Cu luna prinsă de fereastră,
Dalta în mâna-mi pare grea,
Și-mi tremură-n lumina sa,
Marmura trupului,albastră.

Mi-e plină mintea de fiori,
Și inima mi-e rătăcită,
În azur rece adâncită,
Statuie in pulbere de flori.

Și-n noaptea fără frontiere,
Pe corpul meu de creator,
Suspinele scrâșnesc de dor,
Născând un vis de înviere.

Ne-nsuflețita mea femeie,
Cu chip de piatră îngerească,
Va reuși să mă-ndrăgească,
De-i rup din mine o scânteie.

Și vinovat de neputință,
Cer Lunii, in tăcuta noapte,
Să-mi ia din zile, jumătate,
Statuia s-o prefaca-n ființă.

Rece, născută din vulcan,
De mâna mea cioplită-n piatra,
A reunit iubirea noastră,
Cu-o daltă aspră și-un ciocan.

Să-i pun pe buze sărutarea,
Ce naște primul ei fior,
Plăcerile va ști, ca dor
Când trupul cheamă îmbrățișarea.

Și veșnicia-n jumătate,
O vom trăi pân-l-asfințit,
Căci mâinile ce te-au cioplit,
Te vor crea si după moarte.