Poate
În foaia albă

Aici aș vrea să-mi ascund trupul, cuvintele
Aici unde soarele nu răsare nici cât să lumineze
O noapte de dragoste
Prin corpul meu trec turme de reni
Vietăți specifice organismului meu polar

Încet, încet din sternul ei se naște un Isus cu părul alb
De mâine voi mânca pește și pâine pe vatră
Nimeni nu putrezește, e un fel de rai profilactic
Lângă mine sunt oameni cu care împart
Ziarul, covrigul, câteva degete, la capătul peronului
Nu mai e loc de realitate, e un vis bolnav

Vreau să respir, foaia de pe masă e un tub de oxigen
O pun pe față, degeaba tot nu te văd, îmi cumpăr altă viață
Ciorile se rotesc deasupra cuvintelor, se rotesc
Caută nuci, nu am nuci, am doar amintirea cu tine
Pe care o sparg, zbang, aici pe foaia asta, mi-e foame
Miezul cărnos, zemos, îmi curge pe gât ca un balsam protector
Nu dau mită pentru nicio amintire, mintea mea nu mi-a cerut nimic
A venit pur și simplu, încet, calm, ca trenul în care împart
Ziarul, covrigul și mai ales fereastra, da, fereastra închisă etanș

Nu mai cred
În nimic
Poate
În foaia albă

Inima e un mușchi care crește doar pe partea cu tine
Poate fi arborată pe oricare din corăbiile care trec somnul
Cuvintele sunt berze, fac cuiburi pe case, cresc pui, ies de pe gât
Așa cum ies poveștile vâscoase, se lipesc de mine și trăiesc cu ele
Pe ascuns ca și cum aș avea o boală molipsitoare
Pot lua forme de îngeri minusculi, buni de puși la gât în loc de talismane
Dacă pun unul în palma se face o scobitură de unde pot bea apă

Nu mai cred
În nimic
Poate
În foaia albă

Pe zi ce trece sunt tot mai lividă, tot mai ușor de ghicit
Sunt doar o carte tactilă pentru un bărbat orb
Cuvintele se scurg lichide din glandele care servesc la zbor
Dincolo de calea ferată îmbătrânesc într-un oraș al nimănui