Destinul mi-l poartă o barcă, din lemn
Crescut și tăiat dintr-un os de măslin,
Mă ține pe crestele nopții solemn,
Departe, mai jos, e profundul declin.

Și vâslele bat cu copitele grele
Oglinda de apă-a tăcutelor porți,
Potcoavele ei se desprind din caiele
Și-adorm, obosite, pe praguri de nopți.

În mâna mea, cârma se crede-o poruncă,
Îmi strigă trufașă iluzia ei,
Dar barca mă poartă spre-o țintă năucă,
Iar stâncile goale par sâni de femei.

Un înger mă prinde pe aripi brodate,
Mă suie pe steaua cu-n nume sărat
Și-mi spune cu-n zâmbet: ”privește, bărbate,
E țărmul iubirii ce-azinoapte-ai visat”!