Mi-e dor de anii copilăriei,
când eu credeam că aparțin veșniciei,
mi-e dor de acele mici prostii
pe care le făceam când eram copii.
Mi-e dor de mine în anii de liceu,
păream o alta, însă eram eu.
Mi-e dor de vorbele frumoase,
dulci, drăguțe, siropoase,
pe care le rosteam cu Luceafărul,
iar el deschidea pentru mine cerul.
Luceafăru-mi vorbea frumos,
într-un mod plăcut, duios,
și discuțiile care durau ore în șir
întindeau al sorții fir.
Mi-e dor de ele și transparența lor,
mi-e dor...mi-e dor...mi-e dor