Nu ți-a cerut decât să-i cumperi piersici, urâtule, asta vreau de la tine, ce zici, îmi poți cumpăra? Iar tu ți-ai spus că-i vei aduce livezi întregi, orașe întregi, nopți și lumini toate explodând pe un cer văzut numai de voi, asfințituri privite printre degete, până devin irizante, discuri de vinil, mii de astfel de discuri imprimate cu Marșul nupțial al lui Mendelssohn, Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, paiete și confetti, pietre micuțe și înghițite de pești aplatizați, din zonele bentonice, acolo unde e o liniște absolută, unde răul nu poate pătrunde, unde e o tăcere este atât de intensă, desăvârșită, mistuitoare că numai voi o puteți percepe și înțelege, numai voi o puteți accepta, să fie numai ale ei, să fie văzute numai de ea și de nimic altceva, nici de anotimpuri, nici de scurgerea nisipoasă a timpului, nici de încărunțirea sub praf a lucrurilor, până ajung, la rându-le, praful care va îmbrăca alte lucruri, într-un ciclu nesfârșit, până când nu-și mai găsesc utilitatea, toate ascunse la tine în inimă, livezi abia înflorite, colorate precum e saliva după ce se amestecă puțin cu sângele, o spumă rozacee, după un infarct capital.

Nu puteai înțelege, în acele vremuri, ce este acela un salt tehnologic și nici de ce, în zona ta, în micul tău univers vizual, mărginit de o baltă aproape secată, o cocoașă de deal în lateral și, drept în față, o ridicătură care se continua, de la dreapta la stânga, spre nicăieri, un loc aparte îl aveau locomotivele cu aburi. Le vedeai, zi de zi, fornăind, toate tuciurii și aruncând aburi grei spre cer, urlând disperat, ca strigătul unei femei care e atacată, în plină noapte, de vreun câine de stână sau de către nebunul satului, de furi și de ticăloși cuprinși de fierbințeală, de fantasme știute numai de ea, le simțeai prezența fizică și-n timpul în care adormeai, cu un deget înfipt între buze, cu vârful lipit direct de cerul gurii, forma prin care încercai să-ți suplinești lipsa de afecțiune, lipsa de hrană și, în general, toate lipsurile inventate de Dumnezeu, de la teama de lumină când toți copiii din sat sunt chinuiți de rujeolă, până la spaima viscerală că ai putea fi mușcat nu de șoareci, câtă vreme credeai că sunt niște animale plăpânde, sperioase și veșnic înfometate, ca și tine, ascunzându-se în spatele sacului cu sare gemă, din antreu, ci de vulpile care latră, vulpile costelive, abulice, cu ochii sticloși și care încep să se comporte precum câinii, la vederea apei, cele atinse de rabie și care pot împrăștia molima în aer, pe lucruri, pe opaițe, iar lumina acestora s-ar fi alienat și ea definitiv. Abia mai târziu, când ai plecat prima oară din satul acela, din capătul acela de lume, cu un șir de vagoane trase de o locomotivă cu motor diesel, ai înțeles că prin viață te poți mișca fie sincopat, greoi, pufăind, dacă ai la capăt o locomotivă cu aburi, fie alunecând pur și simplu printre toți ceilalți oameni, oricât de dens ar fi ei sau aerul dintre aceștia, printre obiecte și zile, printre străzi și iubiri mai mult sau mai puțin inventate, mai mult sau mai puțin chinuitoare, istovitoare, în fond așa ți-ai imaginat că arată iadul, acuma știi asta cu certitudine de unde nefireasca preocupare a ta legată de acele mașinării înfiorătoare, care puteau despica un om în două, cu roțile lor uriașe și negre, ascuție pe partea interioară a șinelor, ca niște cuțite, ca niște topoare, tot urlau și când gerul devedea de sticlă, și când salcâmii se chinuiau să înflorească de fiecare dată în alt mod, de fiecare dată la fel de bizar, și când berzele se scuturau de praful câmpiei și plecau pur și simplu în niște locuri pe care încă nu ți le puteai imagina, unele unde copacii rămâneau verzi tot timpul anului, unde păsările aveau cuiburi pe care nu le părăseau niciodată, precum părinții ticăloși, unde lumea, în general, era veșnic zâmbitoare, cu siguranță că așa arată și paradisul, în vreme ce iadul e un fel de locomotivă cu aburi, asta credeai, e toată numai fier și cazane, acolo ajungi să arzi pentru totdeauna, în burta acestei bestii, iar un om rău, murdar din cap până în picioare de funingine și mirosind a rachiu ieftin, va arunca peste tine grămezi întregi de lemne, de cărbuni, de pucuioasă, așa-ți închipuiai apocalipsa, asta aveai în fața ochilor în vreme ce maică-ta, la acea vreme o mucoasă, silabisea dintr-o Biblie jerpelită, ăsta este diavolul și ăsta este modul tău de a sfârși în cazul în care te trezești în mijlocul nopții și ceri o bucată de pâine în vreme ce pe plită există doar o oală de ceai cu izmă sălbatică.

