. Iar pe urmă Min așeza sub fiecare lespede câte patru cârlige în patru colțuri, fiecare cârlig (așa îl socoteau oamenii) având un soi de cutie cu pâlnie. Min se dădea la o parte și mișca un mâner de pe un fel de tobă. Din cele patru pâlnii îndreptate în jos pornea un șuier și un fel de văpaie, iar la altă mișcare a lui Min lespedea se muta spre locul ales și se așeza peste altă lespede.
Până să încheie terasa, Hor coborî sub lespezi o ladă. Auta se uită foarte mirat. Hor zise:
— Cine va fi în stare să miște lespezile uriașe din loc, înseamnă că va fi ajuns la înțelepciunea de a pricepe ce i-am lăsat noi acolo.
Mai grea a fost numai mutarea luntrei mari pe turnul acela de piatră. Min era gata în cele din urmă să încerce la fel ca și odinioară pe țărmul de miazănoapte atlant, dar îl opri Hor, și mai ales îl opriră câțiva meșteri dintre acei oameni, zicând că ei vor urca locuința zeilor pe turnul de piatră. Și o urcară. Acum se mirau străinii de nebănuitul meșteșug. Legând luntrea cu frânghii împletite în trei și în șase, acei oameni o culcară lin pe un fel de sanie din două trunchiuri uriașe de cedru pe care o împinseră și o traseră câteva zile la rând pe un fel de povârniș anume făcut, până ajunseră cu ea pe lespezile turnului. Acolo, în alte câteva zile de muncă, trăgând-o dintr-o parte și înmulțindu-i treptat proptelele în partea cealaltă, așezară luntrea în picioare fără măcar s-o fi zgâriat.
De la început, Auta îl întrebă pe Hor cine erau acești oameni veseli și voinici, care muncind întruna, cântau.
— Sclavii biciuiți care am venit să-i vindecăm. După ce Maat și celelalte trei prietene ale ei i-au vindecat de răni, prietenul nostru Mai-Baka i-a rânduit să muncească. Am vrut să-l opresc, dar am aflat că nu ne puteam descurca fără ajutorul lor. Mi-au plăcut acești oameni și de altceva. Bineînțeles, n-aveam cu ce să-i plătim, după obiceiul vostru. Nefert a vrut să le dea brățările ei, și aș fi oprit-o, dar mi-au luat-o ei înainte. Știi ce mi-au spus?
— Că numai un nebun poate cere zeilor plată!
— Nu. Că noi i-am plătit cum nu i-ar fi plătit nimeni pe tot pământul. Unul a zis așa: stăpânii pământului ne-ar fi dat vergi și bice și chiar dacă ne-ar fi dat aur și argint, nu ne-ar fi dat sănătatea și voioșia pe care ne-au dat-o zeii... Sunt mulțumit că măcar acești o mie de oameni au scăpat de robie și sunt veseli. Umblă la vânătoare, cântă, și-au făcut colibe din crengi... Min le-a tăiat copaci... Numai de n-ar veni soldații să-i ia îndărăt după plecarea noastră!
— Fii fără grijă, Hor! îi răspunse Auta râzând. Aici nu mai vine niciodată nimeni. Când vor mai vedea și văpăile luntrei urcându-se în cer, podișul Baalbek va îngrozi multă lume. Și de altfel nimeni nu crede jos că acești robi au putut scăpa cu viață. Numai deznădejdea le-a dat curaj să vină aici.
într-o zi, după ce turnul era clădit și luntrea așezată în vârful lui, Auta se plimbă cu Nefert la marginea pădurii. Priveau asfințitul soarelui, când auziră de după tulpina unui cedru două glasuri vorbind în limba țării Assur. Unul era de femeie.
— Cum te cheamă? întrebă glasul femeii.
Bărbatul, vorbind și el destul de subțire, se simțea că nu știe limba țării Assur. Rosti cu greu cuvântul anu, care înseamnă eu. Tăcu câteva clipe căutând alte vorbe ca să-și spună gândul, dar nu rosti nici a doua oară decât tot anu. Femeia, bănuind că acest cuvânt cu înțeles obișnuit era poate și numele bărbatului, zise bucuroasă:
— Deci tu ești Anu! Pe mine mă cheamă Iștar.
În sfârșit, glasul bărbătesc izbuti să adune câteva vorbe într-un înțeles:
— Nu ți-e frică de noi, Iștar?
Apoi nu se auzi nimic.
— Nu e frumos să ascultăm! șopti Nefert și vru să plece. Sunt oameni care-și vorbesc de dragoste, dintre foștii robi.
Dar Auta o opri:
— Mi s-a părut că bărbatul este străinul care a fost cu mine și cu Uh la Sodoma.
Totuși plecară. Dar după câteva zile numărul oamenilor din luntre se înmulți cu Iștar, acum soția lui Anu, căci acest nume i-l dăduse. Iștar era foarte frumoasă și subțire ca o trestie. Iar în ziua în care Anu îi puse pe cap globul vioriu ca să vadă cum va arăta ea când luntrea își va lua zborul, și o îmbrăcă în veșmânt argintiu, zvonul că zeul și-a luat soție se răspândi în pădurea de cedri. Și seara, mulțimea foștilor robi adunată în jurul focurilor cântă:
Să-ți fie dânsa, Anu, soție de-o seamă cu tine,
înalț-o cu numele tău.
Toți coborâseră din luntre, la poalele turnului de piatră, ascultând poate cea din urmă oară un cântec pământean. Corul stăpânilor liberi ai pădurii cânta:
O cunună bogată ca a lunii i-ai pus pe frunte...
Aceștia aveau să răspândească vestea, mai târziu, după plecarea luntrei, că fiii cerului, văzând că fiicele oamenilor erau frumoase, și-au ales dintre ele soții. Căci într-adevăr și Nefert, și Mehituasehet, și Iștar erau foarte frumoase...
Plecarea străinilor se apropia. Auta îl rugă pe Hor să-l lase să mai vadă o dată pământul, din mica luntre.
— Vrei cumva să rămâi? întrebă Hor. Nu te-aș împiedica niciodată, chiar dacă m-ar bucura mult să vii cu noi. M-am legat de tine mult... și noi toți.
Auta îi strânse brațul. Ochii îi erau umezi.
— Nu rămân, Hor. Fără voi nu mai pot nici eu. Dar aici m-am născut și sunt cel dintâi om care nu se va mai întoarce la țărâna lui... Vreau s-o mai văd o dată, s-o dezmierd cu palma care s-a dezvățat de ea.
A doua zi s-au urcat în luntrea cea ușoară Min, Anu și Auta și patru femei, trei pământene, Nefert, Mehituasehet și Iștar, și una cerească, străina gingașă căreia i se spunea Maat. Mai-Baka nu mai voia să vadă nimic, fiindu-i teamă să nu mai piardă o dată libertatea cu care abia se obișnuise.
Întâiul lor drum fu spre locurile nimicite. Se lăsară în apropiere de Þoar, dar Auta îi sfătui să nu se ducă acolo. Rugă pe un copil care mergea călare pe un măgăruș spre Þoar să-l caute pe Abraam și să-l cheme spunându-i că vrea să-l vadă Enoh. Băiatul părea de alt neam, poate din neamul beduinilor de la miazăzi.
— Ai să-l poți găsi pe Abraam? îl întrebă Auta.
— Cum să nu-l găsesc! zise mândru băiatul. Cine nu-l cunoaște în Þoar!
Nu trecură multe ceasuri și călărind un asin voinic se ivi Abraam. Auta îi sărută obrajii. Bătrânul era încântat:
— Stăpânii s-au pogorât din cer să vadă pe robul lor Abraam?
— Nu ne-am pogorât, zise Auta. Încă nu ne-am urcat!
— Dar la Sodoma te-ai mai dus? îl întrebă Anu.
Bătrânul se scutură:
— Nu, Sodoma nu mai este. I-a fost pedepsită fărădelegea și umbra ei s-a mutat în Þoar (Cel care întrebase tăcu; vorbele bătrânului îl răniră). Dar ce s-a petrecut acolo, știu! spuse Abraam iar. Pustiirea s-a întins din Sodoma și Gomorra și asupra cetăților mai mici Adama și Șeboim. Ce-a mai rămas din toate zace acuma sub apă. Și Iordanul se varsă în ea: s-a oprit acolo, la Marea Moartă.
— Ce Mare Moartă? întrebă Auta mirat.
— Apele râului s-au scurs peste cetățile surpate și nici peștii nu pot trăi în apele ei. De aceea i s-a spus Marea Moartă.
Așadar urgia a răscolit și pământul, făcând o groapă uriașă în calea râului...
Abraam auzise de la feluriți păstori despre uriașul turn în care locuiau, cum le spunea el în limba lui, Elohim, sau Cei Puternici. Acum se uita lung la Min, pe care nu-l mai văzuse. Întrebă sfios:
— Dar tu cine ești?
Veselul cârmaci al luntrelor străine apucase să învețe câteva cuvinte din limba lui Abraam și, ca să-i facă bătrânului plăcere, se căzni să înceapă a-i spune ceva, rostind greu vorbele aspre:
— Ehe așer ehe... - zise el și se poticni. Voia să spună: eu sunt cel care e cârmaciul luntrei noastre; însă nu izbuti să zică decât: eu sunt cel ce este. Mai mult nu știa. Dar bătrânul își răscoli barba albă cu mâna și holbă ochii. Apoi se trânti cu fața în pulbere, sărutând glezna lui Min. Cârmaciul nu pricepu și se uită întrebător la Auta. Acesta îl privi lung pe bătrân, își rosti în minte vorbele spuse de cârmaci, și abia într-un târziu înțelese că Abraam îl socotea pe Min Dumnezeu.
