în buricul peretelui de unde cineva te mângâia pe sfârcuri
și era o lume uriașă cu împrejurul răsturnat
încât
oricât de mult mi-ai fi auzit îmbrățișarea
nu mai conta
nicio dare de seamă din acel om
care îți iubea nebunește sânul și mâna dreaptă
rătăcită de la atât
neumblat

ne-am scuturat pereții de sub alb
până am învățat să dârdâim de frică
ca o pur și simplă risipire în cândul
altuia