Era pe la scăpătatul soarelui;
aveai uitătura uneia scăpate din închisoare.
Îți priveai mâinile,
și parcă simțeai cătușele crescute pe dinăuntru,
ca niște brățări din care lipsea piatra norocului.
Se însera tot mai mult...
și parcă nu mai exista vreo scăpare.
Nicăieri, niciun vad în care să-ți speli neliniștile,
nicidecum păcatele lumii.
Se însera tot mai mult...
și privirea îți scăpăra doar scântei fără vlagă,
totul se închidea în tine fără vreo cheie,
fără vreun semn că ar putea exista întoarcere
sau măcar vreo rotire, fie și-n gol.
Nici acum n-aș spune
că ți-aș fi putut înțelege pulsul nebun al singurătății,
acum, când sunt ceva mai bogat în semne care nu vor să moară,
pe când tu pari să mori, clipă de clipă, în mine,
în timp ce sufletul ți se eliberează definitiv din închisoare.