Bătrânul se sculă cu greu din țărână și nu mai îndrăzni să vorbească neîntrebat. Numai când cei șapte se îndreptară spre pasărea lor ciudată, cuteză și el să-și încalece asinul și urmări apoi îndelung zborul ei argintiu prin aer, până nu mai zări nimic. Abia atunci se întoarse în Þoar.
Luntrea pluti deasupra țării Ta Kemet, ocolind orașele mari și așezându-se lângă un orășel mic de la miazăzi unde nu păreau a se găsi nici soldați, nici alte primejdii. Aflară de la robii care tăiau piatră că murise Mener și că i se făcea un mormânt în chip de piramidă, spre a se asemui cu Muntele de Obârșie, ieșit din ape. Auta zâmbi în sine: era amintirea Piscului Sfânt. Și nu se miră nici măcar când auzi că Marele Preot era în palatul său din marele oraș Zidul Alb: și de astă dată deci, agerimea neobișnuită a minții îl făcuse să părăsească Sodoma cu o clipă înainte de prăpăd.
Nu, în aceste ținuturi nu-l mai atrăgea pe Auta nimic. Ar mai fi vrut poate doar să mai calce o dată pe nisipurile copilăriei lui, însă arșița cumplită de-acolo, de care chiar el se dezvățase, ar fi vătămat sănătatea celorlalți. Zborul din urmă se făcu deasupra Mării Atlantice, cu câteva ocoluri împrejurul Muntelui Vulturilor unde fusese odată Piscul Sfânt, și apoi luntrea se îndreptă spre răsărit.
Și astfel se sfârși cel din urmă drum pământean.
După o zi de odihnă, marea luntre, minunata luntre venită din stele începu să fie cercetată în vederea marelui zbor.
În acest timp, Hor stătu de vorbă cu semenii de pe planeta lui. Nu le auzi ușor glasul și era înciudat, deși pământenii din jurul lui, deprinși cu toate minunile, în fața acesteia stătură muți. Hor și toți ceilalți văzură într-o anume oglindă o sală cu câțiva oameni ca și Hor. Chipurile se zăreau uneori destrămate, glasul se auzea slab. Dar erau cei de departe. Hor îi înștiință asupra timpului plecării și le mai dădu câteva știri în cuvinte pe care pământenii nu le-au putut pricepe. Văzându-l mâhnit, Nefert îl întrebă care era pricina.
— Totdeauna i-am văzut și i-am auzit limpede. Pesemne că azi sunt furtuni.
Nefert și ceilalți se uitară mirați pe fereastra luntrei: nici un fir de iarbă, nici o frunză nu se mișca.
— Nu furtuni din acestea! îi lămuri Hor care le urmărise privirea. Furtuni de tot felul de raze și puteri care nu se văd cu ochii... În sfârșit! Altădată am stat de vorbă mult mai bine cu locuitori din planete mult mai depărtate.
— Cum... cu care? întrebă Auta uimit. Mai sunt și alții?! Hor începu să râdă:
— Firește că sunt! Sunt multe lumi în nemărginirea asta. Credeai că numai voi și noi!
Auta simțea că îi vine amețeală, ca atunci când a văzut întâia oară turnul argintiu.
— Și... și cum stați de vorbă cu ei? Știți limba lor?
— Da... adică nu, limba nu le-o știm; suntem prea departe și nici nu le-am putea-o desluși. Dar sunt alte semne, pe care le pot înțelege toți.
— Și noi? întrebă Nefert.
— Și voi... mai târziu. Știi, Auta, că niște asemenea ființe dintr-o planetă care nu-i a soarelui nostru au mai fost pe la voi (Auta îl privi cu gura căscată). Da, pe când nu eram nici noi, nici voi, pe când și la noi și la voi era aer mult mai mult și mai fierbinte și nu erau decât făpturi uriașe și nătângi.
— Dar cum sunt cei cu care ai vorbit? I-ai văzut?
— Numai pe unii. Într-o lume din acelea am și fost. Erau ca noi și ca voi, sau mai bine zis între voi și noi. Am nimerit tocmai când o jumătate din ei se certase cu cealaltă jumătate și se ucideau unii pe alții...
— Cu ce? Cu arme ca armele voastre albastre?
Hor râse:
— Nu. Aveau însă arme mult mai tari decât săgețile și luncile de la voi, ucideau cu ele mai ușor, dar... Să știi, Auta, armele noastre nu sunt făcute să ucidă oameni. În planeta noastră nici nu le avem. Le luăm pentru apărare numai când cercetăm alte lumi.
— Și n-ai stat acolo?
— Nu. Nu se putea sta. Am plecat.
— Dar celelalte lumi?
— Despre multe avem știre fără să le fi văzut. Știam că sunt ființe pe unele planete foarte îndepărtate, cu care noi nu ne putem asemui și pe care nici nu le putem înțelege. Au mult mai multă înțelepciune ca noi, neasemuit mai multă, atâta știm. Dar cele mai multe din lumile locuite, câte am putut afla sau am putut bănui că sunt, au locuitori nu prea departe de animalele fără minte. Mai târziu, urmașii noștri vor afla mai mult. Noi cunoaștem mai bine deocamdată planetele soarelui nostru.
— Sunt multe? întrebă Mehituasehet, care ascultase cu luare aminte și-i fu rușine că nu întreabă și ea ceva.
— Cu femei frumoase ca tine, numai una: pământul! îi strigă Min de la uneltele lui.
— Nouă sunt mari, spuse Hor și câteva mii mărunte, fără nici o însemnătate dacă ne gândim la viața măcar a ierburilor.
— Și afară de Hor-deșer și de pământ oameni mai sunt pe vreuna? întrebă Auta.
— Numai pe acestea două. Au mai fost pe una, dar... Auta întrebă cu ochii sclipind de neliniște:
— Au plecat?
Hor oftă:
— N-au plecat: și-au nimicit planeta... Era a zecea planetă a soarelui, care se rotea în jurul lui dincolo de a noastră. Noi, adică strămoșii noștri, erau pe atunci încă sălbatici.
— Atunci voi de unde ați aflat?
În glasul lui Hor suna tristețe:
— Planeta aceea a avut oameni care au descoperit puterea cea mare a lumii: o scoteau ca și noi din anumite metale și chiar din apă sau din văzduh. Numai că înainte de a fi apucat s-o folosească pentru înlesnirea vieții, s-a întâmplat altfel de cum doreau... Adu-ți aminte ce a făcut Tefnaht din Atlantida! Numai că din această nebunie puterea s-a dezlănțuit în mâinile care n-au mai putut-o opri.
— Și?
Toți simțeau fiori reci în trup. Hor privi trist în gol:
— De aceea în loc de a zecea planetă avem cele câteva mii de bucăți și grămezi spulberate de praf. Puterea aceea uriașă pe care oameni nebuni au scăpat-o din mână le-a tocat toată planeta și a spulberat-o departe.
— Dar voi cum ați aflat? întrebă Nefert.
— Câteva bucăți sunt destul de mari, ca niște planete mărunte. Restul sunt cioburi. Unele din aceste bucăți, rotindu-se în jurul soarelui, trec și pe lângă planeta noastră. Ne-am dus pe unele, le-am cercetat... Sunt unele urme.
— Ruine de temple, de palate? făcu Auta.
— Nu! zise Hor și râse. Ruine n-am văzut. Dar anumite urme găsite în piatra lor, unele semne palide... În sfârșit, învățații noștri care se îndeletnicesc cu asta au privit toate urmele laolaltă și au aflat adevărul pe care vi l-am spus. Vezi, Auta, de ce nu e bine să umble cu asemenea puteri cine nu are stăpânire de sine și nu s-a dezvățat să ucidă?
Auta înțelese și plecă ochii rușinat. Totuși întrebă:
— Dar dacă ar fi uciși numai ucigașii?
— Când ucigașii nu vor să înțeleagă altfel, cred că ceea ce spui tu e singura cale. Totdeauna ucigași sunt puțini. Mi-a arătat cineva din foștii robi pe care i-a vindecat Maat a noastră un. loc unde se adună gâzele acelea galbene să facă miere.
— Un stup de albine...
— Da. A intrat un animal mic cu coadă lungă în stupul lor, și l-au învelit cu ceară. Animalul a murit și nu le-a mai tulburat. Înțelegi, Auta?
Auta zâmbi îndelung. Hor avea dreptate.
Între timp, ceilalți pregătiseră totul în luntre pentru plecare. Străinii și pământenii ieșiră pe lespezile turnului făcut pentru ei și se mai uitară o dată la mulțimea de oameni scăpați de moarte și de robie, se uitară la pădurea de cedri, la cer. Pe marginea turnului stăteau Mai-Baka și Ntombi.
— Voi de ce nu vreți să veniți? îi mai întrebă o dată Auta.
Mai-Baka arătă spre mulțimea foștilor robi care așteptau jos, pe podișul dintre cedri:
— Noi rămânem cu ei.
Glasul lui sună trist, dar și hotărât. Totuși când intră și Auta în luntre făcându-i cel din urmă semn de despărțire, Mai-Baka își sprijini fruntea în arcul său, să nu i se vadă ochii. Ntombi plânse însă în văzul tuturor.
