Cartea Poemelor

*** 30 ***

Pânza de păianjen




Într-un colț, uitat de lume,

Pe sub streșini ruginite,

Nici un zgomot, nu s-aude

Dintre vreascurile rupte

Când s-adună împreună

Un alai de arahnide,

Să-și țeasă, sub clar de lună,

Straie cât mai deosebite…







Doar o luminită, s-agită-n voie,

Pe aripi de vânt

Când cu bucurie,

Firele argintate se scutură spre pământ;

Pe- un perete, șade-o umbră

Care parcă vrea să-l lege, la un capăt,

Cu un clește care ține-o sfoară de îi trage-o dungă

Ce-o proptește într-o crăpătură, ca un lacăt,

Iar apoi, o-nvârte, ca pe-o roată,

De-i strivește osia-ntr-o parte,

Când vrea s-o desfacă,

Ca un orb, în noapte…







Rând pe rând, s-adună-n locu’ cela,

Sumedenie de umbre,

Decorând, vreme de-o oră, atmosfera,

Răsfrângând, cu dibăcie, mii de forme

De sclipeau în raza lunii,

Când se împleteau în cercuri,

Firișoare argintii, pe toți pereții,

Formând pâlcuri…

Ș-apoi priviră arhitecții,

Către opera lor,.. podoabă a frumuseții,

În lumina lunii, parcă... tremurând…

Era… o pânză de păianjen, legănându-se, în vânt…










©Th3Mirr0r