am capul spart,
vă rog să mă credeți!
printr-o gaură imensă intră familiarele gângănii
care recită aceeași veche poezie:
"bineînțeles că tu...și că tu...și că tu...".
când nu mai pot, destup o altă gaură,
cât se poate de îngustă,
prin care las, cu opinteli,
să intre câte-un "dar...",
firav de felul lui și vinovat...
vinovat că mă aprobă
atunci când nu vreau să ies sâmbăta din casă
sau când refuz călătoriile cu autobuzul
înspre anumite direcții.
dar virtuasele mele gângănii
sunt paznici de nădejne la ușa conștiinței
și încearcă să nu-l lase să-și facă de cap.
deși, în viclenia lui, el știe prea bine
că de cele mai multe ori ele nu pot face nimic altceva
decât să înțepe cu nesaț până la sangerare,
în vreme ce dorințele lui, mâloase până la greață,
sunt faunii care lasă marioneta
să-și facă de cap.