Ziua aceea de decembrie ar fi rămas doar o zi geroasă în care am interpretat o piesă de teatru în franceză dacă nu ar fi fost ziua în care ai îndesat un vis măreț în mine
Când am rămas singură cu el mi-a fost frică, mi se părea că mi se dilată inima și forța gravitației nu mai avea nici o putere asupra mea
Oh cât Te iubeam, doar un atac de cord mă mai despărțea de Tine
Dar am fost slabă și am fugit, mi-am împachetat inima în staniol și am fugit cât am putut de tare spre zări străine și reci, în locuri unde nu se dormea niciodată,
spre lespezi mucegăite unde mă aștepta agonia, agonia mea cu gust de cireșe amare
Oamenii fară vise își ciopleau pietre din ocean să-și facă medalioane care să le țină de cald la suflet
Credeam că acolo o să rămân acolo pentru totdeauna să privesc copiii cu priviri schimonosite jucându-se
Dar mi-ai trimis un înger care să-mi frângă aripile în zori de dimineață, nici un drum nu e mai scurt decât drumul ce duce acasă
Nu sunt în lume sicrie în care să mă pot ascunde de bunatatea Ta, nu sunt elefanți care să calce toate visele pe care le-ai avut când m-ai frământat dintr-un gând, când ai hotărât să mă faci om și nu râmă
Dacă și soarele ia pauză uneori Tu nu încetezi să fii veșnic niciodată, eu par să uit asta când aș vrea să mă cufund în finit, să uit de toate licorile amare pe care mi le dai uneori să le beau, în ele sunt ascunse bucuriile mele din viitor pe care le-ai strecurat ca un vraci bun.