mamă,
în seara asta ți-am privit ochii dintr-o poză.
vreau să-ți spun că m-am prăvălit ca o lacrimă care n-a mai atins obrazul
și prin care s-a văzut tot până jos.
m-am împrăștiat apoi pe toată podeaua, mamă
și am stat acolo până când lemnul gros s-a uscat de mine.
pomeții și conturul ochilor tăi au un canion de prosoape umede
și mamă,
nu știu cum se face dar, atunci când le văd,
simt că mă cuibăresc undeva într-o fașă primordială
și aș scânci atunci cu tot pieptul, dar ești mai bună ca un dumnezeu:
mă naști și mă uiți lângă tine.