Apoi coborâră, depărtându-se cu toți ceilalți oameni spre pădure. Așa cum le poruncise Auta, se întoarseră toți cu spatele la luntre, intrând printre cedrii înalți. Se lăsa noaptea.
Un vâjâit puternic se lovi de frunze și tremură în crengi. Piatra turnului gemu. O lumină orbitoare jucă pe copaci câteva clipe, apoi oamenii se întoarseră privind cu uimire mingea de foc care se suia cu iuțeală în cer. Limbile oamenilor amorțiră. Nimeni nu se mai înțelegea cu nimeni. Parcă fiecare vorbea alt grai. Și abia când globul de foc se făcu o stea depărtată pe care mulți nici n-o mai zăreau, acești oameni se adunară din nou, aprinseră focuri și stătură triști până când soarele ieși din cedri.
Minunata luntre nu mai era pe pământ.


CAPITOLUL XXXV



Dincolo de țărmul Mării dintre Pământuri, la marginea unui oraș din țărișoara Uț, pe un maidan, zăcea un om lepros care de multe luni se tânguia și-și blestema zeul căruia altădată i se închinase smerit. Omul acesta nu era filozof, nu se îndeletnicea cu înțelepciunea: își închipuise un zeu, lăudat ieri, pe care azi îl blestema. Odinioară bogat și sănătos, de când se îmbolnăvise și se făcuse sărac era nevoit să blesteme pe cineva și să caute cuiva pică. Þinta cea mai liniștită părea a fi zeul. Înainte îl crezuse bun, acum îl credea rău. Dar îl bănuia puternic, așa cum apucase din strămoși. Nu știa că amintirea omului schimbă, înlocuiește și adaugă. Nu se gândea ce văzuseră și dacă au văzut strămoșii ceva cu o sută sau cu o mie de ani înainte.
Nemaiavând nimic de judecat sau de făcut, cu trupul putred și fără altă avuție decât graiul, ședea pe gunoaiele maidanului și pălăvrăgea. Cine nu avea treabă se oprea la marginea drumului lângă acel maidan și-l asculta pe lepros. Totdeauna era mulțime adunată lângă maidan. Într-o zi leprosul striga:
— El a tras un cerc pe fața apelor până la hotarul dintre lumină și întuneric. Stâlpii cerului se clatină și stau înmărmuriți la certarea Domnului. Prin puterea lui el a domolit marea și cu înțelepciunea lui a zdrobit pe Rahab...
Nu știa nimeni cine a fost Rahab. Dar parcă asta avea vreo însemnătate? Leprosul urma:
— Prin duhul său s-au limpezit cerurile și mâna sa a străpuns balaurul fugar. Iată, acestea sunt numai depărtate căpătâie ale lucrărilor sale! Cât de slab e murmurul pe care-l prindem noi!...
Un bătrân din mulțime zâmbi. Leprosul tăcu câteva clipe, să-și tragă suflarea, apoi urmă:
— Iar cât despre tunetul uriașei lui puteri, cine poate să-l înțeleagă?
— Eu pot să-l înțeleg! răsună o voce puternică.
Leprosul amuți, uimit. El nu punea întrebarea ca să aștepte răspuns. Lumea se întoarse către locul de unde a răsunat glasul. Din mulțime ieși un om cu fața întunecată și părul alb: era bătrânul care zâmbise.
— Cine ești tu care înfrunți cuvântul Domnului și te lauzi că știi tainele cunoscute numai de el? strigă deodată alt glas. Cel care întreba era un bătrân cu barbă roșcată și ușor căruntă. Ochii lui scăpărau de mânie. După veșminte, părea să fie preot. Spune-ne numele tău de cutezător trufaș, ca să știe cine ești! adăugă el.
Bătrânul care zâmbise, acum privea în jurul său trist. Din ochii lui părea că se scurge milă pentru toți cei de față, milă pentru prostia și neștiința lor. Rosti cu glasul său puternic:
— Enoh!
Lumea îl privi uluită. Numai preotul clătină din cap cu mânie și cu ciudă și răspunse răstit:
— Enoh nu mai este de mult. Enoh a fost ridicat pe carul vântului și numele lui s-a șters dintre oameni. Și Enoh a umblat în căile Domnului, de aceea nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu l-a luat la sine. Prin credință, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, și nu s-a mai aflat, pentru că Domnul îl strămutase. Ci mai înainte ca să-l strămute, el a avut mărturie că a bine plăcut lui Dumnezeu... Acela a fost Enoh, pe când tu...
— Ceea ce ai spus este aproape adevărat, îl întrerupse cel care zicea că-l cheamă Enoh. Numai că nu m-a luat la el Dumnezeu, m-au luat niște oameni din altă lume.
Mulțimea se cutremură. Preotul vru să spună ceva, dar Enoh nu-i dădu răgaz. Întorcându-se spre mulțime, strigă:
— De Lot și de Abraam ați auzit?
Un fior trecu prin mulțime. Toți auziseră de la preoții lor și de Lot, și de Abraam. Bătrânul Enoh urmă:
— Altul e numele meu. Totdeauna mi s-a spus Auta, dar acum șase sute de ani Abraam, cel care a locuit la marginea Sodomei și apoi s-a mutat la Þoar, mi-a zis Enoh, socotindu-mă știutorul tainelor dumnezeiești pentru că am aflat într-adevăr taine pe care Abraam nu le știa. El a crezut că umblam cu Dumnezeu. Eu n-am umblat însă cu cel ce nu este: am umblat cu niște oameni veniți dintr-altă lume, de departe, dintre stele. Și, pe Lot și pe Abraam eu i-am vestit că Sodoma și Gomorra vor fi nimicite și i-am îndemnat să fugă la munte sau măcar la Þoar!
Lumea tăcea. Unii șopteau între ei, socotindu-l nebun. Alții nu socoteau nimic; îl ascultau numai cu gura căscată. Preotul se strecură prin mulțime și nimeni nu-l mai văzu. Dar leprosul ridică fața spre bătrân și rosti:
— Dacă ai fi umblat cu adevărat în căile Domnului, de ce te-ai fi întors așa, singur și strecurat în această mulțime, ca oarecine? Iar dacă ai fi văzut pe Lot și pe Abraam, cine ar putea crede că n-ai murit după atâtea sute de ani?
— Aș putea să te lămuresc, îi răspunse bătrânul. Dar îmi dau seama acuma că degeaba aș încerca, fiindcă mintea ta nu e pregătită să mă priceapă. Aș putea să-ți spun că am fost în cer, că am zburat cu acei străini din lumea străină de la o stea la alta și, pentru că am zburat cu iuțeala luminii, am trăit acolo de zece ori mai puțin decât a trăit pământul pe care m-am întors. Zece ani ai mei au fost un veac al vostru.
— Atunci de ce ai îmbătrânit? îl întrebă batjocoritor un ins din mulțime.
— Tinerețea fără bătrânețe aș fi putut-o câștiga acolo, dar am pierdut-o aici. Soția mea a murit, moartea nu m-ar fi ocolit nici pe mine. Și am vrut să mi se întoarcă trupul în pulberea pământului care mi-a dat viață.
— Și cum ai venit îndărăt? întrebă râzând același ins.
— Cei care m-au dus cu ei mi-au împlinit și această rugăminte. Acum câțiva ani m-au adus înapoi.
— Dar unde sunt ei? întrebă insul râzând din ce în ce mai cu poftă.
— Dacă am să-ți spun tot n-ai să mă crezi... Socotisem că lumea s-a mai schimbat, dar văd că și acuma de adevăr lumea râde și crede mai curând minciuna pe care nici o minte înțeleaptă n-ar îngădui-o dacă ar fi cu adevărat înțeleaptă.
Insul care-l tot întreba se apropiase acum de el. Părea să aibă nu mai mult de patruzeci și cinci sau cincizeci de ani. Nu arăta să fie localnic. Zise încă zâmbind:
— Poate am să te cred! Tu spune... și văd eu.
Bătrânul îl măsură cu privirea, îi căută ochii.
— Să-ți spun, chiar dacă nu mă crezi. Tot n-am ce face. M-au adus și au plecat după o zi.
— Unde te-au adus?
Bătrânul se uită la ceilalți: mulțimea începea să se împrăștie. La început se desfătase, apoi l-a socotit pesemne nebun.
— La miazănoapte sunt niște munți, dacă-i știi. Noi le ziceam odinioară, cum le-au spus cei din țara numită aici Misraim, Munții Zeului. Aici am aflat că le spune Lebanon. Dar tu nu pari a fi localnic. Cine știe cum li se spune acolo de unde ești tu!
Insul nu mai zâmbi. Se uita mai cu luare aminte la bătrân și în sfârșit spuse cu îndoială:
— În munții aceia acum opt ani a căzut o stea. Stele cad mereu, nu-i vorbă, dar aceea oamenii zic că s-ar fi ridicat. Poate ai văzut-o și tu și de aceea te lauzi...
Bătrânul porni spre apus, dar celălalt se luă după el. Bătrânul se opri și-i străpunse ochii cu privire de cuțit. Dar ochii străinului nu clipiră: știau să sfredelească și ei. Bătrânul îl întrebă:
— Cine ești de nu mă socoți nebun, ca ceilalți? Sau mă socoți nebun, dar nu ți-e frică și vrei numai să-ți râzi de mine?
Omul străin vru să răspundă ceva, dar tăcu.
