Necunoscuta
,,Aha!, ochii mei pot vedea și O.Z.N. - uri,
așa cum te-au văzut și pe tine în ziua
aceea...
Sau în seara aia de marți(am impresia
că mă mint singur!),
dar nu prea am chef să povestesc;
bine, bine, încep acum! -
Am impresia că iubirea a văzut lumina
zilei doar ca s-o mâncăm noi în fiecare
zi cu bârfe și povești;
însă, de data asta nici nu-mi pasă...

Așa...
Eu veneam de la aprozarul de la colț
(Mă trimisese mama de urgență, pentru
că roșiile și cartofii nu cresc în apartamente
sau pe scările blocurilor),
traversam o străduță încetinel, cu capul între
stelele
care nu apăruseră încă pe cer(era pe la 4
după- amiază),
iar ziua se prezenta ca un spectacol
la care riști să adormi,
dar de la care nu trebuie să lipsești.

Mi-am iuțit pașii. Eram grăbit.
Lăsasem telecomanda în fotoliu
și simțeam că mă strigă cu glas de
explozie termonucleară.
Un serial cu de toate: sărutări din
alea false sau pasionale, bătăi și
certuri ca la ușa cortului, trădări ca
în foiletoanele cele mai devorate de
cei care s-au săturat de viața reală;
oricum, nu mi se părea vreo
capodoperă,
dar, uneori, și noi avem nevoie să
ni se toarne sare pe suflet.

Am încetinit mersul. Mi-au roșit
obrajii. Mi-am deraiat traseul de
circulat pe trotuar cu vreo jumătate
de metru(mai mult ca sigur am ajuns
în
stradă!) și am rămas cu privirea blocată
spre cer -
Credeam că e o oglindă pentru
ochii tăi, însă...

Da, tu tocmai plimbaseși cățelul;
stăteai locului cu lesa în mână și cu
patrupedul la dreapta .
Aveai privirea îndreptată spre
pământul din care ai fost făcută
și în care te vei întoarce.
Cățelul își vedea de viața lui:
scormonea, mirosea atent, se mișca
vesel...
Doar noi eram oameni și ne mânca
pofta prostește de a gândi (și așa,
uităm de multe ori ce am avut în minte,
ce să ne mai dăm cine știe ce?),
iar picioarele mele înaintau,
înaintau, înaintau...

Mergeam eu cam încet, însă colțul de
stradă rămăsese cu doi metri înaintea
mea;
și eu înaintam, înaintam, înaintam...
Poate n-a fost tupeu? Încredere?
Voință?
Iubire?(n-are cum, tocmai asta a fost!)
Dar dintr-o privire de două secunde?

Mda, și ea m-a privit... Poate...
Poate și ei i s-a aprins o scânteie pentru
explozia amorului,
pentru o strângere de mâini,
apoi,
o mică plimbare, mai încolo,
una mare și, la sfârșit, o
sărutare.”

...Am mai văzut-o de câteva ori:
în autobuz, în laboratorul de
informatică, în fața magazinului
cu scule,
la cofetăria preferată,
la meteo, în planșele
medicale, pe hărțile cu Australia
și Antarctica,
prin telescop -
între stelele care mâncau și vomitau
laptele galaxiei noastre,
în timpul plimbărilor de-a lungul
străzilor din cartierul unde am
cunoscut-o...

Mereu era alta, dar tot o necunoscută
rămânea!
.............................................................
,,Bruneto! Sau, șateno! Sau, blondo! Sau,
roșcato!
Sau, înalto! Poate, slăbuțo! Poate, plinuțo!
Timido!
Ori aia cu nasul pe sus!
Tu, cea căreia îi cunosc doar ochii,
dar nu și numele, părul sau
interiorul!

Ochii mei care văd O.Z.N. -uri amoroase
ți-au întâlnit și ție luminițele căprui,
secretele alea în miniatură,
peșterile tale prin care vroiam să intru
în cele mai dezmoștenite culise,
ochii tăi.

Puțin tupeu, puțină inteligență,
puțin stil și poate aș fi născut
Universul...
Da, o poveste de dragoste, ce
altceva ar crea din nou lumea?
(Chiar dacă, în felul acesta,
lumea se naște de mii sau
milioane de ori în fiecare
zi!)

...Am avut și eu un acces de
stat la o parte, de mâncat
comoditatea sentimentală
pe pâine; ce poți să-mi
faci?!

Am ajuns acasă: am uitat de
serial și m-am apucat de poeme
de despărțire:
Bagă Eminescu, Nichita și alți
semizei,
Și apucă-te apoi de poeți derbedei!

Noaptea, dimineața - fă planuri!
Da, vreau să te văd, să urli în
urechile și viitorul meu,
să te transformi în masa pe care
scriu, în pixul cu care îmi zugrăvesc
ca un
disperat jurnalul, în televizorul în
care văd seriale tămpite, frumușele
sau vorbite de toți naivii pe la colțuri,
în papucii și pantofii în care te caut
liniștit pe străzi și prin poieni,
în mama, în tata, în prima femeie
din Europa, în Eva, în primele
particule de hidrogen transformate
de Soare în heliu, ce să mai spunem,
în Big Bang!

Dar mai bine ia-mi locul pe pământul
ăsta!
Îți dau creierii, ficatul, rinichii, pielea,
ribozomii, citoplasma de oriunde,
râsetele și lingușirile pe care le aude
orice blestemat de atenție în viața
asta și te rog să mori și să vii pe lume
din nou...
Da, sunt radical, sunt nebun, sunt
dezarticulat de orice logică, dar fă-mi
hatârul!

M-auzi? Cred că m-ai și uitat...
A trecut ceva de atunci și nu cred că
fantasmele au o memorie mai mult
decât comercială...

Oricum, până te voi întâlni în original
(fiindcă, de copiile tale de oriunde sunt
sătul!),
aștept explozia vieții.
Să vâd de ce e în stare!

Dar mai bine alternez:
Mai întâi, aștept
necunoscutul,
apoi necunoscuta;
inițial, las viața să se
desfășoare în toate celulele
din corp și,
după aceea,
te las să faci ce vrei cu visele
mele, cu speranțele,
cu ce mai vrea iluzia ta din
mine să se mai joace...

Da, prima dată necunoscutul și,
apoi, necunoscuta...”