Merge legănat, îi spui că-i Rilă-Iepurilă și că are tălpile oarbe, știe că tot mustăcești, te privește și-i citești în ochi nu numai încuviințarea deplină, tacită, complice, dar și o capitulare pe care și-o acceptă cu o bucurie pe care nu și-o poate imagina și pe care nu ți-o poate mărturisi în alt mod. Și-ai oprit-o acolo, într-un furnicar de oameni, copleșit de intensitatea momentului, de felul în care înțelegea ea să-ți transmită că totul va fi bine, foarte bine și până la capătul lumii, până la sfârșitul veacurilor, până la învierea morților, într-un oraș străin și care încerca să te elimine, ca pe o grefă nereușită, un fel de ciot într-o rană care e pe cale să se vindece, pe care încercai să-l înțelegi și realizai că, oricât te străduiești, e peste puterile tale de a ți-l face prieten, de a-l percepe și de a ți-l lua părtaș la bucuriile tale, la înfrângeri, la modul tău de a dormi, pe furate, hoțeste, cu simțurile ascuțite la maxim, ca și când ai aștepta, în fiecare clipă, să se petreacă ceva absolut neașteptat și care să schimbe ordinea firească a lucrurilor, a stărilor, a felului în care iubeai, a modului la care te raportai tuturor celorlalți, la tot ceea ce te făcea, la acel moment, atât de viu, atât de mistuitor și de înflăcărat de parcă urma, în clipa următoare, să te transformi într-o făclie vie, luminând colțul acela de lume, bucata aceea de timp, spațiul acela unde încăpeați numai voi, știu, i-ai spus, știu, uite o piersică!

Nu înțelegeai lumea și nici acum nu ai certitudinea că poți face asta, mai ales că au fost nevoie de ani întregi până să realizezi că foamea se poate astâmpăra în diferite forme, dar mai ales că nu lipsa alimentelor este cel mai cumplit fapt care ți se poate întâmpla, nu acest lucru te poate face să dobândești cele mai josnice deprinderi, acelea de a fura, de a te strecura, de a acapara ceea ce nu a fost niciodată al tău și nici nu va fi câtă vreme actul de deposedare al unui bun, raptul, fie el și al unui suflet, nu înseamnă în mod neapărat că acela devine proprietatea ta. Asta ai înțeles mai târziu, că lumea e cuprinsă de o altfel de foame, imaterială, care e mult mai mistuitoare decât cea dată de lipsa hranei, există o altfel de absență pe care o simți într-un alt mod, mult mai compleșitor și care te poate ucide într-o formă mult mai rafinată, uscându-te, pur și simplu, secându-te, efectiv, pe dinăuntru, abrutizându-te. Pentru o clipă sau poate pentru câțiva ani care au durat cât o clipă, ai crezut că poți face asta, că e firesc să te bucuri de ceea ce nu-ți aparține, de ceea ce nu a fost, nu este și nici nu va fi al tău niciodată, ai avut, la rându-ți, această șansă, dar nu ai știut s-o materializezi, dragostea are timpul ei, perioada ei de incubație, ca orice boală, apoi te mistuie după care se stinge într-un fel de ceață densă în care se pierd toți cei care s-au decis să moară, să devină ofiliți, pur și simplu, să dispară într-un mod absolut și pentru totdeauna, te