Fiara pală a vântului celor șapte răscruci
Bântuia, străvezie, suitoarele drumuri,
Cerul scurs în țărână prin colonadele - nuci
Ridica în corole mai suave parfumuri.
Neatent la minunea împlinindu-se-atunci,
Călărea, încopciat în armura-i de gânduri,
Cavalerul întristat al fântânilor adânci
Cu ape visătoare în capcane de scânduri.
Ca luna târzie, fața-i de piatră sau ceară,
Crestată de aripa diagonalelor vânturi,
Luminează vag nemișcarea de seară,
Apăsând veacuri joase peste joase pământuri.
Ochi de oțel, sub gratia șuviței cărunte,
Țintuiește lumea ca pe un fluture în insectar,
Alt ochi de piatră scormonește sub frunte
În căutarea locului ideal pentru jocul de zar.
„Vai, jocul acesta confuz îmi năruie unghiul
Sub care mă deghizez adesea în mort,
Și-n sânge adevărat îmi asfințește junghiul
Cu care mi-am croit preasfințitul meu cort.
Dar lumea, de ce nu își regăsește splendoarea?
Coroanei bogate i-am făcut din cristale un trunchi
Și mereu se ridică spre frunzișuri paloarea
Ca ultimul frig ce se cațără dinspre genunchi.
Acum, darul meu, pacea adâncă-a formulei
Nu este decât o mult ucigașă otravă,
Mă arde cu sensuri uitate zbaterea bulei
Pe orizontul mărginind câmpia bolnavă
De spații ucise care îmi umplu odihna
Cu frica unor enorme închideri de ziduri,
Uriașe păsări negre îmi tulbură tihna
cu spasmodice zbateri în plasa-mi de riduri.”