Rece de toamnă, nuntă pe sfârșite,
Ritm molcom de țambal,
Se doarme stingher pe mese răvășite,
Se-ngână baladă de penitenciar.

Cântecul de jale se propagă
În ritm leneș, cu greu înțelesele-i cuvinte,
Iar plânsul hohotind dintr-o inimă largă
Străbate-n mahala, uluci nevăruite:

"Sasma gras sasma urton,
Măi Devla, sâma sime țâranom..."

Un țigan amenință cu șuriul norii
Și nu se lasă până nu-i străpunge,
Abandonând -metaforic- zorii
Într-o crescândă baltă de sânge.