iată primăvara și-a descheiat mugurii
prin care sufletul mieilor neprihăniți suflă solfegii
munții coboară să se adape la izvoare
pădurile se întrec în ciocârlii
grădinile-s pe cale să petreacă
pomii își acoperă frunțile cu năframe
sălciile înnoadă lacrimi în barba timpului
păsările tac în umbra lor
de teamă să nu tulbure sfințirea
luna adună binecuvântări din ape
stelele se aprind –
candele pentru noaptea albă a arderii de tot
când îngerii aruncă giulgiu celor orbi
iar celor rătăciți le împrumută cârje de lumină
să-și ducă crucea mai departe
până când materia desprinsă de lut
va înălța un duh de porumbel albastru