ieri

ieri treceam prin parcul umed, pe aleea aurie
printre frunzele căzute și o umbră străvezie
crengi se unduiau agale mângâiate de un vânt
soarele răzbea prin toate luând postura unui sfânt

băncile verzui albastre tremurau în așteptare
să mai fie iar alese, să asculte bârfitoare
chiar aleea cea mai mare aștepta un pas grăbit
că să simtă fericirea micului îndrăgostit

și copacii fără frunze așteptau o zburătoare
să-i încânte cu un cântec că o mică alinare
iar luminile de seară pâlpâiau printre tufișuri
să aducă la vezeala vietăți din ascunzișuri

eu mergeam ușor, agale, căutând cu-a mea privire
printre toate cele triste micul strop de fericire
căutăm în întuneric și apoi și în lumina
și fiecare ungher o fantasmă feminină

pe o banca-n depărtare am zărit un om bătrân
și părea că peste parcuri este unicul stăpân
el privea adânc speranța pe un petec de hârtie
ce părea să aibă scrisă doar o mică poezie

îmbrăcat în gri iernatic și cu părul alb că neaua
desprindea din lemnul umed aruncând pe jos vopseaua
ochii-albaștri, barbă albă, față plină de trecut
povesteau povestea celui ce era așa tăcut

m-am oprit să-i stau alături, să-l întreb numai de bine
și să-i povestesc tristețea ce stătea ascunsă-n mine
“tinere’, mi-a zis deodată, “ cât de mult tu ai iubit?
cât de mult ai plâns amarul, cât de mult tu ai răzbit?”

“am să-ți spun doar o poveste ce cu doi a început
dar acum privesc la doi-ul ce înseamnă un trecut.
eram doi copii ce-adesea se găseau mergând pe drum
ce pășeau peste durere, peste tot ce era scrum

ziua noastră cea frumoasă a venit cu toamna grea
o țineam de mâna stânga, ea ținea de dreapta mea
o priveam cu ochii lacomi, o strângeam la pieptul meu
ea scufunda în mine și apoi zâmbea mereu

ne plimbam prin parcul asta zi de zi ascunși de toate
și uităm de lumea-ntreagă și de tot ce e în spate
noi eram al lumii centru, ne iubeam ca-ntotdeauna
noi eram cei ce adesea alungau zâmbind furtuna

a venit apoi o vreme când în lume am plecat
amândoi pe drumu-n ceață și mult prea întunecat
și prin greu și prin durere și prin toate am trecut
și-am rămas o perioada aceeiasi că la-nceput

dar venit-au vremuri grele când la drum iar am pornit
am lăsat în urmă totul, spre trecut am revenit
am uitat de noi, de toate, am uitat să ne privim
am uitat de mângâiere am uitat să ne iubim

azi mai am doar asta poză, și mereu când o privesc
crește sufletul în mine, cât de mult eu o iubesc
suntem noi în asta poză, însă unde este ea?
unde a plecat deodată, unde e dragostea mea?"

lacrimi reci pe barbă albă îi curgeau ușor, agale
ochii îi priveau adesea spre picioarele lui goale
mâinile strângeau hârtia, căutau o alinare
căutau mâna ei stânga și privirea iubitoare

mi-a întins hârtia albă, mi-a șoptit ușor plecând
“ n-o lasă să plece astăzi, niciodată și nicicând.
sunteți doi ce lumea asta n-a văzut și n-a-nțeles
sunteți cei ce dați putere și iubirea ați cules”

desculț a plecat bătrânul printre frunzele călcate
s-a pierdut în depărtare și în clipe fermecate
timpul s-a oprit aievea iar lumea a stat în loc
eu priveam uimit cum luna peste soare-și face loc

parcul era a mea casă iar bătrânul eram eu
mă priveam pe mine însumi, încercăm să-mi fie greu
încercăm să țin în mine o durere mult prea mare
că să nu o uit vreodată chiar de plâng în continuare

preferam să am durerea alături de amintire
preferam să plâng într-una și să fiu fără iubire
și să stau în parcul singur printre pomii farisei
și să țin în mâna dreapta strâns la piept doar poza ei

am rămas doar cu hârtia și cu gândul la iubire
să o chem în viață noastră să trăim cu fericire
am privit în mâna strânsă, strălucea ca și o stea
……….era o hârtie goală...... însă o vedeam pe ea