Anumite lucruri se văd numai când se complică până
la absurd,

de obicei, mi se face frig și dau la o parte pământul,
deși pe undeva au rămas mănușile și paltonul mamei,

în capul meu se aud puști
ca în timpul războiului din Vietnam
și mi se face greață
(frumoasă sau deșteaptă - trebuia să mă hotărăsc,
să știu pentru cine voi naște, împotriva cui voi lupta),

împotriva mea
sunt
dinții lui de lapte,

nebuniile se cațără pe copaci ca niște maimuțe după
banane,
milioane de roți în viteză după alte milioane
de draci cu centuri de castitate, flacoane cu sedative,

unii spun că pur și simplu am murit și că în lume e
din nou pace,
un fel de subestimare,
dar mai am eu o pereche de chei
și aer cât să trec strada pentru că nu vă las,
nu vă las, auziți,
să-mi scoateți capul sau inima la mezat,

cît de penibil e să urli că ai numai o viață care
nu te lasă să sari de la etaj de dragul unor frici adoptive,

o particulă în mișcare sunt
un cuvânt fără aliaj,

îmi amintesc cât mi-a fost de drag, cât de aproapee,

amețesc,
îmi dau căutare pe web,
mă găsesc plângând într-o cabină de machiaj,
el îmi zice google, eu nu zic
nimic, eu nu-l mai iubesc. Nu mă cred…apoi dublu clic.






MEMORIA HIENEI, 2018