E-o ceață roșie de iad, ce-nghite corpurile care cad, fără vreun sunet.
Din minte am trecut un prag și pot s-aud cum trupul arc, se-ntinde și se strânge.
Ochii mă ard, sângele curge.
Fantasme negre de coșmar, dispar pe rând sub o lucire.
Metal murdar. Destin pierdut.
Rămân doar unul în picioare.
Sub coaste, carnea-mi spune că o doare.
Vântul e mut. Pădurea tace.
Cerul se crapă și un fulger cade ca înger pe pământ.
Mă uit la ea. Din pete de noroi, cenușă, se-nalță așa schimbată.
Aleargă goală. Fără mască.
Părul îi pare flăcări și ochii sori. O dâră luminoasă ce vine către mine.
Aprinde noaptea. Dă fiori.
În clipa prea frumoasă, iert ce a fost sau va mai fi. A înțelege sau a ști, nu are importanță.
Surâde. Plânge.
Lacrimi din praf de stele cu-atâtea lumi în ele, pe care le izbește-n pieptul meu.
Mă strânge.
Caldă. Vie. Cum am sperat mereu să fie.
Dar mi se face frig. Sabia cade.
Sunt obosit.
Mi-e sufletul pus în balanță pe-o muchie atât de fină.
De-o parte demonii mă strigă, de alta îngerii suspină.
Palmele-i nu mă țin, deși încearcă.
Alunec.
Pe pământ, prin gânduri care se disipă, carnea devine abur.
-Să nu-ndrăznești să mori... Auzi? Ne strigă.
Am vraci din cei mai buni. Sunt vrăjitori.
Până la tine, n-a luptat nimeni pentru mine.
Îmi e rușine de trecut. De ce am spus și am făcut...
Și parcă am murit și-am renăscut... Toate au rost. Mă duc să-i chem!
Ezită.
-Să mă duc?
Zâmbesc.
-Du-te.
-Ai să aștepți... Aștepți aici!
Pleacă în fugă.
Pe malul palid dintre lumi, nu mai am gând și nici voință.
Mă-ntorc de unde am pornit. Un nesfârșit întunecat în care toate se retrag, ca val etern de neființă.