Plâng cu lacrimi de dinăuntru,
aș plânge și pe din afară
dar nu se poate
că-s în public.

Ce știu ei despre sufletul meu ?

Cum judeci mililitrul de apă
sarată
de pe obraz ?

Hm… trebuie să fiu cristal tăios
și oțel strașnic,
trebuie să fiu la fix
să gândesc
să conexez, să disociez
să asociez…
în timp ce dinăuntrul meu plânge.

Unde mai e loc pentru spiritul meu să respire ?

Am nevoie de o frunză
și de-o fugă printr-o vie,
am nevoie de vânt în păr
și cântec de păsări în fugă,
am nevoie de-un câmp
să alerg,
am nevoie de-un ulcior
să-mi pun lacrimle la adăpost.

Pauza de atâta gandire logică,
comprehensivitate, atâta inteligență artificială
click-uri, conexiuni, rapiditate…

Plâng pe dinăuntru, în spatele tastaturii
în fața ecranului,
unde se duc neuronii,
unde se-amestecă gândurile
unde se gâtuie,
fără drept de apel,
emoțiile.