în ziua aceea mamă
îmi simțeam inima atât de mică încât începuse să-mi fie teamă că n-am s-o mai aud niciodată
cum îmi ține pieptul în viață chiar dacă alții răsuceau alteori cuțite nemilos
dacă făceam un pas înapoi cădeam în prăpastie și nu știu cât de întuneric e acolo cât de rece
am închis ochii și în tăcerea lumii dinăuntru am văzut câmpurile de acasă
mi-era cumva dor să mă regăsesc în amintiri simple dar indispensabile
și foamea mi se scălda în stomac și înghițeam în sec
înecată în așteptări ridicole ca o banală doză de THC
tremurau în mine iubirile alergate prin lanul de spini

ajunsesem în momentul în care îmi ofeream plăcerea de a mă izola de mine însămi
de oameni care stăteau cuminți în săli de așteptare eu așteptam cu ei împreună
și-ți spun mamă mi-era uneori lehamite să tot închid ochii să-i deschid
să tot simt să nu mai simt

mi-am luat trecutul de mână pentru că prezentul mă luase el pe mine de gât
cred mă lămurisem cum stă treaba cu viața
și cu mirosul nemulțumirilor ce-mi intrau obligatoriu în plămâni
venise timpul și nu mai puteam să plâng
stăteam cumva apăsată lipită de alții
m-aș fi bucurat să fi fost tendonul altor grațioase atingeri
să mă amuz și să par prinsă în ordine ori în vreun ritual de reeducare

bărbații îmi păreau ciudați
uite ce păr frumos are și ea e cum e așa drăguță
urlau toți cu privirile lor
capul mi-era încă așezat pe pieptul bunicii dormind somnul de veci
cât de dureros să tânjești după cântecul unei inimi și să nu îl mai auzi
mi-aș fi despicat orice urmă de dragoste
doar să uit ceea ce știam că nu pot uita
fără să-mi pese cât de murdară este totuși o lume
chiar dacă zi de zi faci curat în ea

m-am lămurit cum stă treaba cu viața
înainte să cazi în somnul de veci
trebuie să mori de mii de ori ca să-nveți limba tăcerii eterne
și a despicării eterne mamă
trebuie să-ți arunci toate straturile de piele până ajungi la os
și din os în partea aceea pe care unii nu o caută dar o au fără să știe
și căreia omenia îi spune suflet