— De unde ești tu, omule? îl mai întrebă o dată bătrânul.
Omul se uită la bătrân; îi privi cămașa veche de cânepă, picioarele desculțe, se uită în ochii lui, apoi la cer. Grăi încet:
— Din Babilon am venit... Chiar dacă am râs, nu te mai cred nebun. Tu n-ai ochi de nebun, nici de mincinos. E ceva care se ascunde în tine, chiar dacă nu pot crede că ceea ce-mi spui ar fi adevărat.
Bătrânul se sprijini de umărul lui, zicând:
— M-aș duce la Babilon... Îmi aduc aminte de satul acela, undeva la miazănoapte.
Babilonianul îl privi cu mirare.
— Care sat? Sat se zice că ar fi fost de mult, sau poate niciodată. Unii spun că a fost totdeauna oraș... Acum este orașul cel mai mare din toată lumea!
— Te întorci la Babilon?
— Poate că m-aș întoarce. Nicăieri nu las averi care să mă tragă îndărăt. Vârsta dragostei a trecut, iar averea niciodată nu s-a lipit de mine. Așa că ori acolo, ori aici...
— Și din ce te hrănești?
Omul din Babilon începu să râdă:
— Vând înțelepciune cui vrea s-o cumpere. Numai că marfa mea e mai ieftină decât oalele de pământ nears... Când am răgaz, scornesc cântece sau povești și răgaz am totdeauna.
— Și astea se vând?
— Nu prea. Dar lumea care le ascultă îmi dă de mâncare, uneori îmi dă și câte un veșmânt.
— Atunci ne-am adunat bine, căci și eu mă hrănesc din povești. Meseriile pe care le-am învățat în șaizeci de ani...
— Ziceai că șase sute?
— Da, șase sute ai pământului... cerești numai șaizeci. Babilonianul iarăși îl privi lung, dar bătrânul urmă.
liniștit:
— Acele meserii nu sunt bune pe pământ. Eu știu să socotesc depărtarea până la soare și până la orice stea, și știu să călăuzesc printre stele luntrele cerești, pot mânui lespezile de piatră în văzduh fără să le ating cu mâna, cunosc obârșia omului și a lumii și știu s-o cercetez, dar pentru toate acestea îmi trebuie unelte pe care nu le am. Am învățat în răstimpul vieții mele vreo douăzeci de limbi pământene și vreo patru cerești. Am mai aflat și ceva înțelepciune. Asta-i singura mea avuție, dar văd că pe pământ nu e bună de nimic. Cel puțin acum...
Babilonianul nu mai râse, nici nu mai zâmbi. Umblară multe zile împreună. Când n-aveau ce face, la câte un popas, bătrânul îi istorisea babilonianului întâmplări din viața sa. Înțelept, știind prin agerimea minții lui că nu tot ce nu se cunoaște nu este, de la o vreme începu să-l și creadă, mai ales de la dovada pe care i-o arătase bătrânul și pe care nimeni pe pământ nu i-o putea arăta: bătrânul avea o unealtă cu care scria pe orice, și pe lemn, și pe mătase, fără să aibă nici plumb, nici cărbune, nici funingine sau vopsea.
O dată, omul din Babilon îl întrebă:
— Dar prietenii tăi din steaua aceea cum de te-au lăsat să pleci și să-i părăsești?
Ochii lui Auta priviră înăuntru:
— Pentru aceia, dorința unui om pe care-l socotesc ei cinstit este sfântă. Să nu crezi că, dacă ți-am spus că voiau să se mute în altă stea, steaua lor care i-a născut nu le era dragă. Dar steaua lor cea roșie, cum o vedem de-aici, a sărăcit. Nu mai are nici văzduh destul, nici apă destulă, nici măruntaiul ei nu mai e bogat, și de aceea au vrut să se strămute în altă stea. Au căutat întâi la noi... dar lasă, îți spun eu altădată, când vom găsi liniște și răgaz. Am umblat printre stele cu ei, apoi m-au adus aici. Acum nu mai știu dacă s-au strămutat ori au rămas tot acolo. Unii voiau să plece, alții nu voiau...
— Și au făcut război?
— Cine, ei? Auta începu să râdă zgomotos. Nu, ei nu se ceartă: armele lor sunt gândurile; învinge cine poate dovedi tuturor că are mai multă dreptate.
Babilonianul clătină din cap:
— Și până la urmă ce au făcut?
— Nu știu, n-am apucat să văd cine a avut dreptate. Unii învățați au descoperit mijlocul de a umple cerul lor cu aer făcut de ei, și să facă apă ca să umple albiile secate. Alții ziceau că atâta n-ar fi de ajuns. Nu știu ce-au mai făcut după ce am plecat. Și nici n-am să mai pot afla...
Cei doi se împrieteniseră. Călătoriră împreună pe mare, apoi merseră iar pe uscat, până când ajunseră la Babilon. Erau nedespărțiți. Dormeau unde se nimerea. De la o vreme își înjghebară la marginea Babilonului o cocioabă de pământ și paie. Umblau prin piețele strălucitoarei cetăți. Cântau povești, alteori spuneau adevărul. Când adevărul spus arăta pe semenii lor puternici care stăteau în palatele Babilonului, nu li se dădea mâncare, ca pentru povești, ci lovituri de nuia.
— Tu spui, Auta, că în lumea de sus unde ai fost adevărul e prețuit pentru că e adevăr și că acolo toate se petrec prin adevăr! zise o dată babilonianul. Mi-ai spus că și lumea noastră se va ridica o dată pe astfel de treaptă. Nu știu, poate că va fi și așa. Tu însă văd că te-ai dezvățat de lumea noastră, iar dacă te-ai întors să trăiești în ea, învață de la mine rosturile înțelepciunii pământești. În asemenea vreme cât robul e socotit asin sau vită și nu i se dă numele de om, adevărul tău nimeni nu-l va prețui. Numai unii înțelepți, foarte puțini, și numai înțelepții săraci. Dar dacă vrei să le spui oamenilor adevărul, strecoară-l în țesătură de povești. N-au să-l creadă numaidecât, dar au să se deprindă cu el, cum s-au deprins și cu poveștile despre dumnezei. Nu le spune că zei nu se află nicăieri, spune-le că sunt, dar bate-ți joc de zei cu meșteșug. Leprosul și-a pierdut numai sănătatea și averea și a și început să-i blesteme: n-avea mult până să afle că nici nu sunt! O, de-am putea adormi ca să ne trezim peste câteva mii de ani. Dar nici tu nu mai poți.
Și Adapă (așa îl chema pe babilonian) oftă adânc.
— Știi, zise din nou Adapă, eu am călătorit cândva în munții cu cedri numiți Lebanon, lângă satul Baalbek, unde spuneai că te-au adus acei străini. Am văzut lespezile acelea uriașe și m-am minunat ce putere a putut să le urce sus și să le rânduiască atât de bine. Numai de când mi-ai spus tu cum a fost clădit acel turn, am înțeles că nu minți. Altfel nu putea fi clădit. Acolo trăiesc acuma păstori și tăietori de lemne. Am auzit cântece și povești plăcute în serile petrecute cu ei. Unele le-am ținut minte și le-am contopit. Am mai adăugat și eu. Acestea mi-au adus hrana cea mai îmbelșugată. Istoria lui Adapă ți-am cântat-o. Adapă sunt eu, dar nimeni nu știe, decât tu. Eu m-am născocit pe mine. Însă despre Anu am auzit de la acei păstori. Tu mi-ai spus că ai fost prieten cu Anu. Cu atâta mai bine. Deci povestea mea nu e chiar poveste. Și mă gândesc nici ție să nu-ți zic Auta. Acolo, în satul tău din deșertul fierbinte, numele acesta o fi bun, dar aici sună ciudat. Nici Enoh. Enoh nu e nume, e un înțeles. Þi l-a dat Abraam pentru că a vrut să te lingușească, și iată că urmașii lui când te-au văzut fără putere au vrut să ți-l ia. Eu ți-aș spune Etana: sună mai plăcut în Babilon!
Trecură câteva săptămâni. Un răstimp, Adapă nu mai vorbi și aproape nici nu mâncă. Noaptea nu dormea decât pe apucate și stătea în fața bordeiului lor, privind cerul înstelat. Auta îl crezu bolnav și-și aduse aminte cu tristețe de mijloacele ușoare de înviorare a trupului istovit pe care le folosea gingașa fiică a lumilor depărtate pe care pământenii o numiseră Maat.
Dar într-o dimineață Adapă își trezi tovarășul și-l rugă să se îmbrace și să se spele mai repede ca să vină cu el în piață.
Găsiră un loc unde strigătele negustorilor se auzeau mai puțin. Lumea îi recunoscu. Cine nu se grăbea își lăsă treburile și veni lângă ei să-i asculte. Simțeau după fața celui ce era ceva mai tânăr că poetul lor iubit îi va desfăta azi cu o poveste nouă.
Când se strânse lume destulă, Adapă începu să cânte o istorie nouă: despre călătoria lui Etana în cerul lui Anu, pe aripile unui vultur uriaș. Oamenii ascultau cu răsuflarea tăiată. Adapă cânta:
— Prietene, vulturul zise
Alungă tristețea de pe chipul tău.
Vreau să te duc
În cerul lui Anu.
Să se odihnească pieptul tău
Pe pieptul meu,
Pune-ți brațele tale
Pe aripile mele întinse,
Lipește-ți șoldurile tale
De șoldurile mele.
