Mă îmbrac cu haina ta tăcere
Cu gest greu, inutil și scăzut
Căci aici, de atâta durere,
Trupu-i plumb, gându-i surd și-apoi mut.

Un cal alb a murit pe o stradă
Munți de fier au crescut peste el
Ochiul stins, neputând să mai vadă,
S-a închis cu un lacăt de-oțel.

Iarna grea, coborâtă în sânge,
Viscolește-n surdină prin vis
Tulburată, magnolia-și plânge
Timpul-floare în sevă ucis.

Porți de foc se deschid spre-ntuneric,
Punți de dor se sfârșesc într-un gol
Zborul meu, convulsiv și frenetic,
Se lovește de ziduri și sol.

Cad încet, ascuțit și aiurea...
Geometriile nu mai au rost
Herghelii de cai morți rup tăcerea
Iar eu intru cu sufletu’-n post.

Rătăcesc pe spirale de jale
Printre lumi iluzorii și gri
Cat să-ți ies cu o candelă-n cale
La prefacerea spasmelor ’n zi.

*

Un cal alb s-a-nălțat de pe-o stradă
Ceru’-nalt s-a crăpat larg È™i drept
Ochiul treaz, începând iar să vadă,
A deschis drumul minții spre piept.