undeva, într-un vis necopt cresc sâmburii dreptății

copile, în fiecare zi trebuie să arunci năvodul
pentru că nu știi care e ziua ta norocoasă
și au fost zile seci, sleite
sau pline de stele
sau fără ochiuri la năvod
astfel încât greu se încheaga speranța

la început a fost cuvântul
apoi a urmat pescuirea minunată
după care tăcerea a rupt voalul în două
despărțind apa vie de apa moartă
stelele reflectate de umbra lor
si speranța de uitare

urma năvoadelor roade în carnea apelor
tăcerile leagănă cuvinte moarte
stelele își trag broboada pe frunte
blestemând nodul care se tot desface
vâslele au intrat în carne
tot încercând să miște arca împietrită

între cer și pământ lumina își așterne umbra