M-am născut noaptea, așa am crezut de cuviință
că pe lume se vine în susurul îndrăgostiților posedându-și visele;
îmi aparții, așa ai spart tâlcul poveștii care își țesea pânza în cotlonul neumblat
acum cuvântul se așază întocmai unui copil nerăbdător
în colțul de pedeapsă,
mă întreabă nedumerit a cui sunt
a mamei, răspund, doar ea știe când mi-au crescut rădăcini –
uneori crestez și ciotul rămas mi-aduce aminte de Dumnezeu,
cum lipește obrazul pruncului de mamă și apoi adoarme la sân;
e în firea omului să numească lucrurile după sine,
după iubiri să strige așa cum ai chema o soră să-ți vindece rănile,
să arunci târziu bandajele și să spui sfârșit.
Cuvântul s-a făcut stăvilar încât nu mai văd puntea,
între noi pietrele s-au osândit în mare
aștept pescarul să-și arunce undița,
în mâinile mele pâinea s-a frânt în cruce.