Lumea fremăta de mulțumire. Cântecul cel nou al acestui cerșetor cu glas aurit le plăcea tuturor. Văzând fețele oamenilor, Adapă își ridică glasul:
— După un ceas îndoit
De zbor încordat
Vulturul spuse
Către Etana
„Te uită, prietene,
Cum arată pământul,
Privește marea
Spre lanțul de munți!”
„Pământul arată
Ca un munte acuma,
Și marea aduce
Cu-o matcă de râu.”
Auta își simți ochii umezi, și își șterse genele cu dosul palmei. Da, așa văzuse el pământul, zburând în sublima luntre care-l dusese dincolo de azur. Adapă cânta acum cu glas cald, tunător:
— După două ceasuri îndoite
De zbor încordat
Vulturul spuse
Către Etana:
„Privește, prietene,
Cum arată pământul!”
„Pământul arată
Acum ca un crâng!”
După trei ceasuri îndoite
De zbor încordat
Vulturul spuse:
Către Etana:
„ Te uită, prietene,
Ce-i cu pământul!”
„Marea-i acum
Cât un șanț din grădini!”
Auta se așezase pe o piatră. Privea înainte, dar vedea în el. Ca prin vis mai auzea glasul prietenului său care cânta despre popasul pe lună, despre Anu și despre cerul zeiței Iștar, dar se vedea pe sine zburând în minunata luntre, zărea din nou lunga Mare dintre Pământuri cât un șanț de grădină, zărea stele sub tălpi și stele la tâmplă și în creștet. „De ce am plecat? - se mustra, însă tot el își dădea răspuns: Cum puteam să mor iară să mai sărut pământul care mi-a fost și mamă și tată? A fost zgârcit cu mine, dar oamenii lui îmi sunt frați...” Își îndreptă umerii obosiți. Unde era Maat cu razele ei nevăzute care l-ar fi înzdrăvenit în câteva clipe! Adapă cânta:
După un ceas îndoit
De zbor încordat
Vulturul zise:
„Te uită, prietene,
Să vezi cum arată pământul!”
„Pământul arată
Ca discul lunii
Iar marea-ndepărtată
E-o curte îngustă.”
După două îndoite ceasuri
De zbor încordat
Vulturul zise:
„Privește, prietene,
Cum e acuma pământul”
„Pământul arată acum
— Ca o plăcintă micuță
Iar depărtatele mări
Cât coșulețul de pâine!”
Auta se încruntă. De ce își strica Adapă cântecul? Sau îi era prea foame, și acești ascultători altfel nu-și înțelegeau datoria? Se uită în jur: în adevăr, câteva femei pregăteau pâini, să le dea. Un tânăr scoase din tava lui două plăcinte și le puse pe o frunză, lângă piciorul lui Auta. Adapă ridică mâinile în sus și umflându-și pieptul cântă:
— După trei îndoite ceasuri
De zbor încordat
Vulturul zise:
„Privește, prietene, vezi
Că pământul acuma nu se zărește? “
Și eu am văzut
Că pământul nu se zărește de loc
Și pe marea îndepărtată
Nu s-a mai odihnit ochiul meu.
Adapă și Auta mulțumiră mulțimii și își strânseră darurile în sacii de drumeție. Aveau pâine și carne. Cineva le dăduse un fagure, altcineva o ulcică de vin. Cântecul plăcuse, prin urmare mai putea fi cântat. Câteva luni aveau din ce să se hrănească.
— Acolo, în steaua lui Anu, sunt poeți? întrebă Adapă mâncând pâine.
Auta nu-i răspunse: plângea. Tovarășul său îi înțelese tristețea și nu-l mai tulbură.
Zilele lor treceau încet și greu. Greu mai ales pentru Auta. Oasele lui erau acum bolnave și scăpărau în ele dureri. Și îl rodea și cumplita părere de rău și după lumea de departe, părăsită, și după Nefert care murise înaintea lui dintr-o greșeală a ei, și pentru că lumea lui, lumea în care s-a întors, nu era și încă nu putea nădăjdui să fie cum era cealaltă.
Și într-o zi bătrânul Auta n-a mai putut ieși prin Babilon. L-a vegheat toată ziua singurul său prieten, Adapă.
Iar seara târziu, când cerul înstelat se desfășură ca o mantie, cu ochii la stele și frământând în mâinile obosite țărâna pământului pe care zăcea, Auta muri.
Omul care văzuse câteva lumi și întinderea înstelată dintre ele își dădu sfârșitul, mulțumit pentru sine și trist pentru cei din jur, în pulberea pământului din care se ridicase pe picioarele lui, prunc, întâia oară.


EPILOG



Stelele începeau să piară, cerul se albăstrea. Prin, fereastra deschisă larg intra miros de liliac. Se auzea la răstimpuri un vuiet surd și prelung. În încăpere era aproape întuneric.
— Ce-i asta? răsună un glas îngrijorat.
— Liliac, răspunse alt glas.
— Nu asta... vuietul acela surd!
Celălalt începu să râdă:
— Ce să fie! Liftul blocului. E dimineață, oamenii se duc la lucru, se trezește orașul... Să aprind lumina?
— Da, vreau să reintru în timp.
Unul dintre cei doi bărbați care vorbeau întinse mâna spre butonul lămpii de pe masa de scris. Un cerc de lumină îi cuprinse pe amândoi. Unul ședea pe scaunul său de lucru, celălalt în fața mesei, într-un fotoliu.
— Mă duc să fac o cafea! spuse cel de pe scaun și se sculă îndreptându-se spre ușă. Celălalt părea că visează. Tăcea. Aprinse o țigară, apoi privi lung fumul.
Puțin mai târziu întâiul aduse cafea fierbinte. Oaspetele său părea nemulțumit de ceva. Chiar spuse:
— Oricât ai interpreta legendele, până nu-mi arăți măcar o bucată de cremene cioplită de om pe care ai fi găsit-o bunăoară în Azore mult sub nivelul oceanului, în Atlantida nu cred.
Gazda își sorbi cu oarecare nervi toată ceașca de cafea dintr-o dată:
— De unde știi că n-am să ți-o aduc?
— Când?
Și oaspetele se uită la gazdă să vadă dacă nu râde. Dar nu râdea.
— Când toată lumea își va părăsi cu totul gândurile la războaie și își va găsi timp și să coboare cu batiscaful măcar în jurul insulelor din cele patru arhipelaguri...
— Pentru ce? Oceanografie s-a făcut. Și Azorele unde ai plasat Piscul Sfânt, și grupul Madera, și Canarele cu Muntele dumitale de Foc, și insulele Capului Verde au fost cercetate de geologi.
— Cer batiscafuri pentru arheologie submarină. Dar în noaptea asta n-am căutat să-ți demonstrez fosta existență a Atlantidei. De ea sunt sigur!
— Platon cu Timaios și cu Kritias, știu. S-a dus Solon la preoții din Egipt... iartă-mă, din Ta Kemet, ca să fiu ca și dumneata, autentic.
— Râzi degeaba! Cu toate că un istoric care nu e numai arhivist nu leapădă astfel de documente. Nu socot că Platon a născocit... Totuși vreau să-ți aduc aminte de cercetările moderne nu numai ale oceanografilor și geologilor în cele patru arhipelaguri, dar și ale etnografilor asupra băștinașilor din Canare. Știi că oamenii de-acolo au trei dialecte interesante al căror studiu poate spune destul de mult? Știi că au texte străvechi pe care nici ei, nici savanții nu le pot citi? Știi că există obiceiul de a se înmormânta răposații de seamă în piramide mici?...
— Dar dumneata admiți o cauză externă a scufundării Atlantidei. Să admit prin absurd că a existat și că...
— Aici am intrat în alt domeniu, care este sursa principală a ipotezei mele. Eu m-am bizuit pe un anumit fel de a interpreta vechile legende, și nu numai în privința Atlantidei. Am asociat după cum vezi legendele, și cum ai auzit în ceea ce ți-am povestit toată noaptea, le-am folosit uneori ca atare, ți-am citat chiar texte.
— Am recunoscut unele.
— Dar nu-i vorba de asta. Vreau să-ți aduc aminte că aproape totdeauna miturile și legendele au pornit de la un adevăr înregistrat direct sau indirect de o anume generație, apoi complicat sau simplificat de memoria celorlalte. Nu uita că memoria milenară deformează. La urma urmei deformează și memoria individului. Gândește-te la imaginile fixate în copilăria dumitale și confruntă-le cu ceea ce a reținut memoria celor care erau maturi în același moment! Iar legendele de care m-am ocupat provin din copilăria omenirii. Iată, mi-am adus aminte: oricât de furtunoasă, cu oricâte trăsnete, ploaia e ploaie. Odată, în adolescență sau mai târziu, l-am întrebat pe tata de ce nu mai sunt furtuni cu fulgere care să incendieze tot cerul, cum erau în copilăria mea. Tata și-a amintit că trecusem cu el sub o ploaie de mai, cu fulgere bogate dar obișnuite, însă eu aveam pe atunci numai trei ani.
— Deviezi! Legendele sunt aproape totdeauna simboluri.
