Cu Dumnezeiască cumpătare,
In goluri, crucile se-nchină
La un chip prelung. El duce asemănare
Spre o măreață dulce Vină.

Prin acea Stea ce duce-n ceruri,
Năpasta simțurilor calde,
Prin straduinti si brave rituri
Să inaltam ursita care arde.

Pe când noi ne vedem în doară,
Luminile și umbrele se joacă
Ca într-un carusel ce poartă
Inimile ce-și șoptesc, pe-o bancă.

Adânca-mi este spulberarea vie,
Ce zboară în clepsidre nerăbdătoare
Ce n-au adus nici o simbrie.
Ea timpului smulge tipare.

Ca mai apoi, în jugul Sfânt,
Să-ncheie Prea-cinstita Taină,
Iar nu s-aștearnă pe Pământ
Poate o sămânță, ori o rană.

Oglindă de-ar fi viața toată
Minutul n-ar putea cuprinde-n sine,
Iar pasărea ce zboară, poartă
Simțirea Universului, la Tine.

În liniștea ce se așterne-n umbre,
Nu va dori mai mult s-adie,
ÃŽn zbaturile zgomotelor dure
Dorința-mi scumpă, să invie.

Învăluite-mi trec prin gând,
Să-mi soarb-odihna vieții calde
Ce naște-n Vis, de sub Pământ
A omenirii ne-mplinite roade.

Ca un ecou ce-ntr-o clipită
Permite vieții să trăiască,
Iar pentru ea aceeași faptă
Nu ar putea din nou să crească.

Se-nșiră-n gânduri de văpaie
Și înconjoară jocul suplu,
Ca mai apoi să se-ncovoaie
Sub greutatea unui cuplu.

Aproape este. Și-ntr-o clipă
Pe frumusețea firii o apucă,
Apoi o scoate ca din pipă
Și-o pierde-n zare de nălucă.

Ea doar nu are nici o teză,
Căci totul vine din esență.
Ca o petală într-o vază,
Ce florii nu-i e trebuință.