În parcul dintre blocuri unde speranța este capătul orei nenăscute
o pânză de fluturi se miră să mă vădă încă acolo într-un coș de lumină
sub strașina ei
fiind plecată de mult în lume.

De atunci, culeg o lacrimă dintr-un ochi neinventat
este lacrima celui care-mi contabilizează propria înfierare, propria lașitate
un trandafir cu biserici albe, cu oglinzi ce-și deschid necunoscutul
spre adâncimile lui.

Liniște
gândul încă-mi fredonează și scrie cuvintele ce nu i le-am spus
orga și acum mai caută răspunsuri pentru un copil proaspăt ridicat din Beethoven
pentru a fi pus în calendar iar ea când va pune degetul
să-l vadă.

Ciudat mai este timpul de femeie.