minunezi cât ai putut s-o cauți deși ți-a fost mereu atât de aproape, ai purtat-o atâta timp cu tine, fără să ai habar, deși mai tot timpul ai căutat-o prin orașe străine, unde te simțeai stingher precum un pui de antilopă gnu părăsit în mijlocul savanei, printre hiene, pe străzi cu nume care ți se păreau ciudate și calde, pavate cu pietre colorate, cu feldspat și turmalină, cu crisocola și heliodor, așa le-ai păstrat în memorie, strada Nouă, strada Aristide Karadzali, Cobălcescu, Ioniță Sandu Sturdza, stăzi pline de iederă cu fructe zemoase și otrăvitoare, prevestitoare de nenorociri, multe din ele fiind închipuiri, percepția ta greșită asupra universului proxim, singurul care te-a interesat, cu adevărat, vreodată și singurul care contează, îți spui, îți repeți obsesiv, îți repeți într-un mod mecanic, spunându-ți că acesta este adevărul și nimic altceva, deja ai convingerea că lumea îți e un mediu în care te simți extrem de confortabil, îl înțelegi pe deplin, ai o nesfârșită apetență spre cunoaștere și o infinită doză de înțelegere cu tot ceea ce te înconjoară, e spațiul tău absolut, spațiul tău în care te simți protejat și perfect, un fel de coral crescut singur, extrem de singur, sub un ocean definitiv înghețat.

Atât ai luat cu tine din acele vremuri, când încă îți imaginai că viața e un fel de magazin cu jucării, un fel de cofetărie de unde puteai înfuleca orice și fără să plătești, fără să plătești, Doamne, îți spui, câtă sfântă și mare inconștiență, câtă sfântă și mare extravaganță, câtă sfântă și mare nerușinare, modul în care ea a reușit să-ți împărtășească faptul că ești acolo, sub coaste, sub nervi, sub vase, sub tendoane și mușchi, un fel de pecete care nu mai poate fi ștearsă de nimeni și de nimic, mult mai târziu ai conștientizat că în restul timpului, în tot ceea ce a urmat acelui moment nu ai făcut altceva decât să o cauți, în diferite forme, nuanțe, gusturi și stări, în toate celelalte femei care ți-au trecut, pentru un timp, prin față, spunându-ți că lumea nu poate fi imaginată altfel decât începând cu tine, pe ea, cea care îți cerea piersici, iar tu i-ai promis livezi întregi, dintr-un rai imaginar, indiferentă la modul la care le dobândeai, nu-i păsa, atât ți-a cerut și, la schimb, ți-a dat pentru o clipă senzația că ești indispensabil, că viața se poate sfârși imediat cum îi dispari din raza vizuală, extrem de îngustă, râzi în sine la acest gând, mioapa ta dragă, mioapa ta care nu avea ochi decât pentru tine, cea care te-a învățat să-l adori pe Mendelssohn, revoltatul, nu era mai departe de marginea patului și între voi o imensă prăpastie, acolo unde încercați să vă descoperiți unul pe altul, cu o foame blândă și introvertită, un fel de ură ținută vreme îndelungată mocnită, captivă, înțelegi pe deplin că asta ai făcut în tot celălalt timp în care ea nu a mai fost, le-ai urât pe toate celelalte femei la fel de mult, de intens, de neprevăzut, acceptând, în cele din urmă, cruntul adevăr.

