Am glas uscat de atâta întuneric,
Orbita-mi voce îmi miroase-a gol,
Închis în ochi am visul tău himeric,
Pe scena mea, jucând un singur rol.

Te iert, că m-ai iubit până la sânge,
Te iert, că m-ai făcut nemuritor,
Dar nu te iert, când răsaritu-mi plânge,
Și, în apusul meu, nu pot să mor.

Învată-mi rănile din nou să doară,
Învață-mi trupul să se răzvrătească,
Prea grea e resemnarea, prea avară,
Învață-mi viața versul să iubească.

În șoapta am să mă aștern în tine,
Și tot în soapte am să te străbat,
Să las în versuri calde rădăcine,
De clopote ce cu săruturi bat.

Pe trupul tău scriu versuri de aramă,
Din slove s-a năcut o rugăciune,
Iau sarea dintr-o lacrimă de mamă,
Și o presor pe sfânta-ți goliciune.

Albe credințe, cu parfum de ceară,
Le-aprind acum la căpătâiul nostru,
Pe cer în noapte din cenuși s-apară,
Un alt poem de infinit albastru