și totuși singurătatea asta nu e chiar atât de rea
ea te face să atingi obrazul copilului
cu trunchiul îngropat în stepă ca-ntr-un giulgiu
atunci când a resimțit prima oară anxietatea

mama nu mai sosea... nu mai sosea...

el nu-și amintea nici măcar cele două silabe omonime
fondatoare, imanente subtilei împerecheri dintre cer și alt cer

atunci a smuls un spin din aripa
ce trecuse într-o doară pe deasupra-i
lăsase dâre lungi. nu mai știe dacă
de sânge,
de anotimp îngenuncheat risipit fără nume,
(„data viitoare o să pun un semn!”)
de peniță alunecată strident în papirusul uscat al palmei
își trece nările peste linia vieții
acolo unde se desfășura cumpăna:
salcia își împrăștie sufletul. el îl primește.

mama tot nu mai sosea... nu mai sosea...

trecând de la o zi la alta avusese în mod constant grijă
să se înstrăineze suficient de mult de ai săi
încât să nu irosească prea multe lacrimi când avea să vină clipa
din ele ar fi putut aduce ploile la căpătâiul ciutei
ce învăța să moară sub privirile lucioase ale șacalilor
cu fiecare rumegat însușindu-și neviața
ca pe ceva firesc. ca pe o necesitate.

acum știa: mama nu mai sosea... nu mai sosea...

te gândești:
atunci ai fi putut să înveți cel mai bine acel paso doble
ochii fiarei furnizau preludiul unui ritm fără sfârșit. o epopee.
simțurile inundau și ultima celulă rațională
nu ai fi fost capabil să îți reprimi urletul

nu știi dacă tu aveai să fii inițiatorul sau doar inițiatul
cel care pleca, cel care avea să continue
era sigur o experiență capitală

în nisipul fărâmicios, pudră de oase,
trupul tău încă se afundă
deși ți-ai amintit cele două silabe
nu ai vrut să le mai articulezi


nu te supăra, pe mine, mamă, nu te supăra