Ți-ai dat seama că nu e prima dată când ai în fața ochilor o astfel de imagine, cu un colț de gară și, dincolo de ea, ghicindu-se, printr-o vale îngustă, locomotiva diesel, nu cea cu aburi, care te-a speriat atâta timp și într-un mod ireversibil, sentimentul de deja vu a fost aproape instantaneu și extrem de copleșitor, pentru o fracțiune de secundă ai retrăit ceea ce ți se întâmplase cu două decenii în urmă, când ți-a spus, în felul ei extrem de simplu și extrem de timid, că totul va fi bine, urâtule. Și uită-te, la acest moment, încovoiat de acea amintire pe care ai purtat-o cu tine atâta amar de timp, privind alți ochi ai unei alte femei, mereu ai altei femei, da, asta ai făcut în tot acest timp, îți e din ce în ce mai clar acest aspect, nu ai făcut decât să o cauți, niciodată nu ai încetat să o cauți, înțelegi că nu mai ai nimic de mărturisit, te gândești la toate acestea în vreme ce stai pe partea dreaptă a corpului, într-un pat al unui om care murise doar cu câteva ore în urmă, nu ai habar cum se numea și cui, pizda mă-sii, să îi pese de atâta lucru, îți urli pe interior, în vreme ce colegul de rezervă se joacă pe telefonul mobil, gâjâie și scuipă, pufnește și te exasperează cu întrebările venite parcă de la un tarat, legate de neputința lui de a defeca, astfel te încurajezi, spunându-ți că ea e cea care te-a făcut să crezi că totul va fi bine și nimeni în afară de ea nu-și ține promisiunile, nici măcar Dumnezeu, după atâta timp te frământă întrebarea de care ai fugit mereu, cum ar fi fost viața ta alături de ea, dacă ar fi putut suporta lipsurile de orice fel, de la cele mai elementare și crunte, până la nebunelile tinereții tale, îți dai seama că până și în viața ta ai fost extrem de absent, nu numai în viața celorlalți, tot timpul ai încercat să te ascunzi, fie lângă un sân abia înmugurit, între pulpele calde ale oricui era dispusă să te accepte, să te primească, să te bucure și, într-un fel, să ia o parte din tine, după care să se grăbească să-ți lepede pruncii, ca și când ar fi avut pe dedesubt, în uter, un fel de stigmat, împovărate de sentimentul culpabilității și de faptul că, într-un fel pe care nu l-ai înțeles nici până acum, realizau, într-un mod absolut instinctiv, că tu nu ești acolo, că ești în permanență un indiferent incurabil, că felul tău reptilian de a iubi, rrrece, cu ură, cu o infinită dușmănie, e forma prin care încerci să te vindeci de ceva pe care ele nu-l puteau percepe și nici pătrunde. De fiecare dată ai făcut la fel: le-ai întrebat, după ce le-ai răscolit carnea, nopțile, visele, neputințele, fricile, pe fiecare în parte: ce vrei de la mine? Abia acum realizezi că întrebarea era un fel de capcană, un fel de cod pe care ele nu aveau de unde să-l cunoască, un fel de metodă extrem de infailibilă de a nu te învinovăți, ți-au înșirat mii și mii de cuvinte pe care nu le-ai tratat altfel decât ca fiind simple baliverne, insomniile tale le vreau, ursule, după care Diannne se apuca să-ți șteargă ochii plini de cearcăne, vreau să-ți dau din aerul meu, te-a mințit o alta, văzându-te că nu îți este niciodată deajuns, vreau să-ți fac toți copiii pe care ni-i va da Dumnezeu, de fiecare dată răspunsul a fost greșit, greșit, greșit, cold, baby, cold, deși acesta ar fi fost de o simplitate care până și acum te uimește: vreau să-mi dai o piersică, urâtule!

Cât de departe sunt toate acestea, azi, parcă nu ție ți s-au întâmplat, ci altcuiva de care nu te leagă absolut nimic, un om care a murit pur și simplu, la un colț de stradă dintr-un oraș imens de străin, de indiferent, de vindicativ, care nu a dorit să-l accepte, să-l suporte și să-l înțeleagă. În fond, de ce ar fi făcut asta? Ce i-ai fi dat tu, la schimb? Căci totdeauna trebuie să existe un transfer echitabil, fie că e vorba de sentimente, de materializarea acestora, fie că e vorba de ceva mult mai prozaic, uite, măi, am sădit un arbore în mijlocul bulevardului, o livadă întreagă de piersici, coroanele acestora vor exploda în flori rozatice, cum e saliva după ce se amestecă cu sângele, după un infarct capital, dracul să te ia de gunoi!