— Nu aproape totdeauna. Când sunt, sunt în același timp. Dar omenirea nu le-a creat cu intenția de a simboliza. Simbolul e totuși o formă mai subtilă de gândire. Ele au izvorât din câte un complex de memorări a unor fapte reale, uneori auzite, alteori văzute de departe. Iar generațiile ulterioare au hipertrofiat în același timp, simplificând uneori până la esențe, au prefăcut, au interpolat. De multe ori nucleul principal al legendei este așa de copleșit de stratificările ulterioare, că abia îl mai găsești. Omul în trecutul îndepărtat era pus în situații care-l depășeau și pe care voia să și le explice. De aceea începuse să fie om! Dar de multe ori faptul real depășea cu mult puterea de a interpreta pe care o avea bietul privitor. Mijloacele acelui privitor erau foarte sumare. N-aș vrea să-ți spun numaidecât că animalul mitic vasilisc care ucidea cu privirea ar fi chiar arma cu raze invizibile pe care au folosit-o marțienii mei. Sunt convins că ai sări să-mi strigi că vasiliscul e numai un simbol. Mă rog, să fie așa. Dar amazoanele? Te mai îndoiești că aici e memoria matriarhatului?
— O, firește că nu...
— Măcar asta! Atunci e bine: câștig teren.
— Nu știam! Poate că îl pierzi.
— Bine, să vedem! Balaurii...
— Uiți puterea fanteziei dacă îmi aduci balaurii ca argument. N-ai să-mi spui că ghionoaia din basmele lui Ispirescu e un pterodactyl!
— De ce nu? zise gazda râzând amuzat. Balaurii din basme sunt copia deformată a animalelor preistorice, dinosauri, stegosauri, diplodoci...
— Care au dispărut înainte de apariția omului!
— De unde asemenea teorie? Spune-mi, te rog, ce a dispărut brusc în toată istoria pământului? Ceea ce dispare se întrepătrunde cu ceea ce apare. Nimic nu apare până nu s-a născut și nu s-a fortificat forma superioară. Dar să reluăm legendele: nici o fantezie nu creează din gol și fără experiența realității nici nu există fantezie. Iar fantezia primitivului nici n-a fost așa de mare cum ți-o închipui. Orice mit a fost răspunsul privitor la o realitate necunoscută și neașteptată. Uneori, oamenii au descoperit repede adevărul, însă mitul a continuat să circule în forma basmului. Gândește-te de pildă la centaur.
— Centaurul e o invenție religioasă.
— Religioasă a devenit mai târziu. Adu-ți aminte că nu toate popoarele vechi au cunoscut calul. Calul a fost adus din răsărit. Imaginea călărețului e sublimă și plăcută ochiului chiar și astăzi. Dar văzută prima dată a fost înfricoșătoare: calul și călărețul păreau o singură ființă. Dacă te îndoiești, răsfoiește memoriile călătoriilor lui Columb. Caraibienii s-au speriat de oamenii genovezului mai ales pentru că i-au văzut călări pe cai. Ãsta a fost centaurul: un călăreț pe calul său. Când toți au început să învețe călăria, legenda s-a hipertrofiat și a luat-o în antrepriză religia. Religiile s-au născut totdeauna din frică și din ignoranță, iar când unii preoți și mai ales sacerdoții, pontifii, au devenit culți, de multe ori singurii posesori de cultură din societatea lor, firește că au predicat mai departe frica și ignoranța.
— Aici, ai fără îndoială dreptate, căci asta-i menirea religiilor. La urma urmei, și cei dintâi țărani care au văzut automobilul au dat în el cu pietre și-au crezut că e diavolul în el... Totuși mă gândesc că nu totdeauna se nasc legende. De pildă, o legendă a automobilului nu s-a născut.
— Sau mai corect spus a durat foarte puțin: o clipă, datorită dezvoltării și răspândirii rapide a tehnicii timpurilor moderne. Fiindcă, după câțiva ani, flăcăul cu sapa care se crucea văzând căruța diavolului a putut să se facă șofer.
— Atunci de ce a rămas legenda centaurului? Oare calul s-a răspândit așa de încet?
— Da, firește. Calul era scump. Târziu după hicsoși, în Egipt un cal costa cât trei sclavi.
Oaspetele se gândi puțin, bându-și cafeaua, apoi spuse:
— Totuși sunt multe legende care nu pot fi altceva decât traducerea în imagine artistică a unor visuri irealizabile. De pildă tinerețea fără bătrânețe și viața fără moarte din admirabilul nostru basm.
— Tema asta știi că nu e numai a folclorului nostru? Am mai găsit-o. Este bunăoară și în Caucaz. În basmul corespunzător georgian, un tânăr pleacă în căutarea unui ținut unde nu este moarte și ajunge acolo după o călătorie lungă și grea. Într-un palat întâlnește o fată care se numea Frumusețea. Palatul e de cristal. Tânărul rămâne cu fata și veacurile scurse i se par zile, până când îl apucă dorul de casă. Rugămințile fetei nu-l înduplecă, și el pleacă spre locurile lui de obârșie. Negăsind însă decât ruine și vagi amintiri, îmbătrânește și moare. Pământul și-a luat dijma... Între noi și Caucaz sunt vreo două mii de kilometri în linie dreaptă, peste Marea Neagră. Dar mai e un basm și mai departe. Tânărul Tî Thîk străbate marea și întâlnește un munte plutitor, numit Fi Lai, cu treizeci și șase de peșteri. În acest munte care nu se oprește niciodată nicăieri și nu trece de două ori prin același loc, locuiește stăpâna lui, zâna Ngui, care și-l alege ginere pe Tî Thîk. Fata ei e foarte frumoasă și nemuritoare și îi dă și lui de zestre nemurirea, totuși Tî Thîk pleacă și el spre patrie după un număr de zile, ca să afle apoi că de fapt trecuse un veac. Basmul e din Vietnam. Vor mai fi și altele...
— Basmele astea sunt foarte frumoase, numai că tema comună nu e altceva decât un simbol.
— Ai dovadă arheologică, materială că e numai un simbol?
— Cred că dovezi arheologice trebuie să-ți cer eu!... Vrei neapărat să-ți justifici ipoteza durerii și întoarcerii unui pământean prin cosmos cu viteza luminii, însă...
— Însă cum voiai să interpreteze altfel lucrurile niște martori oculari aproape primitivi ai acestei relativități a timpului pe care azi o numim paradoxul lui Einstein și pe care nici azi n-o înțeleg prea mulți oameni!
— Exagerezi.
— Dumneata exagerezi simbolizând totul! Miturile și legendele sunt conglomerate mult mai complexe decât le tratăm de obicei. Un om lucid judecă și discerne; ceea ce e simbol rămâne simbol, dar să ne ferim de comoditate care e un cusur incomparabil cu judecata dialectică. Noi, în fața unui mit străvechi, trebuie să chemăm în ajutor cât mai multe discipline ale științei moderne. Sau vrei să rămâi cu una din cele două soluții tradiționale: fie să crezi în mituri ca atare, cum credeau bigoții ignoranți, fie să te mulțumești a le socoti simboluri. Iartă-mă, dragul meu, dar asta se numește lene de a gândi. Unde-i spiritul dumitale analitic? Trebuie să alungăm din interpretarea miturilor superficialitatea, cum am alungat supranaturalul. Nu uita că în mituri și în legende simbolul e adesea periferic. Dacă Schiemann ar fi judecat așa, nu mai descoperea Troia. Ce zici? Homer a făcut un simbol al unei Troie imaginare, ca să aibă ce opune aheilor, nu-i așa?
Celălalt suportă liniștit ironia:
— Nu tăgăduiesc tot ce spui, dar îți aduc aminte iarăși că ești prea pătimaș în generalizări.
— Nu generalizez de loc: te invit numai să ai un punct de vedere științific asupra miturilor. Să știm să căutăm piatra bună în moloz. Simbolul e un șperaclu prost în cazul de față, căci cu el intri prin efracție numai în tindă, în podul de rufe, în pivnița cu murături, dar în casă nu. Acolo trebuie să găsești cheia adevărată. Te mulțumești, văd, numai cu aparențele, parcă n-ai mai avea încredere în formidabila putere de pătrundere a minții omenești! Bănuiesc că știi care-i unul din dușmanii cei mai mari ai evoluției cunoașterii, un dușman ca să zic așa intrinsec, pe lângă ceilalți mari dușmani care sunt războaiele, dogma, prostia.
— Fără îndoială că știu: suficiența.
— Atunci de ce mă contrazici?
— Pentru că ești pripit.
— Bine. N-ai decât să aștepți să ți se reveleze adevărurile singure. Sau îți închipui că Arhimede a aflat tot ce știa numai făcând baie? Trebuie să mai și cauți, dragul meu!
— Și dacă greșești, pripindu-te?
— Îți corectezi greșeala și înveți din ea. Dar ai folosit un termen fals: nu sunt pripit, cel mult avântat! Știu bine că nu trebuie să ne mulțumim niciodată cu ce cunoaștem. Unii oameni s-au căznit milenii să se creadă buricul lumii și să fie mulțumiți de cât aflaseră întâmplător, adică mai nimic. Alții s-au scuturat de beleaua asta și s-au căznit întruna să afle mai mult. Asta e lupta milenară despre cunoaștere și ignoranță, dintre spiritul progresului și spiritul retrograd. La început lumea era un sat și stelele felinare. Insecta fragilă pictată cu două din cele șapte culori vizibile ale lumii s-a urcat până în vârful firului de iarbă și, găsind acolo sfârșitul universului ei, a fost mulțumită de record și a coborât îndărăt. Ca și omul ignorant al timpului străvechi. O, și cât este de comod să te bucuri că exiști singur după ce ai aflat că exiști, și că nimeni nu mai poate să aibă o inteligență ca a ta, după ce ai crezut că o ai! Dar beatitudinea asta stearpă te oprește încarcerat în conștiința că lumea e un sat și stelele sunt felinare.
