agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-03-30 | |
Necunoscuta
,,Aha!, ochii mei pot vedea și O.Z.N. - uri, așa cum te-au văzut și pe tine în ziua aceea... Sau în seara aia de marți(am impresia că mă mint singur!), dar nu prea am chef să povestesc; bine, bine, încep acum! - Am impresia că iubirea a văzut lumina zilei doar ca s-o mâncăm noi în fiecare zi cu bârfe și povești; însă, de data asta nici nu-mi pasă... Așa... Eu veneam de la aprozarul de la colț (Mă trimisese mama de urgență, pentru că roșiile și cartofii nu cresc în apartamente sau pe scările blocurilor), traversam o străduță încetinel, cu capul între stelele care nu apăruseră încă pe cer(era pe la 4 după- amiază), iar ziua se prezenta ca un spectacol la care riști să adormi, dar de la care nu trebuie să lipsești. Mi-am iuțit pașii. Eram grăbit. Lăsasem telecomanda în fotoliu și simțeam că mă strigă cu glas de explozie termonucleară. Un serial cu de toate: sărutări din alea false sau pasionale, bătăi și certuri ca la ușa cortului, trădări ca în foiletoanele cele mai devorate de cei care s-au săturat de viața reală; oricum, nu mi se părea vreo capodoperă, dar, uneori, și noi avem nevoie să ni se toarne sare pe suflet. Am încetinit mersul. Mi-au roșit obrajii. Mi-am deraiat traseul de circulat pe trotuar cu vreo jumătate de metru(mai mult ca sigur am ajuns în stradă!) și am rămas cu privirea blocată spre cer - Credeam că e o oglindă pentru ochii tăi, însă... Da, tu tocmai plimbaseși cățelul; stăteai locului cu lesa în mână și cu patrupedul la dreapta . Aveai privirea îndreptată spre pământul din care ai fost făcută și în care te vei întoarce. Cățelul își vedea de viața lui: scormonea, mirosea atent, se mișca vesel... Doar noi eram oameni și ne mânca pofta prostește de a gândi (și așa, uităm de multe ori ce am avut în minte, ce să ne mai dăm cine știe ce?), iar picioarele mele înaintau, înaintau, înaintau... Mergeam eu cam încet, însă colțul de stradă rămăsese cu doi metri înaintea mea; și eu înaintam, înaintam, înaintam... Poate n-a fost tupeu? Încredere? Voință? Iubire?(n-are cum, tocmai asta a fost!) Dar dintr-o privire de două secunde? Mda, și ea m-a privit... Poate... Poate și ei i s-a aprins o scânteie pentru explozia amorului, pentru o strângere de mâini, apoi, o mică plimbare, mai încolo, una mare și, la sfârșit, o sărutare.” ...Am mai văzut-o de câteva ori: în autobuz, în laboratorul de informatică, în fața magazinului cu scule, la cofetăria preferată, la meteo, în planșele medicale, pe hărțile cu Australia și Antarctica, prin telescop - între stelele care mâncau și vomitau laptele galaxiei noastre, în timpul plimbărilor de-a lungul străzilor din cartierul unde am cunoscut-o... Mereu era alta, dar tot o necunoscută rămânea! ............................................................. ,,Bruneto! Sau, șateno! Sau, blondo! Sau, roșcato! Sau, înalto! Poate, slăbuțo! Poate, plinuțo! Timido! Ori aia cu nasul pe sus! Tu, cea căreia îi cunosc doar ochii, dar nu și numele, părul sau interiorul! Ochii mei care văd O.Z.N. -uri amoroase ți-au întâlnit și ție luminițele căprui, secretele alea în miniatură, peșterile tale prin care vroiam să intru în cele mai dezmoștenite culise, ochii tăi. Puțin tupeu, puțină inteligență, puțin stil și poate aș fi născut Universul... Da, o poveste de dragoste, ce altceva ar crea din nou lumea? (Chiar dacă, în felul acesta, lumea se naște de mii sau milioane de ori în fiecare zi!) ...Am avut și eu un acces de stat la o parte, de mâncat comoditatea sentimentală pe pâine; ce poți să-mi faci?! Am ajuns acasă: am uitat de serial și m-am apucat de poeme de despărțire: Bagă Eminescu, Nichita și alți semizei, Și apucă-te apoi de poeți derbedei! Noaptea, dimineața - fă planuri! Da, vreau să te văd, să urli în urechile și viitorul meu, să te transformi în masa pe care scriu, în pixul cu care îmi zugrăvesc ca un disperat jurnalul, în televizorul în care văd seriale tămpite, frumușele sau vorbite de toți naivii pe la colțuri, în papucii și pantofii în care te caut liniștit pe străzi și prin poieni, în mama, în tata, în prima femeie din Europa, în Eva, în primele particule de hidrogen transformate de Soare în heliu, ce să mai spunem, în Big Bang! Dar mai bine ia-mi locul pe pământul ăsta! Îți dau creierii, ficatul, rinichii, pielea, ribozomii, citoplasma de oriunde, râsetele și lingușirile pe care le aude orice blestemat de atenție în viața asta și te rog să mori și să vii pe lume din nou... Da, sunt radical, sunt nebun, sunt dezarticulat de orice logică, dar fă-mi hatârul! M-auzi? Cred că m-ai și uitat... A trecut ceva de atunci și nu cred că fantasmele au o memorie mai mult decât comercială... Oricum, până te voi întâlni în original (fiindcă, de copiile tale de oriunde sunt sătul!), aștept explozia vieții. Să vâd de ce e în stare! Dar mai bine alternez: Mai întâi, aștept necunoscutul, apoi necunoscuta; inițial, las viața să se desfășoare în toate celulele din corp și, după aceea, te las să faci ce vrei cu visele mele, cu speranțele, cu ce mai vrea iluzia ta din mine să se mai joace... Da, prima dată necunoscutul și, apoi, necunoscuta...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate