Peste care pendulul arată aceeași oră
Cu o precizie ce, altădată, i-ar fi scos din minți
Pe cei ca noi, atât de obișnuiți cu variația.
Am împietrit. Ultimele gesturi, cuvinte,
Sentimente. Veșmintele din urmă. Apocaliptice.
Starea vremii, întâlnirile ratate, dialogurile fărâmițate,
O perdea translucidă trompe l’oeil,
Un vis din copilărie cu o peniță obraznică
Ce zgâria-n pagină ca-ntr-o inimă fără pază
Și bolul acela negru cât un Everest...
Înființat în mine ca-ntr-o matcă...
Un triunghi echilateral atât de imperfect,
O busolă stricată. Înțepenită și ea...
Ziduri cât încape. Pereți albi ca de temniță...
Toate lipite pe fețele noastre ca niște etichete.
Un stigmat penetrându-ne sardonic sângele. Celulele toate.
Doi manechini cu fețe cerate. Ca de muzeu
Atragem privirile trecătorilor
Care-și scot pălăriile. Reverențios ne salută.
Ca pe niște statui aranjate pe socluri,
Ca pe memorii ilustre, antologice...
Ca pe voci autorizate ce pot scrie istorii...
Pregătesc coli albe și ustensile. Să noteze:
Dimensiuni, contururi, nuanțe, culori,
Eventuale vibrații rătăcite. Ieșite din noi
Ne iau drept modele perfecte...
În invariabilitatea noastră inumană
Și ei tot trec...., trec... Și se-nclină reverențios
Chiar ne invidiază. Se pare că purtăm măști atrăgătoare
Emanăm un „ceva” irezistibil. Suntem charismatici

Noi, noi, noi,... muribunzii, încremeniții, deposedații...
Noi am zâmbi autocinic. Poate puțin crispați. Dar am uitat...
Și am vrea să ne doară. Dar nu mai știm. Poate că e mai bine.
Și-am cere lacrimi de-am avea și minima motivație,...
Atunci...poate doar un ceai de levănțică. O icoană,
Un deal înalt ca o golgotă. Să-l urcăm...
O cheie. Un calendar și o cărare
Un înger bun cu ochi albaștri...
La o adică ne-am mulțumi să ne lăsăm purtați chiar și de-o haină
Undeva pe-un podium anodin. Unde nu vine multă lume,
Dar nu mai contează... Ar fi bine și așa...