— Nu te pot contrazice aici, deși te îmbeți de lirism. Și toată fantezia dumitale pe care ai lăsat-o să zburde azi-noapte nu zic că nu m-a amuzat. Ba aș spune că mi-a creat și probleme.
— Vrei să-ți spun un lucru care o să te cam surprindă?... N-am vrut să fantazez, cel puțin în liniile esențiale.
Oaspetele râse:
— Cu călătorii astrale, cu distrugerea prin explozie nucleară a Sodomei și Gomorrei, cu nume ca Mehituasehet și Mahukutah care luxau chiar și limba marțienilor dumitale...
Gazda îl măsură cu o privire senină:
— Sunt deducții și ipoteze, unele chiar certitudini. Numai detaliile intime din povestea pe care te-ai ostenit s-o asculți le-am născocit. Dar și numele sunt autentice... vreau să spun că nu ar fi aparținut într-adevăr persoanelor evocate, ci că nu am inventat nici un nume, nici chiar cele care produc luxații în mușchiul limbii. Sunt nume istorice sau folclorice din țările și regiunile respective, adaptate nevoilor evocării fără transformări fonetice. A existat bunăoară un soldat egiptean Iahuben, un preot egiptean Tefnaht în textele cele mai vechi... Auta este un nume purtat de un erou luminos dintr-un basm african. Pe Mahukutah îl găsești în epopeea Popol Vuh a poporului guiche din Yucatan, pe Utnapiștim în Poemul lui Ghilgameș, de Abraam și de Lot cred că nu trebuie să-ți mai spun... Asta-i tot. Ipoteză și deducție...
— Și certitudini! Acest lucru mă amuză cel mai mult. Dacă ne întoarcem la discuția noastră, iarăși am să te întreb, unde-s documentele? Sunt convins că unele se vor mai găsi, doar nu s-au găsit toate! Totuși adevărul nu se reconstituie numai din ipoteze și mituri.
— Atunci n-avem decât să așteptăm numai descoperirea documentelor palpabile și să nu îndrăznim să străpungem nici un fel de beznă cu nici un fel de reflector. Bine zici: Homer, un mit, Schlieman, o ipoteză. Ești mulțumit?
Oaspetele oftă:
— M-ai sucit în toate felurile, dar ești înfierbântat și uiți mereu că eu de fapt nu combat ipoteza ca mijloc de cercetare, ci numai îți atrag atenția să fii...
— Să fiu mai prudent? Schlieman a băgat bani în Troia, deci a fost imprudent. Și parcă numai el? Ce zici, o să cadă drobul de sare pe copil?
— Lasă snoava lui Creangă! Eu aș fi luat pur și simplu drobul să-l mut într-un loc neprimejdios!
— Știi că ești inteligent cu adevărat? Atunci ia-l și mută-l.
Gazda se temu că și-a jignit oaspetele. Ca să lase timp să-i treacă eventuala ofensă, ieși să aducă alte cafele. Oaspetele văzu abia acum că lumina cea mare din odaie venea de fapt de-afară, de la soare. Se sculă și stinse lampa. Apoi se opri la geam, contemplând forfota dimineții însorite. Peste drum se puneau ultimele plăci de marmură și de tuf pe fațada unei case bucureștene înalte. Auzi ușa, și fără să se întoarcă, întrebă amuzat:
— Cred că ți-am băut toată cafeaua, dacă ai venit așa de repede.
— Ba nu, am și adus-o! Era gata făcută de nevastă-mea.
Oaspetele se întoarse în fotoliu, să-și ia ceașca în primire. Îi plăcea tabietul; o mirosi întâi, între două fumuri de țigară, apoi gustă îndelung, mai mult aburii decât cafeaua. Puse ceașca jos și oftă.
— Știi de ce oftez? Pentru pierderea ireparabilă a documentelor... Omul se degajează de zona ignoranței și se va plimba prin toate secretele din spațiu și din timp! Iată realități apropiate de care nu mă îndoiesc. Dar am vrut să oftez pentru pierderea bibliotecii din Alexandria.
— Toți oftăm și-l blestemăm pe Caesar că n-a împiedicat incendiul.
— Preferam să ardă Comentariile lui și să rămână biblioteca! strigă oaspetele supărat.
— Ba eu aș fi fost de părere să rămână și biblioteca și Comentariile. Dar e prea târziu pentru preferințe. Totuși, cu totul ireparabilă pierderea nu e. Mereu se mai găsesc papirusuri, copii ale celor arse. Păcat că multe se găsesc numai din întâmplare, fără să se caute. Dacă beduinul Muhammed nu și-ar fi pierdut o oaie, cine știe când și dacă s-ar fi găsit sulurile de lângă Marea Moartă! Știi ce mulțumiți ar fi arheologii din lume dacă li s-ar da măcar banii necesari construirii unui singur bombardier atomic? În loc de o singură bază militară de agresiune să se facă o flotilă de batiscafuri în Atlantic. Ce zici? Să se dea banii cu care s-ar echipa o divizie unui institut de cercetări științifice pentru stipendierea fanteziei cercetătorilor.
Montaigne cita o frază a lui Seneca: Fortis imaginatio generat casum. Chiar dacă nu totdeauna imaginația naște faptul, îl poate de multe ori descoperi.
— Dar uneori numai îl naște! zise oaspetele cu ușoară ironie. Mă gândesc la terasa din Baalbek. Sau și aici ai interpretat vreo legendă?
Gazda rupse un chibrit, apoi altul.
— Am acceptat această interpretare pentru că alta deocamdată nu găsesc. Ipoteza nu-mi aparține, ca și aceea despre tectitele din deșertul libian, și într-o măsură despre distrugerea Sodomei și Gomorrei. Despre unele din aceste ipoteze s-a scris și s-a discutat în presă. Eu unul nu cred să poată fi găsită altă interpretare mai justă a celor trei fenomene deși, în definitiv, s-ar putea să fie și altfel. Dar socot că în preajma Baalbekului sau mai departe există legende în folclor, fie neculese de nimeni, fie neapărute în centru atenției. Sunt la urma urmei milioane de culegeri folclorice în toată lumea, însă folcloriștii au alte scopuri și recurg de obicei la alte moduri de interpretare. Iar vizita probabilă făcută de ființe superioare din altă planetă, nu neapărat din Marte, este atestată, dacă vrem să le interpretăm ca atare, de sute de legende și mituri. Nu sunt cel dintâi care mă refer la ele... Și cred că nici ultimul! adăugase gazda, zâmbind. Poate că într-o bună zi cercetările științifice vor infirma sau vor confirma aceste ipoteze... Dar spune-mi dumneata acum, dacă știi, ce altă explicație i se poate găsi terasei din Baalbek? Nimeni n-a fost în stare până acum să-i ghicească utilitatea!
— Poate e soclul unui monument distrus.
— Să zicem. Dar cine putea să ridice pe atunci o lespede de peste două milioane de kilograme! Și macaralele contemporane se tem... Deocamdată cert e un lucru: pământul a fost gazdă a unor cosmonauți străini.
— Aș fi admis ipoteza, dar dumneata ai și certitudini.
— Am, și uite de ce: nu pot accepta să mă cred buricul universului. Ajungem la dogmele religiilor dacă suntem așa de prudenți ca dumneata. De ce starea de om, chiar de homo sapiens, să fie privilegiul numai al uneia din cele mai mici planete ale uriașei noastre galaxii care nu e nici cea mai mare printre galaxiile existente în număr infinit. Vrei totuși să ne întoarcem la religie?
— De ce la ea! Religia își trăiește ultimele clipe agonice și nici un om rațional și cinstit n-o mai ia în serios. Eu admit că în cosmos sunt planete cu aceleași sau aproximativ aceleași condiții fizice și chimice ca ale noastre, dar...
— Dar, îl întrerupse gazda râzând.
— Nu mă ironiza gratuit. Aș putea să glumesc și eu și să-ți spun că te apropii de sfântul Ioan Damaschin care fără să fi văzut îngeri le descria cu detalii toată fiziologia. Dar vreau să-ți spun numai că nu avem dovezi, nu știm...
Gazda râse din nou:
— Eu trebuie să fiu politicos cu oaspetele meu, dar știi ce ți-ar fi răspuns Spinoza?... Că ignoranța nu este argument! Iartă-mă, dar numai am citat. Oare nu cumva însă cu o prudență excesivă în această materie ajungem tot la vechiul Eu sunt alfa și omega, începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.
— Deci dumneata ai certitudinea acestor vizite? întrebă oaspetele nesigur.
— O am.
Oaspetele se uită în gol. Apoi spuse vioi:
— Cunosc ipoteza unui astronom asupra sateliților lui Marte... Ai pe Swift în bibliotecă?
Gazda se sculă și după câteva clipe îi aduse cartea despre Gulliver. Oaspetele o răsfoi un timp.
