ruginită ploaia ne secționează aortele
ne face transfuzii fatale
în rana palmelor calde labirintic sapă nervuri
nu protestăm le primim așa cum ne luăm cuminecătura
la prima oră a dimineții deși uneori ne mai doare

argintiu, vânturelul face acrobații lansează pariuri gravității
oricând i se poate sustrage

se perpelește pământul trage aer în piept
învață mai apoi să existe în afara acestei habitudini
așa cum la un moment dat și rădăcinile știu să crească
în trunchiuri departe de sol

lumea mea e azi atât de monocoloră aproape albă
pereți abrupt căzuți în podea se zgribulesc
varul se curăță spre interior cade în luptele mele abandonate
îmi intră în unghii mi le sfredelește
devin pentru o clipă aidoma sticlei marmoreene:
parcă nu te-am cunoscut niciodată

mâna mea despărțită de trup încremenește
la jumătatea distanței dintre realitate și dorință
zdrobește țărâna strânsă pe la încheieturi
mă autodescompun chipul meu încă zace în tine

azi învăț din nou să fac primii pași
cu greu îmi găsesc reperele
mișcări de rotație insidioase mă trag îndărăt

exersez zâmbetul uitat în puf de păpădie
prin împietriri ce surghiunesc neiertătoare
exersez bucuria de a fi oricum oricând oriunde

beznă. te chem din nou. strigătul meu se autosuspendă
ploaia nu se oprește
stropi fanatici lipesc pe umeri himere lăbărțate
mă împrăștie

îmi smulg rădăcinile din tine
caut pământuri primitoare sau doar un petic de cer
unde să nu depun încă armele
mă doare strig țip urlu gem mai apoi cânt
când îmi oblojesc rănile cu mătasea apei neîncepute
a dimineții ce tocmai se pregătea să vină

îmi fac unghiile doar cu verde

sucul de rodii e azi pentru mine tabu

nu mă opresc la răspântii nu vorbesc cu necunoscuții

din noroaie opace culeg licurici
pe vârfuri de lacrimi ei se fac zâmbet de îngeri

chem clopotele să bată mai repede

mă abandonez brațelor celuilalt
te văd la început pe tine mai apoi ceața se ridică

tot plouă
am mâinile pline de alge de fluturi miros a tine:
le scutur

ploaia nu se oprește nici clopotele nu bat
o rădăcină a rămas în tine

pietre palide în albii verzi măruntaie în fierbere
le mângâi așteptările cu untul gras al măduvei din arbori: tresar
vârtejuri ondulate mă electrocutează pământu-și caută centrul
vreascuri ciuntite cerșesc trunchiul pierdut

adun pietrele albe le pun una lângă alta cu precizie matematică
în laborator reacția chimică se desăvârșește

iarba arsă la vârfuri îmi excită nările
diminețile mele vin fără tine nopțile tot mai desfigurate
drumul nu-și mai știe calea
ferestre zidite dau cu fruntea de lutul amorf
pârtii închise aburesc lumina mă clatin
dulceața însiropată de roșcove coapte
cade pe lângă buzele mele
sar peste ziua de azi: mâine e o alta