se crapă de ziuă
prin breșa aceasta se-ntorc demonii din tură
ultimul, rătăcit, orbecăie în gălbenușul orelor subțiri
și se scurge deodată prin grătarul dreptunghi în canalizare
ies să-mi plimb câinii orbi ținându-i de lesă pleoapă
coaja clipei un abur vâscos peste care
aer străin și solemn urcă iute - sunt de acțiune s-ar zice...
s-o crezi tu
sunt nervos, uite cum mârâi bunădimineți răspuns
celor care mă confundă cunoscuților
crăpătura se întinde și ultima fărâmă din noapte îmi pare chiar ultima și
adie gheață
ce mă fac în atâta rană lumină...!
-
și de ce nu mi-ați spus că nu mai sunt uși
de ce nu mi-ați spus că nu mai sunt uși...?

toate plimbările, toate diminețile, câinii aceia... și confundătorii
sunt doar nălucile desperecheate
imperceptibile precum nesăvârșitul gest de paralitic...?
- dar breșa? - ...sunt vidat într-o pungă din beton armat și sticlă
aerul acela solemn dâra unui orgoliu hărțuit în neîntâmplări
și n-am mai mult decât
această ferăstruică dreptunghi grătar...?

cu pleoapa ruptă câinele stâng se-ntoarce singur

nu, nu există ultima, - rana lumină e-o cicatrice, un glaucom sau ...amintire
nu trebuie
ziua și lumea nu trebuie salvate, se merge-nainte, nu există ultima,
se crapă de noapte de noapte