— Uite ce scria ăsta la 1726, zise el. Astronomii lui de pe insula zburătoare Laputa, care nu știu de ce îmi amintește acum nițeluș de muntele plutitor al zânei Ngui, de care mi-ai vorbit, iată ce au făcut. Citez: „au descoperit două stele mai mici, sau sateliți, care se învârtesc în jurul lui Marte. Dintre aceste stele, cea mai apropiată e așezată la o distanță egală cu trei diametre ale planetei Marte de aceasta din urmă, iar cea mai depărtată la o distanță de cinci diametre; prima se rotește într-un răstimp de zece ore”... de fapt în opt ore, ăsta e Phobos! zise oaspetele ridicând o secundă ochii din carte; „ iar cealaltă într-un răstimp de douăzeci și una de ore și jumătate”. Daimos are revoluția de treizeci de ore. „Așa că pătratele acestor răstimpuri cresc cam în aceeași măsură cu cuburile distanțelor de la centrul planetei Marte, ceea ce dovedește fără îndoială că și ele sunt cârmuite de aceeași lege a gravității... “ în sfârșit, asta zice! Dar de unde naiba știa Swift atâtea detalii ale mișcării și distanței când încă nimeni nu bănuia că acești sateliți există? Vorba dumitale, poate cunoștea vreo legendă care s-a pierdut. S-ar putea presupune eventual, dacă vrei să ne amuzăm, că însăși insula Laputa nu este decât o navă cosmică. Mai știi!
— Tocmai de la acest „ mai știi” am pornit și eu. Sunt o sumedenie de întrebări care cred că nu admit alt răspuns. Să-ți pun câteva dintre ele. De ce, de pildă, titanul din Atlas ținea pe umerii lui cerul și stătea de pază în fața unei grădini minunate, Arcadia fericită? Știi unde stătea Atlas?
— Știu! zise oaspetele râzând. N-am fost acolo să-l văd, însă știu: lângă Gibraltar, sau cum i-ai spus dumneata după fenicieni, Stâlpii lui Melkart. Dar nu știu de ce stătea acolo. Dumneata ai spune că păzea Atlantida de pirații cretani, gata să le dea cu cerul în cap.
— Bine, zise gazda și alese o hârtie de pe masă. Dar de ce profetul Daniil zice așa: „Privi până când fură puse jilțuri și s-a așezat Cel vechi de zile: îmbrăcămintea lui: albă ca zăpada, iar părul capului său: curat ca lâna; jilțul său: flăcări de foc; roatele lui: foc arzător. Un pârău de foc se vărsa și ieșea de sub el”? Nu-ți amintește decolarea unei rachete cosmice? Fără îndoială că acel Daniil habar n-avea ce ascunde legenda auzită. A folosit-o mecanic numai pentru că îi convenea în meseria lui de profet care se îndeletnicea cu metafizica... Și apoi altceva: când toată Biblia susținea cu smerenie îndărătnică și naivă că pământul ba e așezat pe stâlpi, ba se reazemă pe niște balene, când alți ignoranți străvechi îi dădeau planetei noastre drept scaun un crocodil și numai unii socoteau (și erau îndrăzneți) că pământul plutește pe marea numită ocean, leprosul Iov zice textual: „el a spânzurat pământul deasupra golului”! Cum ți se pare?
— Da, făcu oaspetele, e cam ciudat. Abia Aristotel a bănuit sfericitatea și suspensiunea în gol a planetei. Iov n-avea cum să facă asemenea descoperire... Da, da, însă hăt încolo mai către noi, predicatorii scripturii și-au lipit feștila poate chiar pe această frază ca să n-o vadă și să-l ardă pe rug pe Giordano Bruno, să-l batjocorească pe Galileu, să se supere pe Copernic. N-am avut dreptate să oftez după biblioteca din Alexandria? Totdeauna l-am pizmuit pe domnul director Eratostene...
— Și eu îl pizmuiesc. Biblia e un morman haotic și nu ne oferă decât câteva crâmpeie de memorie străveche, strecurate în ea întâmplător, poate de copiști, și încețoșate, dislocate din esența lor și scufundate într-o mlaștină de morală stupidă, de medicină empirică, de multe pagini de poezie, și mai ales de ignoranță, agnosticism, superstiție, frică de natură, trufie, minciuni voite și haos. Și totul e Lustruit cu niște false taine, ca și celebrul număr 666 din Apocalips, al lui Neron, pe care l-a descifrat odinioară cineva și despre care vorbește Engels. Biblioteca domnului Eratostene avea însă vreo șapte sute de mii de manuscrise până în anul 48, când au blagoslovit-o probabil centurionii și soldații lui Caesar, în timp ce dictatorul săruta vasul Cleopatrei...
— Și ce a mai rămas au distrus principii mauri.
— Asta nu-i adevărat. Maurii ne-au adus, dacă nu te superi, chiar și pe Aristotel, și algebra, și au clădit Alhambra ca să aibă unde curge sângele victimelor domnului Ignațiu de Loyola. Trebuie să-ți amintesc că în anul 341, patriarhul creștin Theofil, în dragostea lui de Dumnezeu, a pus să se ardă pe rug toate cărțile, cum zicea el, păgâne, adică tot ce mai rămăsese din marea bibliotecă. Gândește-te ce au făcut cucernicii spanioli cu civilizația mayașă, incașă, aztecă și quiche! Și cum să mă mir, de vreme ce sfântul Ioan teologul, care era încă prea civilizat față de sfânta inchiziție, a socotit că o carte indescifrabilă este o carte comestibilă. Căci când i-a zis îngerul, dându-i cartea, „Ia-o și mănânc-o”, Ioan mărturisește senin: „Atunci am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o “. Mulți s-au tot căznit să șteargă urmele vechilor civilizații. Ani în șir s-au străduit și musulmanii, în numele Coranului, să desfigureze fața marelui Sfinx. Ei s-au gândit că Allah le va și pune de-o parte câte o hurie și un munte de pilaf, dacă vor batjocori pe acel „ idol păgân “. Și parcă posedatul Savonarola a fost mai breaz!... Dar să ne întoarcem la legende...
— Să ne întoarcem? Cred că nici nu ne-am depărtat de aseară.
— Voiam să-ți mai spun, zise gazda, încă un lucru: cum se pot deosebi într-o legendă sau în textul unui mit, dintre implicații și interpolări, faptele pe care eu le cred memorie ancestrală. Ai dreptate: în selectarea crâmpeielor de memorie trebuie foarte multă prudență. Să-ți dau un exemplu. În timp ce bunăoară relatarea biblică a plecării lui Lot din Sodoma e simplă și sobră, aproape ca un proces verbal... ba, mai mult, numai o dată se spune că cei doi vestitori sunt îngeri, încolo textul biblic spune în chip cu totul neobișnuit: „cei doi bărbați”... În același timp însă poveștile minunilor făcute de profeții mici sunt de o invenție vulgară, trivială, lipsită de haz și de bun simț. Sub așternutul superficial de floricele clefăie un noroi dezgustător și stupid.
— Acum însă te-aș mai întreba eu ceva, zise oaspetele. Să presupunem că Atlantida ar fi existat, dar de unde părerea dumitale că atlanții erau același neam cu vechii egipteni, de unde bănuiala că atlanții s-ar fi refugiat în Egipt?
Gazda zâmbi:
— Nu-mi dai voie să păstrez nici o taină?... Hai să-ți spun. Egiptenii, sau poporul roșu, rome, cum se numeau ei înșiși, n-au avut, sau cel puțin istoria nu cunoaște, „o copilărie sălbatică”. Și limba și scrisul se prezintă azi evoluate de la început, ceea ce e nefiresc. Dacă n-au fost atlanții de același neam, deci cu posibilitatea unei contopiri ușoare, de unde toată explozia aparent subită de cunoștințe și certitudini, de îndemânare superioară în construcții, în irigații? Chiar așa, din nimic?
— E foarte greu de admis... S-ar fi păstrat totuși măcar un document, măcar ceva...
— Poate că s-au păstrat mai multe. Fii bun și întreabă pe Caesar, pe Dioclețian, sau pe patriarhul Theofill Mi se pare că tocmai de aceea poporul egiptean nu și-a ținut minte strămoșii, cum se exprimă unii istorici moderni.
Oaspetele zâmbi jenat. Dar gazda se sculă și veni să se așeze în alt fotoliu, în fața oaspetelui. Și zise:
— Știi ce? Hai să-ți spun o anecdotă istorisită de un călător arab de acum vreo șase veacuri. Treceam odată, zice arabul, printr-un oraș străvechi foarte populat, și l-am întrebat pe unul dintre locuitorii lui cine a întemeiat acest oraș și când.
„Nu știu, a răspuns locuitorul. Nici strămoșii noștri n-au știut. Orașul a fost totdeauna. “
După cinci sute de ani, zice iar arabul, am trecut prin aceleași locuri, dar n-am mai văzut nici urmă de oraș. Vedeam un țăran cosind iarbă pe fostele locuri ale orașului. L-am întrebat de când nu mai este orașul.
„Mă întrebi lucruri ciudate, zise el. Locul acesta așa a fost dintotdeauna, cum îl vezi acum. “
Peste alte cinci sute de ani, am văzut marea în locul șesului înverzit. Niște pescari pe care i-am întrebat de când este marea acolo mi-au răspuns că totdeauna a fost mare.
Au mai trecut cinci sute de ani, și iarăși m-am dus unde mai fusesem și am găsit un oraș înfloritor, mai bogat și mai întins decât fusese cel dintâi. I-am întrebat pe orășeni de când este orașul, și mi-au răspuns:
„De când lumea “.
Oaspetele se uită la ceas și sări din fotoliu, scuzându-se. Gazda îl petrecu până la ușă. Din prag, oaspetele îi mai spuse:
— Când se dezgroapă Atlantida, te rog să-mi telefonezi.