afară este o lumină pe jumătate topită
apă și nisip se amestecă în pleoape, frig și umezeală ca într-o vizuină
haina mi-e lipită de oase, întunericul îmi linge fața și mâinile cu limba lui aspră
un drum ce nu se mai termină se întinde între mine și casă
încerc să îmi imaginez ușa cum arată'ntre oase, cum se deschide și acolo tu zâmbind din poze lipite peste tot cu leucoplast pe pereții din casă mă iei în brațe, ca o mamă, ca o iubită, un pântec în care să mă strâng embrionic
dar nu
nu încă
pentru că mai este din drum deșir în minte track-uri de demult, tot ce n-am mai ascultat de când primul nostru radio cu antena scoasă pe fereastră
și privirile noastre lipite de boxe ca și cum de acolo ar fi izvorât tot sânge și lapte
și încerc să cânt de urât un cântec din bucăți cusute, un Frankenstein al meu, din tot ce am fost printre secundele ce m-au spintecat neșovăielnic aruncându-mi prisosul în vânt
când o să ajung o să fiu numai un stâlp, îmi zic, iar viața mea o să fie un trup
cusut
dar străin, cumva înafară
până atunci mă strecor printre case cu hainele strânse cât mai bine pe-o amintire de soare și arunc furiș priviri prin ferestre luminate cu făpturi (atât de aproape și atât de străine) strânse la masă, sau discutând cu picioarele strânse pe canapele cu vinul ce lucește între palmele-cuib Dumnezeu știe-ce în fața televizorului arzând ca o biserică vie
și mi-e ciudă de tot ce-i atinge și-i înconjoară făcându-i să respire cu atâta violență și nepăsare aerul ăsta crud ce-i rece pe dinafară și taie
în timp ce tunelul meu nu se mai termină, mă simt atât de departe de casa mea pustie, cu pereții cusuți de pământ și flori și vânt și cer fără stele, bârne de lemn din copaci ce nu mai cresc
și
de ochii mei ce privesc fără oprire

zăbovesc șovăielnic
lângă geamul acesta cu o bătrână zâmbind și mângâind în neștire
niște poze sepia roase, apoase așa cum mângâi și eu pletele tale seară de seară
și
îngenunchez cât să o țin în privire
în timp ce frigul mă linge ca un câine scheunând fericit către
stăpânul ce s-a întors acasă, stai cuminte o clipă, îi zic, lasă-mă să mă dezbrac, iar aburii dintre buze încep să curgă pârâu către ceruri
(într-o funie din ce în ce mai
subțire)